AEGYPTIACA

TĂBLIŢELE CEREŞTI ŞI „CASA VIEŢII”     Dumnezeu, Fiinţa supremă, este Supremul Scriitor: Opera Sa este Cosmosul. Dumnezeu, Fiinţa Supremă este Supremul Scriitor care-şi scrie neîncetat Opera: fenomenele cosmice sunt litere, cuvinte, propoziţii sau fraze în marea carte a devenirii universale, avataruri sublime ale “ideii care devine”.

 

Întregul cosmos vorbeşte acelaşi limbaj – limbajul vieţii. Tot ce este viu comunică, vorbeşte, are propria sa poveste pe care o spune oricui este pregătit s-o înţeleagă. Dacă întregul cosmos este manifestarea lui Dumnezeu, atunci tot ce este cuprins în nemărginirea sa, devine susceptibil de a fi citit de oameni.

Vechii înţelepţi, iniţiaţi şi contactori afirmau că Opera lui Dumnezeu – creaţia cosmosului – este scrisă într-o carte; această carte a primit diverse denumiri de-a lungul timpului; printre cele mai cunoscute denumiri sunt: Tăbliţele cereşti şi Cartea Vieţii. Astfel, Enoch, înţeleptul antediluvian, – după cum este scris în apocriful etiopian Cartea lui Enoch – fiind ridicat la ceruri la porunca lui Dumnezeu, a văzul “Tăbliţele cereşti”, care i-au fost arătate de Arhanghelul Uriel: „Priveşte, Enoch, Tăbliţele Cereşti şi înţelege ce este scris în ele„. (6)

La rândul său, Moise, în dialogul său cu Dumnezeu de pe Muntele Sinai, a primit tăbliţele de piatră pe care erau înscrise „cu scrisul cel de la început” cele zece porunci. (5)

Conţinutul informaţional al Tăbliţelor cereşti a fost, ulterior, reflectat în cuvintele limbii primordiale şi transpuse în caracterele scrisului omenesc. Din perspectiva modului actual de a înţelege lumea şi a hermeneuticii ezoterice, Cuvântul dintru începuturi a fost un sunet modulat informaţional. Tot astfel, limba primordială a fost formată din sunete modulate informaţional. La un moment dat, în decursul istoriei oamenilor, ceea ce s-a mai păstrat din limbajul primordial a început să fie scris. Astfel s-a ajuns ca sunetele modulate informaţional, limbajul viu al cosmosului, să fie prezentate sub înfăţişarea pictografică a unor litere-simboluri. În epocile arhaice, atunci când a apărut pentru prima dată scrisul pictografic, exista o corespondenţă naturală – astăzi s-ar numi magică – între sunetul modulat informaţional, obiectul semnificat şi semnul pictografic prin care era desemnat.

Scrisul a fost, după cum afirmau vechile scrieri egiptene, invenţia zeilor. Zeul Thoth-Hermes, potrivit tradiţiei, a fost cel care a adus oamenilor darul scrierii. Interesant este şi faptul că zeul Thoth-Hermes a fost considerat patronul înţelepciunii şi magiei. Scrisul, înţelepciunea şi magia au aceeaşi sursă, fiind interconectate prin relaţii de determinare şi conexiune foarte profunde. De aceea, în prima etapă a istoriei umanităţii, scrisul a servit drept suport pentru exprimarea unui summum de cunoştinţe ezoterice care au fost comunicate oamenilor de către zei, semizei şi eroi civilizatori. Uneori, în reprezentările pictografice, summum-ul de cunoştinţe ezoterice a fost înfăţişat sub forma unui sul de papirus. Despre acest summum de cunoştinţe ezoterice, denumit save, sofe sau sophia s-a vorbit des atât în cultura egipteană, cât şi în cultura greacă sau în cea iudeo-creştină timpurie.

