AEGYPTIACA

CULTUL

Vechii egipteni considerau că zeii menţin cosmosul în stare de funcţionare şi asigură ordinea cosmică. De aceea, zeii trebuie ţinuţi în stare de “funcţionare”. Funcţia principală a unui templu era de a asigura legătura dintre lumea fizică şi aspectul ortoexistenţial al cosmosului – locul unde se află zeii.

În temple avea loc marele mister al coborârii “sufletelor” Ka şi Ba ale zeilor în statui. Egiptenii considerau că sufletele Ba şi Ka ale zeilor au nevoie de hrană, de băutură, de ocrotirea oamenilor. De statuile zeilor din sanctorum, cele care încorporau sufletele Ba, nu avea voie să se apropie nimeni, în afara personalului calificat: preoţii de rangul cel mai înalt. Numai preoţii “cei puri” se puteau apropia de statui şi puteau îndeplini cultul propriu-zis.

Puritatea rituală a preoţilor se pierdea foarte uşor şi trebuia reînnoită mereu. De aceea, preoţii care aveau acces în sanctorum trebuiau să repete mereu ritualurile de purificare. Zilnic, înainte de slujbe, preoţii se îmbăiau. Se rădeau pe tot trupul, inclusiv pe cap; trebuiau să fie circumcişi, purtau numai veşminte albe de in, trebuiau să respecte o serie de restricţii alimentare. De asemenea, ei trebuiau să fie caşti, să evite să aibă de-a face cu persoane impure şi să nu săvârşească păcate rituale.

În templele egiptene, serviciul religios era împărţit în patru străji, cete – sau ture – anuale. Fiecare “ceată” efectua serviciul în templu timp de trei luni, după care preoţii se întorceau acasă pentru a se ocupa de treburile cotidiene.

Împărţirea în patru străji anuale a cultului permitea preoţilor, pe perioada cât erau în “tură”, să respecte toate interdicţiile. După terminarea turei, preoţii se puteau întoarce la viaţa obişnuită, având grijă ca înaintea intrării în straja următoare să reînnoiască abluţiunile şi purificările necesare. Nu este exclus ca, înainte de intrarea în serviciul religios, preoţii din strajă să fi fost “inspectaţi” prin percepţie extrasenzorială extinsă (ceea ce astăzi, în limbaj parapsihologic, se numeşte “scanarea aurei”) de către superiorii lor, preoţii “văzători”, asupra curăţeniei rituale reflectată în aură.

Slujba zilnică începea dimineaţa, la răsăritul soarelui, în momentul în care Ra se arăta triumfător deasupra pragului orizontului. Formula cu care preoţii deschideau uşile sanctorum-ului era: “Se deschid uşile cerului”. Preoţii aşteptau răsăritul Soarelui, în faţa nişei sau a dulapului în care odihnea statuia zeului. Imediat după ce primele raze ale lui Ra alungau tenebrele nopţii, preoţii scoteau statuia zeului din nişă şi îi făceau toaleta de dimineaţă. Mai întâi făceau baie statuii, stropind-o cu apă sau cu o soluţie formată din apă, natron şi substanţe odorante. Apoi, pentru spălarea pe dinţi şi pe gură, se introducea în gura statuii natron pentru a fi mestecat. După ce aveau loc mai multe rânduri de fumigaţii cu tămâie, se îmbrăca statuia în veşminte scumpe, se farda şi i se aşezau talismane şi amulete. Prezenţele demonice ale slujitorilor balaurului Appophis, care mai aveau curajul să rămână în sanctorum, erau îndepărtate printr-o nouă baie cu fum de tămâie. În acest scop, preoţii ardeau tămâia ce se afla într-o scobitură a altarului sau foloseau ulcioare de lut pline cu tămăie. Fumul tămâii era parfumul cel mai drag zeilor. După aceste ritualuri, se aduceau ofrandele zeului – “masa de dimineaţă” -, după care statuia era aşezată la loc în dulap sau în nişă. (16)

