ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

CODRUL, FRATE CU ROMÂNUL

O particularitate definitorie pentru arealul carpato-danubiano-pontic o constituie faptul că din antichitate până la finele Evului Mediu, acesta a fost acoperit într-o măsură covârşitoare de păduri. Nu a fost însă vorba despre păduri de genul celor actuale, formate din copaci relativi tineri (maxim două-trei sute de ani), ci din copaci multiseculari, motiv pentru care termenul potrivit pentru a le caracteriza în mod optim este cel de codri.

Astfel, din antichitate până la finele Evului Mediu, arealul carpato-danubiano-pontic a fost acoperit de codri aproape impenetrabili, care au format un ecosistem specific care nu mai există astăzi. Tocmai în acest habitat natural s-a perpetuat poporul român, care a constituit aşezări stabile într-un număr mult mai mare decât suntem astăzi înclinaţi să credem.

Referindu-se la acest habitat natural scriitorul Romulus Vulcănescu remarca următoarele: Relieful montan (cu depresiunile intra-şi-extramontane) şi cel de deal, apoi câmpia, au fost acoperite cu păduri imense care au dăinuit până în plin ev modern românesc. Toate hărţile vechi prefeudale şi feudale, care se referă la teritoriul Daciei libere şi a Daciei romane, ca şi mai tîrziu a ţărilor române Muntenia, Transilvania şi Mol­dova, scot în evidenţă între pădure şi spaţiul despădurit un raport de 2/3. Împădurirea masivă, cu copaci seculari, ce păstrează aspectul virgin, în care foiesc numai fiarele feroce, deci puţin accesibilă, şi atunci numai oame­nilor temerari, o numim codru, iar împădurirea cu copaci mai tineri, rărită, în care mişună mai mult animale sălbatice neferoce şi e accesibilă omului o numim pădure. Codrii în ansamblul lor sunt un ecosistem botanic închis, ca o cetate inexpugnabilă, în care se poate pătrunde cu greu şi rătăci uşor, în care întunericul aţâţă teroarea vegetală, foşnetul frunzelor, tros­netul vreascurilor, ciocănitul ghionoaiei şi strigătul sângeros al unei fiare mai slabe încolţite de una mai puternică, incită imaginaţia înfierbântată de singurătate, dând frâu liber fantasmagoriei şi lipsei de încredere în sine.

Ponderea însemnată a codrilor în arealul carpato-danubiano-pontic a generat, în mod firesc, o relaţie foarte strânsă a locuitorilor cu mediu. În acest sens, scriitorul Romulus Vulcănescu remarca în mod oportun că „frăţia româ­nilor cu pădurea nu e o simplă metaforă poetică, ci o formă de coexistenţă, de civilizaţie şi cultură. Sunt cetăţi inexpugnabile în perioadele de invadare a ţărilor române şi de adăpost armat la restrişte. Codrii şi pădurile se închi­deau ermetic, cu mai multe rânduri de perdele vegetale artificiale. Între perdele erau închipuite capcane în care erau închise animalele sălbatice, încât cotropitorii încetineau înaintarea prudenţi, însă cădeau de cele mai multe ori chiar în capcanele cu fiare sălbatice. Întunericul din codru sau pădure întreţinut vara de bolta de frunziş des, iar iarna de cerul înnourat şi fantomele desfrunzite ale copacilor întortochiaţi, căzuţi sau gata să se prăvălească. În adâncul codrului sau pădurii, în luminişuri care se întindeau atât cât să cuprindă câteva curţi de arătură în jurul a câtorva bordee familiale şi ţarcuri de animale domestice, localnicii duceau o viaţă de străjeri, nu aşa cum a fost considerată: când „retragere din istorie”, când „anistorism” când „boicot al istoriei”, deci în incapacitate de a-şi apăra nevoile şi neamul. Nimic mai neadevărat. Din codrii şi din păduri, autohtonul a dus o luptă pe viaţă şi pe moarte cu cotropitorii … cu multe suc­cese pe care istoria zgomotoasă nu le-a surprins, dar pe care istoria silenţioasă le-a înregistrat din plin în folclor. … În aceste con­diţii exprese de viaţă înarmată, codrul şi pădurea au îndeplinit pe lângă rolul de cetate vegetală şi rolul de sanctuar natural.”

