AEGYPTIACA

PRAGMATISMUL METAFIZIC

Concepţia materialistă consideră că vechea civilizaţie egipteană era orientată aproape exclusiv spre “lumea de dincolo” şi că marea majoritate a vestigiilor materiale, care au străbătut timpurile până în ziua de astăzi, demonstrează importanţa aproape obsesivă acordată fenomenului morţii.

Astfel, dacă ar fi să ne luăm după datele şi interpretările furnizate de istoriografia modernă, vechii egipteni, pe tot parcursul existenţei, nu aveau altceva mai bun de făcut decât să se gândească la moarte, la lumea de dincolo şi la modul în care vor fi înmormântaţi, iar conducătorii lor erau obsedaţi doar de ridicarea unor morminte fastuoase. Această convingere a fost amplificată şi de faptul că majoritatea vestigiilor arheologice sunt, într-un fel sau altul, legate de credinţa în existenţa lumii de dincolo şi în supravieţuirea sufletului după moarte. Herodot însuşi afirma, acum mai bine de două mii de ani, că egiptenii sunt cei mai religioşi oameni pe care i-a cunoscut.

Într-adevăr, este lesne de remarcat că cercetările arheologice au scos la iveală numai vestigii legate de credinţa în existenţa sufletului după moarte. Egiptul actual este un imens şantier arheologic brăzdat de ruinele mormintelor şi templelor gigantice. Cu toate acestea, se uită totuşi mult prea uşor că un şantier arheologic nu este altceva decât un imens cimitir, adică un loc unde nu mai sălăşuieşte decât amintirea. Scotocind printre morminte, nu poţi să descoperi decât vestigiile aferente. Bazaţi pe acelaşi raţionament, poate că, peste două mii de ani, contemplând ruinele civilizaţiei actuale, urmaşii noştri vor deduce că zgârie norii new-yorkezi sau Statuia Libertăţii au fost morminte sau săli mortuare, minunându-se de morbiditatea cu care “oamenii preistorici” au înţeles să se bucure de viaţă.

Opinia actuală referitoare la vechii egipteni este la fel de “reală” şi de “obiectivă” ca şi cea pe care o vor avea urmaşii noştri în urma unor astfel de raţionamente. Într-adevăr, Herodot a spus, referindu-se la vechii egipteni, că sunt cei mai religioşi dintre oameni, dar nu a specificat nicăieri că sunt cei mai morbizi sau cei mai fanatici. Aşadar, chiar dacă, astăzi, nu au fost descoperite decât morminte şi vestigii legate de credinţa în supravieţuirea sufletului dincolo de moarte, nu înseamnă implicit că vechii egipteni erau morbizi, fanatici sau orientaţi exclusiv spre cele veşnice. De altfel, este foarte uşor de remarcat că majoritatea vestigiilor legate de credinţa în supravieţuirea post-mortem, precum mormintele sau obiectele funerare, au fost construite din materiale de construcţie cu mult mai trainice decât cele legate de existenţa cotidiană. Nu trebuie uitat că utilităţile şi construcţiile de folosinţă cotidiană erau fabricate din materiale perisabile, a căror durată de funcţionare era estimată la una sau la două generaţii. În condiţiile lipsei de materie primă, de piatră şi de lemn, ce caracteriza vechiul Egipt, persoanele particulare, oricât de înstărite ar fi fost, nu-şi permiteau să construiască locuinţe prea trainice.

O idee mai completă asupra mentalităţii şi stilului de viaţă proprii vechilor egipteni este oferit chiar de vechile scrieri. Din cercetarea vechilor texte egiptene reiese, mai mult decât surprinzător, faptul că egiptenii de rând erau persoane pragmatice, pline de viaţă, preocupate de cele lumeşti într-o măsură mult mai mare decât ne-am putea imagina. Vechile scrieri lasă să se înţeleagă că egiptenii de odinioară erau oameni practici care se interesau – desigur, în limitele averii personale – de tot ce le putea asigura confortul zilnic. Se interesau de veşminte, de podoabe, de farduri, de rimeluri, precum şi de modul în care îşi puteau petrece timpul liber. Vechii egipteni se preocupau de trupul lor şi de igiena personală mai mult decât orice alt popor al antichităţii. Dacă preoţii se îmbăiau de patru ori pe zi, oamenii obişnuiţi se îmbăiau zilnic (spre deosebire de mulţi oameni din Europa Evului Mediu care se îmbăiau doar când cădeau în gârlă din greşeală sau când, eventual, îi prindea ploaia pe câmp). Grija faţă de propria curăţenie trupească mergea atât de departe la vechii egipteni, încât, datorită climei calde şi prafului adus de vântul deşertului – simunul -, bărbaţii îşi ţineau bărbăţia într-o teacă de lemn sau de piele. Bărbaţii, ca şi femeile, foloseau farduri şi rimeluri, peruci şi podoabe care le puneau în evidenţă farmecele personale. Evident, datorită climei calde, vestimentaţia era destul de sumară, dar nu trebuie confundată o vestimentaţie sumară cu una sărăcăcioasă. Aceasta era valabil atât pentru cei înstăriţi, cât şi pentru cei săraci.

