AEGYPTIACA

SUFLETUL – HIEROGLIFA BA

 Vechii egipteni erau în cunoştinţă de cauză nu numai cu cu privire la existenţa corpului eteric pe care l-au denumit Ka, ci şi cu privire la existenţa sufletului, pe care l-au desemnat prin termenul Ba. În picturile murale de pe morminte, sufletul Ba apare figurat printr-o pasăre cu cap de om şi cu barbă, alături de o lampă mică.

Cele mai multe informaţii despre sufletul Ba pot fi găsite în ritualurile legate de mumificare, de înmormântare şi în pasajele care se referă la existenţa omului în lumea de dincolo. Astfel, Textele sarcofagelor afirmă că, datorită ritualurilor de înmormântare, Ba rămâne lângă mumie, păzind-o. Ba poate lua orice înfăţişare doreşte şi poate apăra mumia de agresiunile îndreptate împotriva ei.

Vechile scrieri egiptene mai afirmă că puterea sufletului Ba al unei persoane al cărei trup a fost mumificat este aproape nelimitată, în timp ce Ba-ul unei persoane al cărei trup nu a fost mumificat, nu are nici o putere. Ba-ul – şi nu mumia, care nu reprezintă decât un suport material – este, de fapt, acel element component al fiinţei umane care se poate bucura de toate utilităţile existente în camera mortuară: hrană, bogăţii, băuturi. În multe inscripţii aflate pe pereţii mormintelor, se afirmă că sufletul Ba are puterea de a ieşi afară din mormânt. După moarte, Ba-ul unui defunct părăseşte trupul şi îşi ia zborul, ca o pasăre, spre lumea de dincolo. Acest fapt este confirmat de contactorii şi clarvăzătorii timpurilor moderne, care au confirmat că, la scurt timp după moarte, binomul astral-mental, adică sufletul îşi continuă traiectul post-mortem în lumea de dincolo, rupându-se de planul material.

Vechile scrieri egiptene mai lasă să se înţeleagă că, imediat după moarte, Ba-ul unui om se poate manifesta în două ipostaze distincte, în funcţie de ceea ce se întâmplă trupului. Prima ipostază este cea naturală; ea se manifestă în condiţiile în care trupul este redat entropiei lumii fizice. În condiţiile descompunerii trupului, Ba-ul, adică sufletul, devine un suflet decorporat, care nu mai are legătură cu planul material. A doua ipostază a unui Ba este aceea în care trupul este mumificat; în condiţiile mumificării trupului, sufletul Ba rămâne legat de trupul material ca de un suport. În prima ipostază, fiind lipsit de un suport în lumea fizică, deci fiind lipsit de un trup mumificat, Ba-ul nu mai are nici un contact cu lumea de aici. El devine un suflet decorporat lipsit de memorie, de voinţă şi de conştiinţă. Posedând însă un suport fizic, adică beneficiind de mumificarea trupului, procedeu care, financiar, nu era la îndemâna oricui, defunctul nu se rupea de lumea materială. Atâta timp cât trupul mumificat nu era supus entropiei, sufletul defunctului, Ba-ul, era legat magic sau energetic de lumea fizică. El putea acţiona asupra lumii materiale şi asupra oamenilor.

Cazul unui suflet Ba decorporat, care avea o contraparte materială – mumia – sustrasă legii entropiei, era un caz particular. Vechile scrieri desemnau acest caz particular prin termenul Khaibit, temen care poate fi tradus prin “umbră” sau prin “fantomă”. De fapt, Khaibit-ul era acea „fantomă” care cumula Ka-ul şi Ba-ul unui defunct al cărui trup a fost mumificat. În acest context, devine evident că rolul principal al mumificării era de a împiedica sufletul Ka să se dezintegreze. Ka-ul, adică corpul eteric, se unea în acest caz particular cu Ba-ul, sufletul şi continua să existe ca atare. Dacă corpul eteric s-ar fi dezintegrat la moarte, aşa cum se întâmplă în mod normal la toţi oamenii, atunci Ba-ul n-ar fi avut nici un suport pentru a exista alături de trupul mumificat. Ka-ul, corpul eteric, reprezenta chiar legătura dintre trup şi suflet – Ba. Aşadar, Khaibitul nu era unul din „sufletele” naturale, precum Ka-ul sau Ba-ul, ci doar o formă particulară de manifestare a unei persoane al cărei trup a fost mumificat. Este de la sine înţeles că nu orice om devine un Khaibit după moarte, ci numai acela al cărui trup a fost mumificat. Khaibitul era un produs magic al preoţilor îmbălsămători, care se putea manifesta în ambele lumi, în lumea fizică şi în lumea de dincolo. El putea influenţa orice persoană vie sau moartă. Dacă se iau în considerare aceste aspecte de ordin spiritual-ezoteric, taina mumificării cadavrelor în vechiul Egipt apare într-o altă lumină.

Devine astfel evident că afirmaţiile vechilor înţelepţi ai antichităţii – cum a fost, de exemplu, cazul preotului Manethon, care afirma că Egiptul a fost condus peste cinci mii de ani de “spirite ale morţilor” – ascund taine adânci. Afirmaţia lui Manethon nu reprezintă o glumă scornită special pentru amuzamentul cercetătorilor din epoca modernă. Cu atât mai mult cu cât, este de presupus că, în decursul miilor de ani de existenţă ai statului egiptean, au fost mumificaţi un număr apreciabil de faraoni, de mari preoţi şi de alţi înalţi demnitari.

