AEGYPTIACA

SPIRITUL, HIEROGLIFA AKH

Pentru vechii egipteni, acordarea numelui unui copil era un eveniment extrem de important, fiind dezbătut de familie şi de sacerdoţi, cu mult timp înainte de naşterea acestuia. Orice fiinţă omenească trebuia să primească un nume pentru că, spuneau vechii egipteni, “ceea ce nu are nume nu există”. Numele real, secret, al unei persoane, atunci când era cunoscut, nu era divulgat nimănui; de cele mai multe ori, nu era cunoscut nici de posesorul său. De regulă, numele secret era cunoscut de posesor abia în momentul iniţierii.

Unii oameni îşi puteau cunoşte numele secret în vis. Chiar şi numele comun care se dădea la naştere, care era un epifenomen al numelui secret, era în relaţii vibratorii cu numele unui zeu. Numele unui egiptean conţinea numele unui zeu, care astfel îi devenea „patron” şi protector. De exemplu, numele Ramses era format din „Ra”, numele zeului Soarelui şi „mose”, care însemna „a se naşte”, prin extensie copil; semnificaţia era simplă: “copilul lui Ra”. Ceea ce însemna că atât fizic, cât şi magic copilul respectiv era situat sub protecţia lui Ra. Numele era identic cu Ka-ul sau, oricum, se manifesta şi prin intermediul Ka-ului.

După moarte, fiecare om era avertizat ca nu cumva să-şi uite numele. Cel care-şi uita numele, sau cel căruia îi era „furat” numele – vechile scrieri amintesc şi despre asemenea stranii fenomene -, avea toate şansele să fie aneantizat, căci, nu-i aşa, “ceea ce nu are nume nu există”. În acest sens, textele egiptene precizau că, după moarte, la judecata lui Osiris, zeul Thoth, scribul zeilor, căuta numele fiecărui defunct în sulul de papirus care conţinea numele tuturor muritorilor, în timp ce ceilalţi zei judecători „miroseau” defunctul, pentru a vedea dacă acesta face parte dintre ei. Cu alte cuvinte, fiecare muritor avea o rubrică, într-un fel de “registru al stării civile”, unde figura numele său real, secret, numele de suflet (numele de duh sau de spirit). Acest nume secret, de suflet, a fost denumit Ren de vechii egipteni. Termenul Ren, care apare foarte des în vechile scrieri egiptene, mai ales în Cartea morţilor, desemna tocmai numele spiritual prin care un om se deosebea de alt om. În timp ce numele public, cel care figura în analele administrative, era un nume ales oarecum arbitrar, o convenţie socială care nu avea o importanţă prea mare, numele real, „ascuns”, numele spiritual al omului, avea o importanţă capitală pentru destinul unui om. Numele secret era unic şi nu putea fi modificat. Ren, numele secret, era elementul de identitate – esenţa fiinţei – unui om. Această esenţă intimă se exprimă, cum este şi firesc, printr-un sunet spiritual. Un sunet spiritual nu poate fi emis, din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, decât de o anumită structură aurică, de un corp auric. În acest context, se poate deduce că, ceea ce vechii egipteni defineau prin termenul Ren, astăzi poartă numele de corp cauzal, corp spiritual sau corp eteric matricial.

Corpul cauzal, afirmă contactoarea americană Barbara Ann Brennen, „poate fi asemănat cu o undă de lumină de o formă complicată, vibrând cu un ritm foarte rapid. Aproape că poţi auzi un sunet când o priveşti„. În opinia autoarei citate, corpul cauzal are înfăţişarea unui ou format din mii de fire aurii. Forma de ou se întinde în afara trupului la o distanţă de 70 – 80 cm, în funcţie de persoană. (15)

Tocmai sunetul produs de corpul cauzal a fost recunoscut de vechii egipteni ca fiind esenţa fiinţei. Corpul cauzal este elementul intim al fiinţei umane, care conferă continuitatea conştiinţei şi memoriei; sunetul emis de el este „numele spiritual” al oricărei fiinţe. La acest nivel auric, după cum afirmă concepţia spiritualist-ezoterică modernă, se află înmagazinate toate experienţele cucerite în existenţele anterioare. Ren, corpul cauzal, poate fi considerat amprenta spirituală a fiecărui om care trăieşte pe Pământ. El este unic pentru fiecare persoană, precum, la nivelul fizic, amprentele digitale sunt unice. Ren este legat intim de destinul fiecăruia, de chipul fiecăruia, de Ka-ul şi de Ba-ul fiecăruia, pentru că, în câmpul cauzal, există un fel de “benzi holografice” (după cum afirmă contactoarea americană Barbara Ann Brennen) ce conţin memoria existenţelor anterioare. După cum, la nivel individual, se poate vorbi despre corpul cauzal care conţine amprenta spirituală a fiecărui om, tot astfel, la nivelul macrocosmic ortoexistenţial analog, se află planul cauzal, memoria cosmică sau cronica akasha.