În codrii şi păduri, mai afirmă autorul citat, s-au format adevărate „cetăţi vegetale de veghe permanentă”, în care poporul român a locuit la adăpost de desele incursiuni ale populaţiilor migratoare sau cuceritoare, în căutare de jafuri. Moşiile ascunse în codri, cu locuinţe şi inventar casnic din lemn, cu curţi de arătură şi ţarcuri de animale domestice, cu străjeri cocoţaţi pe trunchiuri de arbori pentru a zări de departe eventuali intruşi au reprezentat modelul principal al supravieţuirii poporului român în arealul carpato-dabubiano-pontic, secole de-a rândul. „Bejenia de care vorbesc unii isto­rici – mai afirmă autorul citat – ca de un fenomen secular în timpul migraţiilor, nu era decât o fugă a celor care nu erau legaţi de pământul ţării şi numai a târgoveţilor şi oame­nilor din cetăţi pervertiţi de o viaţă axată pe intrigi, pe profituri şi luxurie. Sătenii care trăiau în luminişurile codrilor şi pădurilor de la şes şi a celor de dealuri şi munte, îşi vedeau de nevoile lor de apărare şi de trai. Îşi extindeau spaţiul agropastoral prin sistemul curatorilor şi al agriculturii itinerante pe terenurile defrişate şi păşuni naturale din pădure, iar când ajungeau la limita securităţii lor în codrii sau pădure opreau expansiunea şi introduceau sistemul rotaţiei semănăturilor pe tarlale anuale – una semă­nată, alta târlitură şi păşune.”

Prezentându-i pe slavii din Peninsula Balcanică, sursele documentare ale Evului Mediu afirmau că aceştia locuiesc în păduri, în apropierea unor râuri ori bălţi în care era dificil de ajuns, dar se pare aceste surse documentare îi confundau cu autohtonii valahi, care au adoptat acest stil de viaţă cu mult timp înaintea venirii slavilor; ajunși în Peninsula Balcanică, slavii au fost cei care au copiat de la autohtonii valahi acest stil de viaţă.

La rândul său, istoricul Alex Mihai Stoenescu puncta un aspect apropiat celui prezentat, afirmând că „cercetarea multidisciplinară românească a demonstrat un tip de comportament specific românilor, caracterizat prin ceea ce am putea numi stabilitate în dublă locaţie. Străromânii şi-au organizat, în mod con­stant şi bine evidenţiat de arheologie şi de etnografie, sate duble, la şes şi la munte, reprezentând un aspect tipologic pentru fenomenul de „refugiu”. Aceeaşi comuni­tate avea un sat la şes, unde îşi desfăşura viaţa în perioadele de linişte politică, şi se retrăgea în pădure, la deal sau la munte în perioadele de restrişte, invazii, foamete.” (1)

Nici istoricului P. P. Panaitescu nu i-a scăpat importanţa pădurilor în istoria arealului carpato-danubiano-pontic: “Se ştie că întinderea pădurilor a fost, odinioară, în România, mult mai mare ca acum: întregul şes muntean era acoperit de păduri, afară de Bărăgan şi de valea Dunării lăţită spre nord în Teleorman şi Oltenia. Râul Dâmboviţa este „râul stejarilor”, pentru că străbate pădurea de stejari. Pădurea cea Mare de pe Argeşul de jos, codrii Vlăsiei, Teleormanul sunt numiri ce atestă codrii de odinioară. În Moldova, codrii acopereau regiuni întinse în vestul şi centrul ţării. În Ardeal, în Evul Mediu, erau păduri mari în Făgăraş, Hunedoara şi în nord, încercuind „câmpia” de la mijloc, păduri ce au dispărut, în parte, în zilele noastre.”

În concluzie, merită remarcat faptul că cei care afirmă că poporul român a fost doar spectator de-a lungul istoriei sale, fiind incapabil să-şi apere “nevoile şi neamul” (cum spunea Poetul), fie sunt răuvoitori, fie se înşeală amarnic. Chiar dacă s-a desfăşurat discret şi silenţios, la adăpostul pădurilor impenetrabile, care au devenit “cetăţi vegetale de veghe permanentă”, pentru a folosi expresia lui Romulus Vulcănescu, viețuirea românilor în arealul carpato-danubiano-pontic de-a lungul veacurilor a fost o luptă continuă, ce a presupus multe sacrificii şi jerfe de sânge.

Deşi n-a fost consemnată în documentele oficiale ale vremurilor trecute, care sunt fragmentare, incomplete şi partizane, întrucât reflectă poziţia celor ce le-au emis, această istorie de luptă și jertfă a fost reţinută în legendele populare şi, până la un punct, în cronicile şi letopiseţele călugăreşti păstrate pe alocuri în diferite mănăstiri de pe cuprinsul arealului carpato-danubiano-pontic.