ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

TRIBALIA

Unul dintre teritoriile locuite din cele mai vechi timpuri de etnici români a fost ceea ce a purtat odinioară numele de Tribalia. După cum afirma unul dintre cei mai buni cunoscători ai subiectului, patriotul român timocean Ion di la Vidin (nume slavizat Mladen Petrov), care a şi fost declarat persona non grata de oficialităţile bulgare după publicarea în limba franceză a cărţii “Sacra Tribalia” (ed. fr. 1991, ed. rom. 1996), Tribalia de acum 2000 de ani era o zonă locuită de etnici vlahi, ce se întindea de la Bononia (Vidinul de astăzi) până la Zaiciar, în Serbia. “Tribalia – afirmă Ion di la Vidin într-un interviu acordat cu câţiva ani înainte de a deceda la venerabila vârstă de 85 de ani – este o regiune de aproximativ 40.000 kilometri pătrați, locuită de peste 2,2 milioane de români (vlahi) de pe malul drept al Dunării – de la Moravia și Passarowitz în vest (Yugoslavia), trecând prin Timoc, până la Svistova în est (Bulgaria), învecinându-se cu Dunărea în nord și cu Balcanii în sud. Popor de origine traco-dacică, tribalienii vorbesc aceeaşi limbă ca frații lor din nordul Dunării, iar nu un dialect al limbii române, ca macedonenii (aromânii) din restul Peninsulei Balcanice. Soarta lor este comună cu a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord, cu a celor cuprinși între Tisa și hotarul actual al României. Ei toți cunosc suferința unui trai oprimat pe teritorii ocupate de neamuri migratoare, atrase de bogățiile și frumusețea pământurilor noastre.”

În luările sale de cuvânt, Ion di la Vidin s-a arătat mereu indignat de poziţia pasivă a istoricilor români cu privire la subiectul delicat al slavizării şi bulgarizării etnicilor români de la sudul Dunării. Istoricii români, afirmă autorul citat, “n-au știut să pună în valoare documentele istorice ce atestă existența acestui popor pe teritoriul amintit mai sus. Este o ignoranță nefastă și criminală, datorată în egală măsură istoricilor, dar şi forţelor politice şi administrative care au guvernat pe malurile Dunării de Jos începând cu secolul al XIX-lea şi până în prezent.”

Pentru Ion di la Vidin, pe scurt, istoria Tribaliei sud-est dunărene, cu cei aproape două milioane de locuitori ce i-a avut la un moment dat, este următoarea: “Tribalienii au făcut parte din marele neam al tracilor, ca și frații lor, dacii. Dacă aceștia din urmă vor fi învinși şi romanizați abia la începutul secolului II după Hristos, armatele trace din Tribalia vor fi supuse și romanizate înca din anul 6 înainte de Hristos. În anul 84 după Hristos, de pe teritoriul deja cucerit al Tribaliei, împăratul Domitianus declanșează primul război daco-roman. Contând pe sprijinul secret al fraților traco-tribalieni, dacii înving. Traco-tribalienii vor fi prezenți, în mare numar, și în armata lui Decebal, care se va lupta cu romanii în războaiele din anii 101-102, 105-106. Cu părăsirea Daciei de către armatele romane, în anul 272 d. Hristos, daco-romanii din nordul și sudul Dunării vor rămâne singuri în calea năvălirii barbare. În anul 499, istoricii bizantini consemnează sosirea la Gurile Dunării a unor barbari de pe Volga (“volgarisi”, “bolgarisi”, “bolgari”), în număr de circa 25-50.000. În acele vremuri, traco-tribalienii numărau circa 3 milioane de locuitori (cifra din epoca lui Strabon, de la începutul Erei Creștine) După căderea Imperiului Roman din Răsărit, în anul 641, și victoria greco-bizantinilor, “bolgarii” vor cunoaște o situație înfloritoare, acceptând rolul de “jandarmi” ai Imperiului Bizantin, rol oferit de grecii ce doreau anihilarea romanilor-tribalieni și întreruperea oricărui contact al acestora cu Roma.”