Asupra Ka-ului (corpul eteric), asupra Ba-ului (corpul astral) şi asupra Ren-ului (Numele) nu se acţiona doar în scop tămăduitor, ci şi prin lucrări vrăjitoreşti sau magice – prin exorcisme, magie simbolică sau sacramentală. În vechiul Egipt, ceea ce astăzi poartă numele de război parapsihologic era un fapt generalizat. Istoria socio-politică a statului egiptean antic pare să fi fost un veritabil teatru de război al luptelor de culise „acoperite”, al puterilor magice şi al asasinatelor „curate”. De aceea, artefactele apotropaice (de protecţie magică) erau foarte răspândite şi des folosite în lupta surdă care viza agresiunea asupra corpului eteric sau astral. În vechiul Egipt acţiunile magice erau un fapt la fel de cotidian, precum sunt astăzi cele care au la bază tehnologia. Actele pur religioase se împleteau cu actele magice, iar oamenii puteau deveni victime ale influenţelor energetice – eterice sau astrale – provenite din mediul terestru, de la inamici, din lumea de dincolo sau din lumea zeilor.

Un rol bine definit în concepţiile magice ale vechilor egipteni l-a jucat ceea ce a primit numele Hike. Hike era, de fapt, numele energiei fluide prin care se realizau vrăjile. În Evul Mediu, Hike a primit numele de Liquor Vitae, Anima Mundi sau Lumina astrală, fiind considerată suportul eteric al operaţiunilor magice. Egiptenii credeau că Hike se află peste tot. Hike era captată de magicieni prin lucrare magică, era „cumulată” şi înmagazinată în statuete sau păpuşi magice şi apoi era transferată „obiectivului” care, brusc, se îmbolnăvea sau murea. Ulterior, Hike a fost personificat, devenind un zeu foarte puternic. Genealogic, Hike era considerat fiul zeului Atum sau, mai precis, emanaţia sa. Printre numeroasele legături de rudenie ale zeului Hike se numără zeii Sia şi Huh, Înţelegerea şi Porunca. (57)

Mai trebuie doar menţionat faptul că şi pentru concepţia spiritualist-ezoterică modernă, numele purtat de om în scurta existenţă terestră – de fapt, vibraţia energetică conţinută în expresia fonetică a acestuia – reprezinta interfaţa unei realităţi mult mai profunde, care este numele real al spiritului ce se întrupează în planul material.

În afara elementelor aurice deja menţionate – dublul eteric Ka, sufletul Ba, numele Ren – vechii egipteni erau de părere că omul posedă un element imuabil, nemuritor, pe care îl desemnau prin termenul Akh. Akh este ceea ce în ziua de astăzi concepţia spiritualist-ezoterică desemnează prin termenul de spirit.

Dacă pentru concepţia materialistă, spiritul reprezintă o funcţie a materiei superior organizată, pentru vechii egipteni spiritul, akh nu avea nimic de-a face cu trupul, dar nici cu sufletul, cu raţiunea, cu inteligenţa sau cu vreuna din determinaţiile acestora. Pentru vechii egipteni, spiritul, Akh, era un element imuabil, autonom, necondiţionat de existenţa terestră. Nu întâmplător, cuvântul egiptean care desemna termenul de spirit sau, oricum, cuvântul similar termenului de spirit, provenea din verbul “a străluci”: achu. Akh, Achu sau Ackh, reprezenetat hieroglific prin pasărea ibis cu moţ, era un termen polivalent.

Cel mai adesea, cuvântul akh era atribuit defuncţilor purificaţi, adică celor găsiţi puri la judecata lui Osiris. Nu orice defunct era considerat un akh, ci numai defuncţii purificaţi sau, cum spuneau egiptenii, “osirificaţi” sau „transfiguraţi”. Transfigurarea, la egipteni, se numea sach. Prin s-ach, adică prin transfigurare, omul devenea un ach, un spirit liber.

Sintetizând opinia vechilor egipteni cu privire la spirit, cea mai edificatoare formulare ar fi o expresie arhaică, care, deşi nu aparţine arealului cultural al vechilor egipteni, ci arealulului cultural persan – arealului adoratorilor focului, adepţii lui Zarathustra – poate fi aplicată fără reţinere modului în care vechii egipteni defineau spiritul: „spiritul, a cărui strălucire sublimă este înfricoşătoare„. Această expresie dezvăluie un aspect definitoriu pentru mentalitatea vechilor iniţiaţi egipteni; pentru ei apropierea de aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului era înfricoşătoare şi, uneori, copleşitoare.

Singurul corespondent mai exact al termenului ach este termenul atman din scrierile Indiei antice. Pentru scrierile indiene, atman este spiritul individual al omului, în jurul căruia este centrat tot ceea ce înseamnă fiinţa omenească. Atman – după cum e scris în una dintre cele mai importante scrieri indiene, Chandogya Upanishad, este „lumina care străluceşte în inima omului, mai mică decât o sămânţă de orz, decât un grăunte de muştar şi totuşi mai mare decât pământul, mai mare decât atmosfera, mai mare decât aceste lumi„. (19)

La fel ca şi la vechii mistici indieni, pentru care omul devine un atman prin eliberarea finală (nirvana, samadhi sau moksha), pentru vechii iniţiaţi egipteni fiinţa omenească devenea un akh – un spirit – numai în urma „transfigurării”, denumită sach. Devenind un s-akh, iniţiaţii egipteni primeau “crucea vieţii” (crucea ansată), denumită ankh.