AEGYPTIACA

PRACTICA MAGIEI

Practica propriu-zisă a magei egiptene conţinea trei etape principale: rostirea formulei magice, executarea simultană a unui ritual şi însufleţirea unui corp magic. Rostirea formulei magice se baza pe principiul amintit anterior, al forţei magice a cuvintelor. Deşi astăzi se crede că, pentru practica magiei este necesară numai cunoaşterea textului ce trebuie rostit, în realitate lucrurile stau altfel. Majoritatea comentatorilor din zilele noastre sunt foarte surprinşi de faptul că vechii egipteni scriau textele magice peste tot, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin: pe morminte, pe vase, pe pereţii templelor; în consecinţă, aceşti comentatori consideră că orice nechemat putea profita de textele magice şi putea face uz de ele după cum îl tăia capul. Această concepţie modernă creează o viziune deformată asupra a ceea ce se poate face şi, mai ales, asupra a ceea ce nu se poate face prin practica magiei.

În practica magiei nu atât cunoaşterea intelectuală a textului magic are importanţă “operativă”, cât, mai ales, modul de rostire a textului: psalmodierea, incantaţia, accentul pus asupra unor silabe, accentul pus asupra melodiei psalmodiate, variaţiile sonore ale cuvintelor, precum şi starea interioră cu care se psalmodiază textul. Detaliile practice cu privire la psalmodierea corectă a textului sacru nu erau expuse la vedere întrucât, după toate probabilităţile, vechii magicieni egipteni le transmiteau oral, prin succesiune iniţiatică. De aceea, oricât de multe texte magice existau la vedere pe pereţii templelor sau la răscrucile drumurilor, doar puţini puteau îndeplini cu adevărat lucrarea magică şi, deci, puteau scoate un profit material. În definitiv, practica magică reprezenta o specializare onorabilă, în urma căreia se putea scoate un profit material bunicel şi nici un profesionist nu era prea interesat să divulge secretele unei profesii aflate în custodia unei bresle puternice.

Cât priveşte textul magic, acesta conţinea o serie de artificii şi de sofisme menite să influenţeze mai mult sau mai puţin agresiv deciziile fiinţelor spirituale cărora le erau adresate. În textul oricărei formule magice se pot decela patru artificii principale: recursul la analogie, jocul de intimidare, jocul solidarităţii şi preţul plătit. (80)

Recursul la analogie presupunea raportarea oricăriei situaţii cotidiene la un fapt analog dintr-un mit. De exemplu, în momentul în care un om era asaltat de acţiunile malefice ale unui vrăjmaş – fie acesta om încarnat, om decorporat, duh sau geniu al naturii – magicianul trebuia să citească un mit despre biruinţa unui mare zeu al Panteonului, de preferinţă a lui Ra sau a lui Osiris, asupra vrăjmaşilor. De obicei, se invoca biruinţa lui Ra asupra Balaurului Appophis, Agentul Tenebrelor, sau a lui Horus asupra lui Seth, ucigaşul lui Osiris.

Atât omul care cere ajutorul magic, cât şi magicianul erau astfel identificaţi şi asimilaţi magic unui mare zeu al Pantheonului; în acest sens, ei declară că sunt apăraţi de aura protectoare a respectivului zeu. Magicienii se bazau în demersul lor pe presupusa reacţie a inamicilor malefici care, auzind numai ce forţă potrivnică au în faţă, se retrag fără prea multă vorbărie. Dacă însă inamicii invizibili nu erau prea impresionaţi de forţele pe care magicianul se lăuda că le are în spate, începea a doua etapă: jocul de intimidare.