 Această situaţie s-a perpetuat de-a lungul întregului ev mediu. “Aproape de fiecare dată afirmă Ion di la Vidin – în armatele domnilor români au luptat și români-tribalieni. Probabil că istoricii vor ajunge cândva la concluzia (dacă nu au ajuns deja) că marile biruințe antiotomane ale românilor sub Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul ș.a., obținute în câmpia Dunării, au fost câștigate și cu sprijinul fraților din Tribalia, care, tactic, se găseau mereu în spatele frontului. În orice caz, în bătăliile de la Smârdan, Grivița și Plevna, din 1877-1878, tribalienii au avut un rol important. A intrat deja în legendă fetița de 15 ani, Marița, care a luptat, alături de alte 36 de fete, pe reduta Smârdan. A fost ucisă la 9 ianuarie 1878, iar monumentul ei a fost distrus de bulgari dupa Pacea de la București din 1913.”

O mare nedreptate, mai spune Ion di la Vidin, s-a făcut tribalienilor după primul război mondial, când la negocierile de pace de la Paris “s-a prezentat o delegație de români din Vidin, sub conducerea profesorului ieșean Ion Ursu, cerând să fie primiți atât de delegația permanentă a României (la negocierile de pace de după primul razboi mondial), cât și de acelea ale sârbilor și bulgarilor. Șeful delegației române, Vaida Voievod, s-a consultat intrigat cu Take Ionescu. În zilele următoare, nu numai că delegația din Tribalia nu a fost primită de nici una dintre cele trei delegații, dar a fost chiar expulzată din Franța. Întorși la Vidin, acesti temerari vor cădea sub teroarea poliției bulgare, care-i va trata drept trădători.” Cât priveşte situaţia actuală a locuitorilor actuali ai Tribaliei care sunt consideraţi bulgari de oficialităţile de la sudul Dunării, Ion din la Vidin este la fel de tranşant: “panslavismul a învins și chiar și unii fruntași ai vlahilor sunt tentați să judece fenomenul pe bucăți: zona Vidinului, zona Timocului, zona Bohr etc. Când de fapt este vorba de un spațiu mare, compact românesc, ce coincide cu teritoriul tribalian. De la Baziaș la Giurgiu, până și câinii știu că suntem români, cu excepția fraților noștri din nordul Dunării care continuă să ne ignore”.

Deşi populaţia românească din Peninsula Balcanică a fost aproape decimată de-a lungul timpului, la sfârşitul secolului al XIX – lea încă avea o pondere însemnată. Astfel într-un articol memorabil dedicat acestui subiect, scriitoarea Aurora Peţan menţiona opiniile a două mari personalităţi ale poporului român care reliefau, în funcţie de cunoştiinţele aflate în circulaţie la vremea lor, acest aspect. Cele două mari personalităţi au fost Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga.

În 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul “Timpul” urmatoarele: “Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucaţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tessalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, pâna sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa și de Kiev.” La rândul său, Nicolae Iorga spunea că “România reîntregită de după primul război mondial se învecinează tot cu români. Numărul românilor din jurul graniţelor era, într-adevăr, foarte mare: aproape de trei milioane: între 800.000 şi un milion în Ucraina, aproximativ 200.000 în Bulgaria, aproximativ 300.000 în Serbia, în regiunea Timoc, şi aproximativ 100-160.000 în vestul Banatului, între 100.000 și 400.000 în Ungaria, între 12.000 şi 65.000 în Rutenia Subcarpatică, aflată în componenta Cehoslovaciei între 1919-1939. La aceştia se adăugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromâni din Albania, Macedonia, sudul Serbiei şi sud-vestul Bulgariei, şi cei 500-600.000 de aromâni din Grecia, şi încă vreo câteva zeci de mii de meglenoromâni şi istroromâni, primii în nordul Greciei, ceilalţi în Croaţia.”

Trebuie subliniat faptul că toți aceşti etnici români  reprezintă doar rămăşiţa unei etnii numeroase care a ocupat un areal imens; acest areal, care poate fi considerat drept oecumena arhetipală a poporului român, se întindea, așa cum a fost deja menționat, din nordul peninsulei Crimeea până în Polonia de astăzi, din Ucrania septentrională până aproape de Marea Adriatică, de la Munţii Balcani la Marea Neagră. Centrul acestui areal se afla în Transilvania de astăzi. Reputatul istoric Ion I. Nistor avea perfectă dreptate atunci când afirma că Marele Adevăr Istoric este că “daco-romanii sunt singurii autohtoni din spaţiul carpato-dunărean”.

Ceea ce rămâne de determinat în viitor este cât de mulţi vor fi fost autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic la cumpăna dintre secolul al doisprezecelea şi secolul al treisprezecelea al erei creștine.