Toate vechile scrieri ale antichităţii au fost considerate sacre; sanscrita, ebraica, chineza, aramaica, egipteana erau considerate sacre datorită înrudirii lor cu limbajul primordial format din sunete naturale. La rândul lor, orientalişti moderni afirmă că limbile şi scrierile iniţiatice – unele dintre ele folosite şi astăzi de unele grupări secrete – au la bază limba primordială. De exemplu, iniţiaţii evrei afirmă că au acces şi astăzi la o scriere arhaică bazată pe un alfabet sacru, scriere denumită Atbas, Atbah sau Albam, care operează prin permutarea cifrelor şi a literelor, formând un fel de criptograme.

O carte celebră apărută puţin înaintea erei creştine, Corpus Hermeticum, atribuie inventarea scrierii zeului Hermes Trismegistul (Thoth al egiptenilor); ea specifica faptul că limba egipteană nu este la fel ca alte limbi „barbare”, de exemplu greaca, ci este o limbă în esenţă magică. Sunetele şi intonaţiile vocabulelor limbii egiptene, spune zeul Hermes în Corpus Hermeticum, „reţin în ele energia lucrurilor care se spun. Noi nu folosim cuvinte simple, ci sunete pline de eficacitate„. (7)

Translaţia de la vechile scrieri simbolice – reflectări ale limbii primordiale – către tipurile moderne de scriere se poate decela cel mai limpede în cazul scrierii egiptene arhaice: hieroglifica (în greceşte hieros: sfânt; gliphto: semn; termenul de hieroglific a fost formulat de către Clement din Alexandria).

Scrierea hieroglifică era numită de vechii egipteni prin expresia „scriere a cuvântului zeului” sau „scriere a Casei Vieţii„. Vechii iniţiaţi egipteni îşi desemnau scrierea prin termenul „s s n m d w n t r„. (8)

 Pentru unii exegeţi moderni, termenul de „Casă a vieţii” are sensul de „scriptorum„, adică de încăpere în care se scriau şi se copiau textele sacre în vechime. În templele egiptene, în încăperile denumite „Casa Vieţii” se ţineau sulurile de papirus, iar scribii copiau sau scriau textele sacre. Însă pentru vechii iniţiaţi egipteni încăperea din temple denumită Casa Vieţii avea ample corespondenţe cu Casa Vieţii din “ceruri”, locul în care zeii ţin “arhivele sacre”. Iniţial, scrierea hieroglifică era compusă din ideografii figurative sau semifigurative. Ulterior, au început să fie folosite pictograme simbolice la care erau adăugate anumite fonograme – elemente fonetice bine precizate. Treptat, pentru ca scrierea să fie cursivă, hieroglifica s-a transformat în scrierea numită hieratică şi, mai târziu în scrierea numită demotică – demos: popor. Scrierea demotică era aşadar o scriere „populară”, deci radical diferită de scrierea zeilor. În final, în epoca tardivă şi mai ales în epoca ptolemeică, a apărut scrierea coptă, un amestec între limba greacă şi unele grafeme demotice. (9)

Scrierea sacerdotală, la fel şi limba sacerdotală vorbită, cea în care se făceau slujbele din temple, a rămas însă hieroglifica şi corespondentul ei vorbit, despre al cărui mod de pronunţare, astăzi, nu se cunoaşte nimic. În ultimile secole ale civilizaţiei egiptene, foarte puţini iniţiaţi mai cunoşteau vechea scriere sacerdotală, hieroglifica şi, cu atât mai puţin, modul ei de pronunţare.

Singura limbă şi, implicit, scriere folosită în prezent, care mai poate aminti de vechea limbă sacerdotală a egiptenilor – a cărei scriere era hieroglifica – este limba ebraică. Şi în cazul limbii ebraice, după cum atrăgea cândva atenţia Rene Guenon, fondul sacru s-a pierdut. După captivitatea babiloniană, limba ebraică şi-a pierdut aproape 70% din fondul sacru iniţial, ceea ce înseamnă că avem de-a face şi în limba ebraică cu o reflectare a reflectării, cu un simulacru a ceea ce însemna o limbă şi o scriere sacră în adevăratul sens al cuvântului. (10)