Standardul de viaţă al vechilor egipteni era destul de ridicat, în comparaţie cu cel al locuitorilor ţărilor învecinate (Asiria, Babilonul, Ţara Hatti, Statul Mittani), Egiptul fiind o ţară bogată. Egiptul nu a fost niciodată un stat sclavagist, ci o teocraţie. Teocraţia egipteană nu s-a bazat pe munca sclavilor, ci pe cea a ţăranilor şi a meşteşugarilor. Sclavii, nu foarte numeroşi, aveau un statut aparte, fiind proveniţi mai ales din rândul prizonierilor de război sau al datornicilor. (8)

Chiar şi sărbătorile publice, închinate zeilor, erau însoţite de băi rituale, fiind urmate de spectacole publice, de reprezentaţii teatrale care prezentau, în felul tragediei greceşti de mai târziu, faptele trecute ale respectivilor zei. Spectacolele actuale păstrează numai caracterul profan, de divertisment, al vechilor sărbători. În antichitatea egipteană, sărbătorile religioase erau urmate de banchete publice la care putea participa orice om, indiferent de condiţia sa socială. De fapt, la marile sărbători publice erau chemaţi să participe atât zeii infraeterici de toate categoriile, cât şi defuncţii. Zeii infraeterici erau prezenţi în mijlocul oamenilor prin intermediul statuilor scoase din sanctuarele templelor. “Aburii” mâncării constituiau deopotrivă hrana zeilor şi a defuncţilor, adunaţi în număr mare la festin. După ce oamenii închinau ofrande zeilor, se îngrijeau şi de propriul lor trup. Spectacolul, muzica şi dansul, glumele fără perdea, ghiftuirea cu mâncare şi cu bere – care era băutura tradiţională a vechilor egipteni – nu constituiau ceva ieşit din comun. Cel mai adesea, după cum se exprimă vechile inscripţii de pe pereţii templelor, zeii se declarau, prin intermediul preoţilor, mulţumiţi de ofrandele primite. Do ut des, “dau ca să dai”, aforism latin existent în dreptul roman, dar omniprezent în tot arealul mediteraneean, care exista în relaţiile dintre oameni şi zei, nu reflecta neapărat o negustorie profană, ci funcţiona după o logică specifică şi la vechii egipteni. (9)

O altă caracteristică fundamentală a mentalităţii vechilor iniţiaţi egipteni era poziţia în faţa morţii. Lumea de aici şi lumea de dincolo nu erau două “zone” antagonice, ci două părţi complementare ale aceluiaşi întreg. Dialogul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo era un eveniment permanent. Dacă pentru conştiinţa oamenilor moderni, moartea înseamnă sfârşitul absolut sau, cel puţin, evenimentul cel mai dramatic cu putinţă, pentru vechii iniţiaţi egipteni viaţa de aici reprezenta numai o etapă a vieţii eterne, o picătură într-un ocean.

Pentru vechii iniţiaţi egipteni, între “aici” şi “dincolo”, între starea de spirit încarnat şi cea de spirit neîncarnat, diferenţa nu era de esenţă, ci doar de calitate. Existenţa ca duh decorporat în lumea de dincolo era, pentru vechii egipteni, mult mai importantă decât existenţa de “aici”. Din acest motiv, vechii iniţiaţi egipteni îşi luau, încă din timpul vieţii, printr-un “pragmatism metafizic” rar întâlnit la alte popoare, toate măsurile de prevedere, pentru ca existenţa postumă să le fie cât mai liniştită. Această concepţie constituia nu numai o măsură de prevedere, ci şi, după cum afirmau vechile scrieri sapienţiale, o dovadă de înţelepciune. Căci, ce înţelepciune poate fi mai înaltă decât aceea de a te pregăti, în decursul unei existenţe limitate, pentru eternitatea “de milioane de ani” (expresie folosită până la saturaţie de vechii iniţiaţi egipteni în scrierile lor) ce avea să vină ?

Oricât de surprinzător ar părea la prima vedere, nu supravieţuirea sufletului după moarte în sine constituia principala preocupare şi problemă existenţială a vechilor iniţiaţi egipteni, ci modul în care aveau să supravieţuiască dincolo de moarte. Vechii iniţiaţi egipteni erau, în primul rând, conştienţi de fragilitatea fiinţei umane. Străbaterea, după moarte, a lumii de dincolo nu era chiar o călătorie de plăcere pe “Drumul Soarelui” din Theba, ci reprezenta o încercare majoră, pentru care oamenii erau datori să se pregătească încă din timpul existenţei trupeşti. Lumea de dincolo – Amduatul – era, în concepţia vechilor iniţiaţi egipteni, un loc întunecat, primejdios, presărat cu multe piedici şi capcane. Amduatul era un loc al plângerii, al efortului adesea zadarnic, o lume în care defuncţii deveneau umbre rătăcitoare, lipsite de memorie şi de identitate. Vechile scrieri egiptene accentuau faptul că, în lumea de dincolo, în Amduat, defuncţii deveneau umbre lipsite de memorie şi de identitate ce rătăceau, precum somnambulii, fără nici o scânteie de conştienţă.

