AEGYPTIACA

FARAONUL, CHIPUL VIU AL ZEULUI

Faraonii Egiptului, consideraţi fii ai zeilor – în special ai lui Ra -, au fost pregătiţi încă din copilărie să îndeplinească o dublă funcţie – cea de rege şi cea de mare preot. Ei au devenit astfel “mandatarii” zeilor în lumea oamenilor; de aceea, prerogativele regale au fost transmise ereditar prin investire şi consacrare într-o succesiune neîntreruptă.

Primul faraon care a fost considerat “fiul lui Ra” a fost Menes, care a domnit la începutul Erei astrologice a Taurului. Chiar dacă mulţi egiptologi moderni se îndoiesc de existenţa istorică a lui Menes, mulţi cercetători lipsiţi de prejudecăţi au încercat să soluţioneze această problemă spinoasă, nesoluţionată complet de concepţia materialistă şi să accepte fără rezerve faptul că Menes a existat în realitate. Urmaşii primului faraon Menes, au fost, la rândul lor, consideraţi fii ai lui Ra. Î

n plan terestru, faraonii au preluat de la zei misiunea de a conduce poporul, iar actul încoronării reprezenta chiar elementul de continuitate în timp. În antichitatea egipteană, se credea că, dacă faraonul nu-şi îndeplineşte menirea, iar cultul zeilor, realizat în temple de către acelaşi faraon prin intermediul sacerdoţilor, nu era realizat aşa cum trebuia, întregul cosmos – nu numai Egiptul – ar fi recăzut în starea de haos şi ar fi fost devorat de balaurul Apophis.

Instituţia regalităţii în vechiul Egipt, cel puţin în primul mileniu de după Menes, indica foarte limpede care erau prerogativele faraonilor. În epoca istorică, departe de a fi o funcţie profană, pur statală şi eminamente politică sau administrativă, instituţia regalităţii egiptene cumula o serie de atribute care asigurau, în afara bunei desfăşurări a vieţii sociale, şi ordinea întregului cosmos. Prin succesiunea neîntreruptă care se perpetua de la dinastiile zeilor, funcţia regală era transmisă magic prin investire. Ceea ce însemna că orice faraon era fiul lui Ra şi, implicit, poseda, cel puţin teoretic, puterile acestuia.

Gesturile faraonului la investire erau identice cu gesturile lui Ra sau ale lui Ptah, care a pus ordinea în haosul primordial. Nu numai că faraonul era considerat fiul lui Ra, dar era identificat şi cu Osiris. În acelaşi timp, el era întruparea lui Maat – Adevărul şi Dreptatea – în lumea oamenilor. Chiar şi cultul zeilor se făcea de către faraon prin mijlocirea preoţilor. Faraonul, ca preot suprem, delega preoţii de pe tot întinsul ţării să oficieze slujbele. La rândul lor, preoţii nu oficiau în nume propriu, ci în numele faraonului, singurul care avea puterea să ia legătura cu zeii şi să menţină atât ordinea cosmică, cât şi ordinea socială. (16)

De altfel, ca fiu al lui Ra, viitorul faraon era recunoscut încă din pântecele mamei. La încoronare, se realiza numai recunoaşterea oficială a legitimităţii sale. În cadrul ceremoniei de încoronare, faraonul era înfăţişat lui Ra, care-l recunoştea drept fiu legitim. Momentul încoronării echivala cu un botez.

Textele egiptene arhaice specificau că Ra locuieşte în trupul unui faraon, în acelaşi mod în care locuieşte în statuia zeului din sanctorum. Din punct de vedere magic, în cadrul ceremoniilor încoronării, faraonul primea forţa aurică a lui Ra, devenind suportul de manifestare al acestuia. El devenea părtaş la fiinţa aurică a lui Ra şi la forţa sa magică. Vechii egipteni erau de părere că “fiul zeului este asemenea celui care l-a zămislit”; faraonul era “chipul viu” – eikon zosa, cum spuneau grecii – al lui Ra în lumea oamenilor. Pentru teologia de la Heliopolis, faraonul era, nici mai mult nici mai puţin, “locţiitorul lui Ra pe Pământ” – expresie care nu trebuie înţeleasă numai ca o figură de stil sau ca o simplă formulă prin care, în vechime, erau preamăriţi conducătorii. În momentul încoronării, puterea aurică a zeului se unea cu aura celui care, în timpul vieţii, o va manifesta în lumea oamenilor.

