AEGYPTIACA

FIINŢA OMULUI

CORPUL ETERIC – HIEROGLIFA KA

Vechii egipteni au desemnat corpul eteric prin hieroglifa Ka. Hieroglifa Ka era reprezentată pe pereţii mormintelor prin două braţe ridicate în semn de rugăciune. Este cunoscut faptul că vechii egipteni se rugau ţinând braţele ridicate deasupra capului. De obicei, hieroglifa Ka era scrisă alături de portretul sau de statuia defunctului şi semnifica forţa vitală care se manifesta şi după moarte.

Traducerea vechilor hieroglife în scrierile moderne a întâmpinat multe greutăţi şi, invariabil, a dus la unele interpretări eronate. Hieroglifele sunt pictograme, adică desene sau semne simbolice, care nu pot fi traduse în mod strict, printr-o modalitate fixă. O hieroglifă, o pictogramă sau o serie de pictograme pot fi traduse printr-un grup de litere sau printr-un cuvânt întreg, în funcţie de context. O hieroglifă poate avea un anumit înţeles într-un context şi alt înţeles în alt context. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de faptul că traducătorii moderni, care sunt de regulă filologi, respectă litera textului, scăpând din vedere spiritul său. De altfel, după atâtea secole, este foarte greu de ghicit spiritul textelor arhaice, care se adresau unei anumite mentalităţi şi unui anumit nivel cultural. Astfel, mulţi termeni cheie ai vechii concepţii ezoterice egiptene au fost traduşi într-un mod inadecvat. Ka este unul din aceşti termeni cheie.

Mult timp, istoricii nu prea au ştiut cum trebuie interpretată hieroglifa Ka. Unii istorici au înţeles prin Ka un fel de zeitate de mică anvergură, o zeitate casnică de felul „spiritelor naturii”, în timp ce alţii nici nu şi-au bătut capul cu ea, situînd-o în categoria, largă pentru ei, a fanteziilor absurdo-groteşti, fără suport real, în care, după opinia lor, egiptenii erau specialişti. Ulterior, istoricii familiarizaţi cu spiritul scrierilor egiptene au înţeles că, de fapt, hieroglifa Ka desemna un fel de suflet al omului, dar nu înţelegeau care suflet şi, mai ales, nu înţelegeau de ce egiptenii credeau că omul are mai multe suflete. Treptat, s-a convenit că prin hieroglifa Ka trebuie înţeleasă un fel de dublură care subzistă morţii. Textele şi inscripţiile de pe morminte sunt totuşi destul de clare. Vechii iniţiaţi care au lăsat posterităţii aceste înscrisuri indicau cu multă precizie că sufletul Kal nu este altceva decât denumirea străveche a corpului eteric.

Datorită faptului că hieroglifa Ka a fost cel mai adesea întâlnită în inscripţiile de pe morminte, mulţi istorici au considerat că sufletul Ka este un fel de abur care apare după moarte. De aceea, Ka a fost interpretat cel mai adesea numai în legătură cu moartea sau cu procesul mumificării, fiind identificat cu un fel de stafie sau de „umbră” care dăinuie morţii. Textele egiptene specificau însă, în mod clar, că sufletul Ka apare la naşterea omului şi că subzistă pe parcursul întregii vieţi. La moarte, Ka-ul capătă un aspect diferit faţă de cum se prezintă în timpul vieţii. Vechile scrieri egiptene afirmau în acest context că la naştere, zeiţa Meneset, patroana naşterilor, făureşte câte un Ka pentru fiecare om. Textele egiptene mai afirmă că dublul eteric Ka se dezvoltă şi se maturizează o dată cu trupul fizic. Cercetările contactorilor moderni au confirmat că structura fizică a fătului se dezvoltă pe matricea energetică a câmpului eteric. Experimentele făcute de dr. John Pierakos confirmă faptul că formarea embrionului se face pe structura preexistentă a câmpului energetic matricial (corpul eteric). (18)

S-au păstrat destul de puţine scrieri egiptene care să se refere explicit la rolul şi la formele de manifestare ale Ka-ului pe timpul vieţii omului. Doar unele scrieri medicale egiptene – după cum sunt catalogate de exegeza modernă textele care conţin reţete medicale şi terapeutice – descriau în mod explicit modul de funcţionare al Ka-ul. Este semnificativ, în acest sens, efortul exegezei materialiste moderne de a demonstra, folosind o argumentaţie sofisticată, că vechile scrieri medicale egiptene conţin, pe lângă „elucubraţiile magice”, şi o mică doză de „adevăr”, adică de cunoaştere medicală destinată vindecării trupului. Surprinzător este şi faptul că tot căutând „adevărata” cunoaştere medicală, cea destinată vindecării trupului, exegeza materialistă modernă a dat la o parte tocmai esenţialul – adică cunoaşterea rolului şi funcţionării corpului eteric. Medicii egipteni, care erau în acelaşi timp sacerdoţi, taumaturgi, magi şi clarvăzători, adică medici ai sufletului şi ai trupului, practicau metode de vindecare cu nimic mai prejos decât ale bioenergeticienilor moderni. La fel ca mulţi bioenergeticieni moderni, vechii medici-sacerdoţi egipteni acţionau în principal asupra corpului eteric Ka şi abia apoi asupra trupului. Dacă metodele de vindecare magice sau bioenergetice dădeau rezultate, nu mai era nevoie să acţioneze direct asupra trupului. Abia în momentul în care s-a pierdut ştiinţa tămăduirii corpului eteric, a început „istoria” medicinii clasice, care tratează trupul.