Chiar dacă este o reflectare a reflectării, limba şi scrierea ebraică reprezintă totuşi un exemplu elocvent pentru înţelegerea a ceea ce reprezentau o limbă şi o scriere arhaică, provenite direct din vechea limbă primordială. Modul în care, actualmente, înţelepţii evrei care studiază Kabbala recurg la analizele ezoterice reprezintă un exemplu elocvent pentru înţelegerea vechilor scrieri. Se ştie că înţelepţii evrei care studiază Kabbala comentează şi interpretează pasajele Vechiului Testament, folosindu-se de trei tipuri de analiză ezoterică: ghematria, notarikon şi themurah. Prin cele trei tipuri de analiză ezoterică, înţelepţii care studiază Kabbala calculează valoarea numerică a unui cuvânt din Vechiul Testament, pe care-l compară cu valoarea identică a altui cuvânt, apoi interpretează un cuvânt ca şi cum ar fi format din iniţialele altor cuvinte sau combină literele diferitelor cuvinte scoase din context după o ordine prestabilită. Rezultatul este spectaculos: textul Vechiului Testament poate fi „citit” într-un mod diferit faţă de simpla parcurgere a textului prin lectură. Prin aplicarea unor astfel de permutări de litere şi cifre, iniţiaţii kabbalei au acces la un alt nivel de decodare şi înţelegere a realităţii sau, cu alte cuvinte, la un alt model hermeneutic. (11)

De-a lungul timpului, iniţiaţii ce studiază Kabbala au mai stabilit un sistem de corespondenţe între versetele textelor sacre. Astfel, ei au stabilit o corespondenţă strictă între litere, cifre, sunete, nume, culori, zone ale cosmosului spiritual, zei sau îngeri, zone ale corpului omenesc sau ale aurei, într-un cuvânt, între diferite paliere ale macrocosmosului şi ale microcosmosului, care împreună formează o imensă hologramă. Acest sistem de corespondenţe între macro şi microcosmos, departe de a fi fost doar descoperirea singulară a înţelepţilor ce studiază Kabbala, a reprezentat un element comun al tuturor iniţiaţilor din vechime. El a reprezentat, evident, unul din elementele fundamentale ale vechii concepţii iniţiatice egiptene – save, sofe sau sophia.

Vechii iniţiaţi egipteni, mai mult decât toţi ceilalţi, au creat un vast sistem de corespondenţe între macro şi microcosmos, pe care l-au aplicat în toate domeniile vieţii de zi cu zi, de la construcţia digurilor şi a sistemelor de irigaţie, atât de necesare într-o ţară în care apele Nilului erau un dar al zeilor, până la construcţia templelor şi, mai ales, a marii piramide de la Giza.

Paradoxal, cu toate că au atribuit scrisului o importanţă deosebită, iniţiaţii antichităţii considerau că, oricât de important este scrisul, el nu poate aduce cunoaşterea cea adevărată în sufletul oamenilor. Prin scris şi prin folosirea sa îndelungată, omul nu mai este conştient la cele adânci, pe care le poartă în suflet. În acest sens rămâne memorabil răspunsul dat, într-un dialog cu zeul Thoth, de regele Thamos al egiptenilor, aşa cum a fost el înfăţişat, acum mai bine de două milenii şi jumătate, în dialogul “Banchetul” al lui Platon: „Căci scrisul va aduce uitarea în sufletele celor ce îl vor deprinde, dat fiind că oamenii, punându-şi credinţa în scris, nu-şi mai aduc aminte pe dinăuntru şi prin puterea lor, ci din afară, cu ajutorul unor întipăriri străine„. (12) Cu alte cuvinte, concentrarea atenţiei asupra unor “întipăriri străine” duce la uitarea de sine şi, implicit, la uitarea celor ascunse – la uitarea aspectului ortoexistenţial al cosmosului.