În mod ideal, orice om poate primi în sine forţa aurică a zeului, “duhul” său, dar, la omul obişnuit, acest proces are loc numai în cazul în care acesta este supus unui proces intens de iniţiere. Trupul celui în care coboară puterea spirituală trebuie să fie capabil să o primească, altfel efectele pot fi contrare. Este vorba, de fapt, despre o posedare. În cazul acestei posedări, aura entităţii umane se “umple” de aura zeului. Acest proces de posedare poate avea loc pe parcursul unei perioade determinate sau poate avea loc pe toată durata vieţii. La faraonii Egiptului, acest fenomen avea loc, după toate probabilităţile, pe toată durata vieţii, urmând ca, după moartea sa, fiul sau succesorul la domnie să preia, prin actul încoronării, puterea regalităţii, transmisă neîntrerupt de la primul faraon. Sau, pentru a folosi terminologia egipteană, Horus îi succede lui Osiris; cu alte cuvinte ,”regele a murit, trăiască regele”.

Există astăzi o mare nedumerire cu privire la faraonii-copii, precum a fost Tutankhamon, care se căsătoreau la o vârstă foarte fragedă şi care purtau încă de mici responsabilitatea domniei. În virtutea unui clişeu destul de naiv se crede astăzi că faronii-copii erau simple păpuşi, care figurau ca faraoni numai cu numele, fiind manipulaţi de adulţii care conduceau peste capul lor. Acest clişeu poate fi adevărat pentru copiii de astăzi, care încă se joacă în nisip la vârsta la care faraonii-copii din vechime aveau responsabilitatea unui regat. În cazul faraonilor-copii, influenţa aurică ce provenea de la zeul patron producea o dezvoltare psihomentală şi spirituală accelerată.

La toate acestea se adăuga şi căsătoria în familie cu una din surori, pentru ca legătura de sânge să se perpetueze de-a lungul unei dinastii. Astăzi există un mare semn de întrebare cu privire la străvechiul obicei al căsătoriilor consanguine, care se realizau încă din epocile arhaice, în scopul perpetuării purităţii sângelui “nobil”.

Sub aparenţa acestei practici barbare şi primitive a căsătoriilor consanguine se ascunde totuşi un mare mister. Acest mister este legat de proprietăţile magice ale sângelui. După câte se pare, prin intermediul căsătoriilor consanguine, în familiile unui anumit clan sau trib, se realiza o continuitate la nivelui genotipului şi al fenotipului unei familii, fiind posibilă transmiterea ereditară a unor particularităţi, generaţii de-a rândul. „Eul se manifestă în sânge”. De aceea, se poate spune că sângele este purtătorul unor anumite forme de conştiinţă de grup, de trib, de clan sau de familie; în acest context, se poate afirma că orice căsătorie consanguină practicată în timpurile străvechi provoaca manifestări psihice destul de stranii; este vorba despre o exacerbare a ceea ce, astăzi, poartă numele de conştiinţă de grup, de familie ori, într-un sens larg, de „conştiinţă a strămoşilor”. Oricât ar părea astăzi de neverosimil, persoanele care făceau parte dintr-o astfel de familie nu aveau o conştiinţă prea individualizată, în sensul actual al cuvântului, ci posedau ceea ce s-ar numi o conştiinţă de grup sau o conştiinţă a strămoşilor.

Chiar şi în formulările Vechiului Testament, expresii precum “glasul strămoşilor” sau “glasul sângelui” nu sunt expresii metaforice, ci reprezintă aluzii concrete la căsătoriile consanguine şi la efectele lor psihologice, concretizate printr-o formă de conştiinţă care astăzi nu mai există: conştiinţa de grup sau conştiinţa globală, am spune holografică, a strămoşilor. Oricum, în ziua de astăzi, datorită unor transformări ireversibile petrecute la nivelul genotipului (ansamblul caracteristicilor genetice) şi fenotipului (energiile plăsmuitoare ale corpul eteric), astfel de fenomene nu mai sunt posibile. Nu este prea greu de remarcat în acest context că un faraon copil care primise aura zeului asupra sa prin ceremonia încoronării şi prin conectarea la conştiinţa unei colectivităţii, numai om în accepţiunea modernă nu era, cu atât mai mult cu cât, biologic, nu avea mai mult de doisprezece ani. Un astfel de personaj era totuşi o forţă a naturii; era ceva ce astăzi pare de neconceput. Conştiinţa strămoşilor, care vorbea – pentru a folosi expresia din Vechiul Testament – prin “glasul sângelui”, se manifesta cu putere, iar cei din jur erau pe deplin conştienţi de acest fapt.