Această concepţie, descrisă de majoritatea inscripţiilor de pe morminte şi de majoritatea inscripţiilor care s-au păstrat până în ziua de azi, nu a reprezentat însă o caracteristică specifică numai vechilor egipteni. Ea a fost comună tuturor popoarelor antichităţii. Sumerienii, fenicienii şi grecii aveau aceeaşi concepţie pesimistă ca şi egiptenii cu privire la lumea de dincolo. Descrierile vechilor cărţi sumeriene – Epopeea lui Ghilgameş sau Călătoria lui Innana în infern -, la fel ca şi descrierile lui Homer despre Tartar sau Hades sunt imbibate de acelaşi pesimism ce caracterizează scrierile egiptene. (20)

Există, din acest punct de vedere, o diferenţă radicală între concepţia martirilor creştini din primele secole ale noii ere – care mureau voluntar în condiţii cumplite, înfruntând torturi inimaginabile, pentru care lumea de dincolo era o binefacere, întrucât prilejuia întâlnirea cu Iisus Hristos – şi concepţia pesimistă a vechilor iniţiaţi egipteni.

Vechii iniţiaţi ai Egiptului considerau că moartea despuie omul nu numai de trup, ci şi de identitate, memorie şi conştiinţă. Ei considerau că după moarte, oamenii devin umbre lipsite de caracteristicile conştiinţei şi ale conştienţei, de amintiri şi de voinţă. Pentru a evita o astfel de catastrofă, iniţiaţii vechiului Egipt au recurs la diferite proceduri magice. Iniţierea în temple, cultul zeilor, actele magice, mumificările şi ritualul înmormântării – toate aveau drept scop, în opinia vechilor iniţiaţi egipteni, obţinerea unei post-existenţe liniştite. În acest sens, filosoful grec Plutarhos, dezlegând parţial misterul, afirma următoarele: “Vai de cei care pătrund în lumea de dincolo, fără a fi fost pregătiţi încă din această viaţă în marile mistere”. (13)

Pregătirea, prin iniţiere, în “marile mistere”, precum şi recurgerea la actele magice, reprezentau, aşadar, calea aleasă de vechii iniţiaţi egipteni pentru obţinerea nemuririi. Prin urmare, vechii iniţiaţi egipteni erau pe deplin conştienţi că nemurirea se obţine greu, la capătul unor strădanii îndelungate, desfăşurate de-a lungul existenţei întrupate.

Această concepţie a fost împărtăşită nu numai de iniţiaţii egipteni, ci şi de iniţiaţii altor popoare ale antichităţii, inclusiv de cei daci. Referindu-se la vechii iniţiaţi daci, istoricul grec Herodot afirma că “dacii stăpâneau meşteşugul de a se face nemuritori”. Cei mai mulţi comentatori ai textului lui Herodot au tradus că “dacii se cred nemuritori”, ceea ce nu numai că este inexact, dar schimbă fundamental înţelesul textului. În acest context, Mircea Eliade consideră că verbul athanatizein folosit de Herodot nu înseamnă a se crede, ci a se face. Aşadar, dacii – mai precis, iniţiaţii dacilor – se făceau nemuritori prin iniţiere, urmând scenariul morţii sau ocultării lui Zalmoxis şi al reîntoarcerii sau epifaniei sale în lumea oamenilor. (14)

Pentru vechii iniţiaţi egipteni, obţinerea nemuririi însemna în primul rând continuitatea conştiinţei şi păstrarea identităţii în lumea de dincolo, iar în al doilea rând însemna identificarea post-mortem cu zeul Osiris. Identificarea vechilor iniţiaţi egipteni cu Osiris însemna mult mai mult decât supravieţuirea larvară în întunericul lumii de dincolo. Ea însemna continuitatea conştienţei dincolo de moarte; însemna, de asemenea, păstrarea identităţii personale. În cele din urmă, însemna accederea în “lumea” personală a lui Osiris, un palier ortoexistenţial specific, denumit Amenti. Amenti era diferit de lumea de dincolo propriu-zisă, denumită Amduat.

Dezideratul suprem al obţinerii nemuririi se realiza prin două modalităţi, în două situaţii existenţiale diferite. Prima modalitate avea loc în timpul vieţii, prin una din multiplele forme de iniţiere. A doua modalitate avea loc imediat după moarte, prin ritualurile de mumificare şi de înmormântare.

Principalele etape ale traiectului post-mortem au fost consemnate de specialiştii conectării egipteni în patru scrieri eschatologice principale: Textele sarcofagelor, Textele Piramidelor, Cartea morţilor, Cartea celor două căi.