Devine la fel de lesne de înţeles şi faptul că majoritatea personajelor din oligarhia statului egiptean, ale căror trupuri au fost îmbălsămate pentru „milioane de ani ce vor urma” – după expresia folosită de vechile scrieri – au devenit astfel Khaibit. Manifestându-se ca „umbre”, ei au constituit o armată redutabilă care acţiona asupra lumii fizice. Existenţa lor trebuie să fi constituit în antichitate un subiect tabu şi, mai mult decât atât, trebuie să fi constituit un subiect ce producea groază sau spaimă superstiţioasă. Mai trebuie remarcat că expresia „pentru milioanele de ani ce vor urma” nu se referea la trupul mumificat care, în sine, nu avea prea multă importanţă, fiind numai o cochilie goală – cochilie care trebuia totuşi păstrată intactă, deoarece de ea depindea existenţa Khaibitului. Expresia se referea chiar la Khaibit, care era „programat” să dăinuiască milioane de ani. Persoanele care deveneau Khaibit, rămâneau legate de teritoriul Egiptului şi de planul material. Ele rămâneau în această stare atâta vreme cât exista suportul fizic – mumia. Istoricii moderni care îşi închipuie că egiptenii mumificau cadavrele în vederea unei presupuse învieri – şi aceasta este explicaţia cea mai frecventă care se atribuie acestui procedeu de către concepţia materialistă – dovedesc cât de departe sunt de înţelegerea mentalităţii vechilor egipteni, dar mai ales, dovedesc o necunoaştere flagrantă a legilor spirituale. Vechii egipteni nu erau atât de naivi sau de ignoranţi încât să creadă că după îmbălsămare, deci după ce organele vitale – inima şi creierul – erau scoase, acel trup mai putea fi vreodată resuscitat. Textele medicale egiptene, atâtea câte s-au păstrat, demonstrează că vechii medici-sacerdoţi cunoşteau, poate la fel de bine ca şi medicii de azi, rolul şi funcţiile fiecărui organ al trupului, astfel încât nu aveau cum să-şi imagineze că un trup îmbălsămat ar putea fi cândva înviat. Iar în ceea ce priveşte metodele medicinei alternative, vechii medici egipteni erau în multe privinţe superiori medicilor din ziua de azi.

De asemenea, scrierile egiptene puneau mare preţ pe cunoaşterea numelui secret al oamenilor şi al zeilor, dar şi pe cunoaşterea “cuvintelor de putere” şi a parolelor magice prin care se contacta aspectul ortoexistenţial al cosmosului. Iniţiaţii egipteni erau de părere că fiecare om are un nume secret, diferit de cel cunoscut de toată lumea. Ceea ce era valabil despre oameni, era valabil şi pentru zei. Numele zeilor, care figurau în inscripţii sau în cărţile sacre, nu erau numele reale. Numele publice ale zeilor nu aveau nimic în comun cu numele secrete, spirituale, fiind simple simulacre fără valoare. „Cunosc numele adevărat al tuturor zeilor, sunt curat, sunt pur” – exclamau defuncţii în faţa consiliului zeilor, la judecata lui Osiris. Cunoaşterea numelui real a unui zeu sau a unui om permitea dominarea acestuia şi, într-un fel, aservirea sa. (3)

 Aşadar, ştiinţa magică a vechilor egipteni avea la bază forţa cuvântului şi a vibraţiilor sonore. Această concepţie magică pleca de la convingerea că întreaga realitate a fost creată prin rostirea numelor obiectelor şi fiinţelor. “Numele este prezicere” afirmau, la rândul lor, înţelepţii  romani, reformulând una dintre cele mai importante concepţii ale vechilor egipteni. Cu alte cuvinte, destinul omului este legat de numele său. Ceea ce înseamnă, că numele de spirit reverberează la nivelul sufletului Ka, al corpului eteric, Ba, dar şi la nivelul realităţii materiale, în numele purtat de om în decursul vieţii. „Numele – sintetiza scriitorul român Constantin Daniel concepţia vechilor egipteni – erau legate îndeaproape de chipul şi imaginea unui om. Aşa cum imaginea era percepută în mod vizual, tot aşa numele era o realitate auditivă aflată în conexiune cu o putere care împingea la bine sau la rău pe purtătorul său. Tot ce există are un nume, iar numele aparţine esenţei lucrurilor, în vreme ce chipul, imaginea este doar un simulacru al lucrului real„. (3)

Concepţia spiritualist-ezoterică modernă împărtăşeşte aceeaşi convingere: universul a luat fiinţă prin rostirea unor Cuvinte sacre de către Fiinţa Supremă, Dumnezeu. Rostind numele lucrurilor şi fiinţelor, Fiinţa supremă a dat naştere lumii. Primul act pe care Fiinţa Supremă l-a realizat a fost rostirea propriului Nume. Apoi Fiinţa Supremă a rostit numele îngerilor, care, din acel moment, au început să existe. Asemănător, spiritele oamenilor au fost create de Fiinţa Supremă, Dumnezeu prin rostirea numelor secrete, de spirite.