Ca o paranteză, pare destul de ciudat că, după cum indică necropsia mumiei lui Tutankammon, acesta a fost ucis cu o lovitură aplicată în moalale capului cu un obiect greu – mânerul unei săbii sau al unui buzdugan. Uciderea unui faraon, cu alte cuvinte, agresarea suportului material, a receptacolului uman al unui zeu, în speţă a lui Ra, era considerat de vechii egipteni un păcat destul de mare. Se pare că, în pofida loviturii mortale primite, faraonul Tutankammon a mai trăit câteva săptâmăni în comă, ceea ce, în acele timpuri, nu era puţin lucru. Unii comentatori au atribuit această supravieţiure prelungită acţiunii taumaturgice a unor sacerdoţi dotaţi cu puteri bioenergetice, iar alţii acţiunii magice provocate de una din doicile tânărului faraon. Este, însă, mult mai probabil ca puterea aurică a lui Ra, care şi-a găsit sălaş în trupul tânărului faraon începând cu momentul încoronării, să fi lucrat intens pentru a-l salva. Însă legile lumii materiale sunt suverane, iar trupul, distrus ireversibil, nu a mai putut fi resuscitat.

După ceremonia încoronării, noul faraon primea cele cinci nume de domnie care i se cuveneau. Numele faraonului era întotdeauna scris într-un cartuş protector magic, la fel ca şi numele zeilor, fiind însoţit de hieroglifele care însemnau „Viaţă, Sănătate şi Prosperitate”. Numele faraonului era precedat de expresia “fiu al lui Ra”, de numele “Horus” şi de numele „Nebty”. Numele Nebty se referea la “cele două Doamne” – de fapt, zeiţe cu numele Nebty. Prenumele era întotdeauna precedat de denumirea “cel ce aparţine trestiei şi albinei”, trestia şi albina fiind simbolurile Egiptului de jos şi Egiptului de sus. O denumire completă a unui faraon suna astfel: “Horus, viaţă a naşterilor, cele două doamne, viaţă a naşterilor (se referă la Nebty), Horus de aur, viaţă a naşterilor, Rege al Egiptului de Jos şi al Egiptului de Sus, Kheperkera ( trad.: sufletul Ka al lui Ra vine la viaţă ), fiul lui Ra, Sesostris ( trad.: soţ al zeiţei Wosret ), să aibă viaţă, prosperitate şi sănătate, ca Ra de-a pururi”. (61) O altă denumire, redată de Constantin Daniel, suna astfel: “Horus, taur puternic ce apare la Theba, cele două doamne, purtând împărăţia ca Ra din ceruri, Horus de aur, sfânt al diademelor, rege al Egiptului de Jos şi al Egiptului de Sus, Menkheperra (trad.: “înfăţişarea lui Ra rămâne”), fiul lui Ra, Thutmosis (apelaţia aparţine faraonului Thutmosis), viaţă, prosperitate şi sănătate, frumos prin chipurile sale, iubit de (zeiţa) Hathor, doamna turcoazelor”. (16)

Faptul că aura lui Ra se manifesta prin posedare directă este evidenţiat într-un mod explicit prin termenul folosit în denumirea acordată unui faraon: Kheperkera – în traducere “sufletul Ka al lui Ra vine la viaţă”. Prin expresia „sufletul Ka al lui Ra revine la viaţă” se poate înţelege faptul că Ra se manifestă în lumea materială prin intermediul unei influenţe aurice directe, iar suportul material este faraonul.

Numele lui Horus, care apare de multe ori semnifica tocmai continuitatea domniei, Horus fiind cel care i-a succedat la domnie lui Osiris. Urcarea pe tronul domniei avea aceeaşi semnificaţie ca şi ivirea lui Ra pe cer sau cu apariţia luminii Soarelui. Cel mai adesea, cuvântul “faraon” era înlocuit printr-o hieroglifă ce avea sensul de “casă mare”, tocmai pentru a nu se pronunţa numele considerat sacru.