Într-o societate în care sacerdotul era şi medic, sufletul şi trupul erau tratate concomitent. În societăţile arhaice, atunci când un om se îmbolnăvea, săvârşea un păcat ori un fapt care contravenea ordinii cosmice, mergea la sacerdotul-medic, care lua măsurile preventive pentru ca boala să nu se întindă şi la ceilalţi membri ai comunităţii. În societăţile în care primau legăturile de sânge, se pare că bolile se transmiteau cu mare viteză şi la alţi membri ai comunităţii. De aceea, sacerdoţii-medici aveau grijă, prin descântece şi invocaţii, ca germenii bolilor să nu prolifereze. Atunci când un om se îmbolnăvea, sacerdoţii-medici diagnosticau cauza bolii, chestionând bolnavul asupra „păcatelor” săvârşite, pentru a afla ce demoni nefaşti trebuie alungaţi şi ce categorii de zeităţi protectoare trebuie invocate. Evident, nu demonii erau cei care provocau apariţia bolii, ci oamenii înşişi. Demonii apăreau numai la instaurarea bolii. Eliminând sau alungând demonii prin invocaţii sau descântece, preoţii-medici egipteni eliminau cauzele proliferării bolilor.

Vechii sacerdoţi-medici au înţeles şi faptul că boala se instalează mai întâi la nivelul Ka-ului, corpul eteric, de unde se repercutează la nivelul trupului. Numai în momentul în care bolile se manifestau la nivelul trupesc, medicii sacerdoţi recurgeau la medicina trupească. Ei nu ezitau să folosească metode dintre cele mai diverse, de la amputări la tratarea bolilor cu ajutorul plantelor de leac. Mai mult decât atât: printr-o evaluare exactă a rolului corpului eteric, vechii egipteni considerau că destinul omului este determinat de forţele care subzistă în Ka. Astfel, hieroglifa Ka era uneori înlocuită pictografic cu reprezentarea zeului destinului, Psais, cel identificat de vechii greci cu Agathodaemon. Identificarea corpului eteric cu destinul unei fiinţe este foarte corectă dacă ne gândim că destinul lucrează prin intermediul corpului eteric. Bolile, care reprezintă de fapt dizarmonii bioenergetice la nivelul câmpului eteric, sunt cele mai dese forme prin care destinul „lucrează” asupra trupului. Forţele destinului – reziduurile karmice, pentru a folosi o expresie des folosită de concepţia ezoterică modernă – rezidă la nivelul corpului eteric, de unde se precipită la nivelul existenţial al vieţii cotidiene.

 Ka-ul era adesea pus de egipteni în relaţie cu numele şi cu chipul persoanei. De aceea, hieroglifa Ka era scrisă de multe ori în locul numelui unei persoane. Relaţia dintre Ka, destin, nume şi chip a cunoscut o aprofundare deosebită. Vechii egipteni spuneau că destinul omului este întipărit pe chip şi se manifestă prin nume. Astăzi, cercetătorii moderni au căzut de acord că această concepţie este corectă, confirmând faptul că fizionomia omului este manifestarea fizică a trăsăturilor de caracter şi a patternurilor psiho-informaţionale conţinute la nivelul subconştientului. Într-un cuvânt, chipul omului este expresia sufletului, iar numele reflectă destinul. Sau, cum spune înţelepciunea românească, destinul este scris pe fruntea omului.

Numele în sine este o forţă. Din acest motiv, cunoaşterea numelui unei zeităţi sau chiar a unui om au constituit obsesii spirituale majore ale vechilor iniţiaţi egipteni. Pentru vechii iniţiaţi egipteni ceea ce nu are nume nu există, iar ceea ce are nume poate fi definit ontologic prin vibraţia energetică conţinută în mesajul semantic al numelui.

Ceea ce conta cu adevărat nu era însă numele cunoscut de toată lumea, ci numele secret – cel existent în cer, în “Sulul vieţii” ţinut de scribul zeilor, Thoth. Numele secret, real, al unui zeu sau al unui muritor constituia chintesenţa fiinţei respective, suma tuturor însuşirilor sale. Cunoscând numele real al unei fiinţe, zeu sau om, un magician putea obţine un control magic asupra sa. Indiferent dacă era în lumea de aici sau în lumea de dincolo, entitatea respectivă putea fi invocată sau conjurată magic prin rostirea numelui său secret.