Datorită faptului că, de regulă, inamicii nevăzuţi nu prea se sinchiseau de ameninţările magicianului, acesta era obligat să arunce în lupte forţe din ce în ce mai puternice, iar ameninţările sale la adresa inamicului deveneau tot mai agresive. Dacă nici jocul de intimidare nu dădea rezultate şi, se pare că, de regulă, nu prea dădea rezultate, inamicii nefiind chiar atât de naivi să se sperie de simpla vorbărie asemănătoare cu cea a bătăuşilor de cartier din ziua de astăzi, magicienii erau obligaţi să recurgă la ultima alternativă: jocul solidarităţii. Pentru a recurge la acest procedeu cu adevărat magic – restul fiind mai mult jocuri puerile de copii -, magicianul era obligat să se adreseze printr-o invocaţie specială zeului său protector sau zeului care răspundea de domeniul unde se săvârşise infracţiunea sau agresiunea. Jocul solidarităţii presupunea contactarea zeilor şi convingerea acestora că trebuie să intervină pentru înfrângerea unui duşman comun.

Aşa cum era de aşteptat, zeii nu prea erau intersaţi de problematica cotidiană a oamenilor, dar textele magice egiptene lasă să se înţeleagă că magicienii îi convingeau să se conformeze. De multe ori se foloseau ameninţări, uneori chiar violente; de exemplu, magicianul ameninţa că va sparge statuia purtătoare a sufletului Ba sau Ka a zeului din templu.

Este, desigur, de la sine înţeles că orice negociere – şi aceasta era de fapt o negociere – are un preţ. Principiul magiei a fost – în vechime, la fel ca şi în ziua de astăzi – do ut des (îţi dau ca să-mi dai). În schimbul serviciului făcut, zeul invocat cerea preţul jocului, iar acesta putea consta în ofrande, în danii sau în contraservicii. Rezultatul final era însă vinderea sufletului către respectivul zeu. În tot acest răstimp, magicianul nu stătea cu mâinile în sân, ci recurgea, pentru a-şi întări spusele, la un act ritual ajutător. Simultan cu rostirea textului magic sau cu invocarea zeului protector, magicianul modela o figurină sau un desen ajutător, asupra căruia efectua acţiunea magică. Astfel, după cum ne informează Papirusul Chester Beatty, unul dintre miile de texte magice din vechiul Egipt, formulele magice se puteau rosti şi deasupra “unui crocodil de lut, căruia i s-a pus în gură un grăunte şi pe cap un ochi de faianţă”. Pe capul crocodilului se punea o panglică de in, pe care erau înscrise numele zeilor invocaţi. Alte texte se rosteau deasupra figurii unui animal – legat invariabil de un zeu -, deasupra desenului sau a numelui unui zeu, care era înscris cu cerneală roşie pe o foaie de papirus.

Dacă aceste procedee nu erau eficiente, se construiau figurine magice ajutătoare – denumirea egipteană era “uşebti” – care erau însufleţite magic şi deveneau “agenţii executori” ai magicienilor. Acest procedeu cerea însă multiple cunoştinţe magice şi, fireşte, nu era chiar la îndemâna oricui. Figurinele magice erau încărcate magic şi trimise să acţioneze asupra vrăjmaşilor. Modul în care se încărca o figurină magică era cu aproximaţie următorul: se transfera asupra figurinei o parte a energiei universale Hike – cea numită de magicienii Evului mediu “Liqour Vitae”, “Lumina astrală” sau “Anima Mundi” -, care era încărcată cu un anumit tip de informaţie. Este vorba, de fapt, despre “formatarea” unei energii modulată informaţional prin aplicarea magică a unui semnificant. Semnificantul nu este altceva decât pecetea sau înscrisul magic, susţinut de acţiunea rostirii psalmodiate a textului.

Încărcată cu o energie modulată informaţional, figurina magică “simpatiza” prin rezonanţă cu destinatarul, care putea fi o fiinţă vie sau un duh. Uneori, figurile atât de blânde de uşebti erau înlocuite cu simple vase de lut, pe care erau înscrise diferite simboluri sacre şi cărora li se transmitea magic încărcătura energetică modulată informaţional. Apoi vasele de lut erau îngropate ori sparte.