În tot acest timp, preoţii psalmodiau descântece şi invocaţii. În surdină se auzea muzica cântată de corurile de preotese şi acompaniată de numeroase instrumente: flauturi, sistrumuri – un cadru oval pe care erau puse mai multe lamele care huruiau -, lire, fluiere, castagniete sau menate – şiraguri lungi de mărgele, înşirate în jurul gâtului, care erau lovite unele de altele. Dansatoarele, purtând măşti pe chip, bucurau şi ele inima zeilor dansând sau executând figuri mimice. Numai în templele închinate lui Osiris se vorbea în şoaptă, nu se cânta şi nici nu se foloseau instrumente zgomotoase, pentru a nu deranja sufletul Ba al lui Osiris.

Zilnic, aveau loc patru slujbe, care erau mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea de dimineaţă. Seara, avea loc “ceremonia de culcare” a zeului, care, şi ea, într-un fel, o repeta, în sens invers pe cea de dimineaţă. De fapt, “scenariul” general al toaletei de dimineaţă a unei statui nu diferea prea mult de cel care se aplica unei mumii. Prin ritualurile practicate în cadrul serviciului din temple, preoţii egipteni considerau că menţin intactă legătura dintre lumea zeilor şi lumea oamenilor. Prin serviciul cultual, legăturile dintre aspectul ortoexistenţial al cosmosului şi lumea materială erau restaurate periodic pentru ca oamenii să poată beneficia de aportul zeilor invocaţi. Prin serviciul în temple, zeii coborau în statuile aurite din sanctorum (adyton). Vechii egipteni considerau că aurele zeilor, coborâte prin invocaţie în statui, asigură ordinea cosmică şi umană.

Cu timpul, Egiptul a decăzut, în principal datorită pierderii contactului cu aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului. Principalii responsabili au fost, în primul rând, faraonii, care s-au complăcut în cele lumeşti, uitând de misiunea încredinţată lor. Jocurile politice şi nerespectarea tradiţiilor au determinat ruptura dintre aspectul ortoexistenţial al cosmosului şi lumea oamenilor. La rândul lor, preoţii au fost atraşi de puterea politică şi de sunetul plăcut al aurului.

Ultima perioadă a istoriei Egiptului, cunoscută astăzi datorită informaţiilor provenite din mediile greceşti, a fost una de profundă decădere. Faraonii n-au mai fost cea ce fuseseră cândva, fiind reduşi la stadiul de politicieni dispuşi la compromisuri. Preoţii au devenit şarlatani care minţeau poporul, amăgindu-l cu ameninţări fantasmagorice; la rândul lor, statuile din temple, cele în care, cândva, sufletele Ba ale zeilor îşi găsiseră sălaşul, au devenit simple bucăţi de lemn, pe care preoţii le făceau să se mişte prin intermediul sforilor şi ventrilocilor. Pentru unii, distrugerea templelor şi a vestigiilor unei lumi în agonie a apărut, la începutul erei creştine, ca o izbăvire necesară. Pe ruinele vechii lumi, apuse pentru totdeuna, din colbul timpului şi din speranţele transformate în cenuşă, s-a ridicat încet şi sigur, purtat pe aripile noului ev, un avânt către Lumină. La confluenţa dintre două ere, în Galileea învecinată, înţelepciunea şi-a găsit un nou chip, într-un loc numit Golgota, prin jertfa de sânge a lui Iisus Hristos. Căci, în cosmos, în natură, în istorie şi în om, nimic nu se pierde.

Când instituţiile statului egiptean s-au prăbuşit sub ultimii Ptolemei, templele au fost jefuite, sulurile de papirus au fost rupte, iar statuile aurite ale zeilor au dispărut ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Probabil, o elită sacerdotală, conştientă de sfârşitul unui ciclu istoric, a dorit să pună la adăpost comorile de odinioară.

Nu înainte de a se fi întrebat, precum Umberto Ecco în finalul romanului “Numele trandafirului”: “stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (într-o traducere aproximativă, “dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât parfumul”). Sau, altfel spus, “unde sunt timpurile de odinioară, din care n-a mai rămas decât parfumul amintirii” ?