Vechii specialişti ai conectării egipteni au găsit totuşi diferite modalităţi prin care oamenii să poată cunoaşte aspectul ortoexistenţial al cosmosului în mod direct, „pe dinăuntru şi prin puterea lor”. Mijlocul cel mai eficient de cunoaştere a celor ascunse a fost, înainte de toate, iniţierea. Prin iniţiere, neofitul era condus, pas cu pas, pe dinăuntru şi prin puterea sa, către înţelegerea aspectului ortoexistenţial al cosmosului. Un alt mijloc de cunoaştere a aspectului ortoexistenţial al cosmosului folosit de vechii iniţiaţi egipteni a constat în folosirea pe scară largă a practicilor magice. Făcând apel la una dintre componentele sistemului de corespondenţe magice între litere-pictograme sau hieroglife, numere, sunete, culori, zone ale cosmosului spiritual, zei şi zone ale corpului sau ale structurii aurice umane, vechii iniţiaţi egipteni trezeau efectul corespunzător la oricare dintre celelalte componente. Ceea ce-i interesa pe vechii specialişti ai conectării egipteni nu era doar cunoaşterea teoretică a corespondenţei dintre elementele sistemului, ci, în primul rând, influenţarea magică. Aplicaţiile practice ale acestei forme de cunoaştere erau centrate în special asupra modalităţilor fonetice de pronunţare corectă a sunetelor, silabelor sau fonemelor, pentru că, la urma urmei, literele, pictogramele sau hieroglifele nu erau decât simple forme de reprezentare grafică a vechii limbi primordiale existentă în Tep Zepi. Sunetele, cuvintele ori fonemele nu aveau valoare magică efectivă decât dacă erau rostite corespunzător, căci rostul cuvintelor nu rezida în simpla citire, ci în rostirea lor; rostirea era incantaţie sacră.

Incantaţia şi psalmodierea cuvintelor sacre era în fond un fel de liturghie în care cuvântului rostit i se atribuiau intonaţii şi tonalităţi speciale. De aceea, în antichitatea egipteană, nu era suficient ca iniţiatul să cunoască textul scris, ci trebuia să-l rostească după “canon”, cu intonaţia cuvenită. Altfel, efectul rostirii unei formule magice ar fi fost fie nul, fie ar fi avut un efect diferit, dacă nu chiar contrar celui urmărit.

Unii comentatori din ziua de astăzi se amuză copios şi ridiculizează textele arhaice, care prezintă incantaţii ce se rosteau psalmodiat în cadrul ceremoniilor şi ritualurilor. Multe dintre aceste cuvinte, silabe sacre, foneme sau texte scrise, conţin cuvinte care nu sunt inteligibile. De exemplu, în opinia cercetătorilor moderni, celebrul “abracadabra” nu reprezintă decât un simplu joc fonetic copilăresc, scornit de mintea unui păstor din vechime, ameţit de foşnetul vântului ce adia printre sicomori şi curmali. Ei uită totuşi că, nu sensul inteligibil al cuvântului are vreo importanţă, ci modulaţia sunetelor ce-l conţin, intonaţia cu care este rostit sau accentul fonetic care se punea pe anumite litere sau silabe. Nu sensul intelectual al cuvântului este important, ci intonaţia şi psalmodierea lui, care determină o reacţie de cauzalitate în lanţul de corespondenţe dintre macro şi microcosmos. Cuvântul rostit are o încărcătură energetică bine determinată, care, pe baza corespondenţei amintite, vibrează, prin rezonanţă, pe multiple planuri. Cuvântul rostit este un sunet modulat informaţional care posedă o anumită lungime de undă şi o anumită frecvenţă. Formulele sacre din toate religiile, mantrele indiene, chiar şi textul rugăciunii creştine, formulele rituale rostite în anumite momente sacramentale au tocmai rolul de a provoca efecte vibratorii speciale atât la un capăt al sistemului de corespondenţe – la nivelul microcosmosului -, cât şi la celălalt capăt – la nivelul macrocosmosului.

Prin rostirea corectă a unor mantre care pot să nu aibă vreun înţeles intelectual – de exemplu, yam, ram etc – sau prin intermediul unor formule rituale folosite în creştinism, formule despre care cei ce le aud nu pot spune decât că asta cere „tradiţia” (de exemplu, “Amin”), oamenii provoacă o vibraţie interioară; aceasta declanşează modificări în sistemul său auric (de exemplu, asupra chakrelor), ceea ce determină, la celălalt capăt al sistemului de corespondenţe, la nivelul macrocosmic, contactul cu anumite planuri cosmice sau cu fiinţele decorporate – de exemplu cu zeii.