AEGYPTIACA

“TEP ZEPI”: EVUL DE AUR

Dacă pentru istoriografia modernă, evoluţia umanităţii se desfăşoară liniar, de la simplu la complex, pentru concepţia ezoterică istoria se desfăşoară în cicluri succesive. Ceea ce numim astăzi „istoria umanităţii” reprezintă numai faţa văzută a unui aisberg uriaş, a cărui parte nevăzută pare să întreacă în insolit şi în fabulos chiar şi imaginaţia cea mai înflăcărată.

Cronologia dinastiilor egiptene este bazată pe cercetări şi pe date disparate care, puse cap la cap, au dat ceea ce se ştie astăzi. Deşi opinia unanimă a istoriografiei îl creditează pe Menes ca fiind întemeietorul statului egiptean, descoperiri recente par să contrazică acest fapt. În Egiptul de Sus, lângă Hierakopolis, a fost descoperită o măciucă de calcar a unui faraon, care a domnit într-o perioadă anterioară lui Menes. Pe această măciucă de calcar era reprezentată pictografic victoria militară a unui faraon asupra unui rival din sud, şi unificarea temporară şi de scurtă durată a celor două Egipturi. Cum pe sigiliul său era reprezentat un scorpion, egiptologii au convenit să-l numească Regele Scorpion. Succesorul Regelui Scorpion a fost Regele Narmer care, după cum indică o plăcuţă de argilă denumită astăzi „paleta lui Narmer”, pare să fi unificat o bună perioadă de timp cele două regiuni ale Egiptului. Pe o faţă a paletei, Narmer apare purtând coroana roşie a Egiptului de Sus, iar pe cealaltă faţă purtând coroana albă a Egiptului de Jos. Ca şi cel căruia i-a succedat la domnie, Narmer este reprezentat victorios într-o campanie militară. (21)

Unii istorici au încercat să-l identifice pe Narmer cu Menes, ceea ce pare destul de forţat. Alţi comentatori, şi mai puţin inspiraţi, consideră că Menes este numai o figură sincretică, reprezentând mai mulţi regi din perioada de început a istoriei Egiptului. Este totuşi cert că, înainte de domnia lui Menes, au avut loc numeroase războaie pentru supremaţie între triburile şi clanurile care, vreme îndelungată, au stăpânit succesiv cele două regate.

Aceste dovezi indică faptul că istoria Egiptului a început cu mult timp înainte de Menes. Din această perspectivă, domnia de aproape şaizeci de ani a lui Menes constituie o piatră de hotar şi nu un început absolut. Din păcate, amănunte referitoare la epoca anterioară lui Menes nu pot fi cunoscute pe baza documentelor arheologice, ci numai din surse indirecte, multe dintre ele provenind din epoca tardivă, fiind înregistrate fragmentar de călătorii greci care au vizitat Egiptul într-o epocă în care astfel de informaţii deveniseră o amintire neclară chiar şi pentru egipteni. Spre deosebire de concepţia istoriografică modernă, vechile concepţii mitice au convenit că, în zorile umanităţii, a existat o epocă fabuloasă, denumită generic Evul de aur. Vechile mituri au consemnat şi faptul că, în acea perioadă îndepărtată ce se pierde în negura timpului, în care umanitatea se găsea în faza copilăriei sale, „zeii cu chipuri de oameni” s-au încarnat pe Pământ pentru a dezvălui oamenilor numeroase cunoştinţe, invenţii şi descoperiri.

Fondul sapienţial dezvăluit de zei şi perpetuat de către iniţiaţi – care a fost desemnat de către vechii iniţiaţi egipteni prin termenul save sau sofe, echivalentul termenului grecesc sophia – a constituit motorul dezvoltării civilizaţiei din epoca istorică. Dovezi ale existenţei vechiului fond sapienţial pot fi găsite doar în mituri. Poate că marile biblioteci ale antichităţii, printre care şi celebra bibliotecă din Alexandria, mai păstrau dovezi referitoare la străvechiul fond sapienţial. Peste veacuri, vechii înţelepţi ai grecilor, vizitând Egiptul, au fost iniţiaţi de bătrânii preoţi egipteni în cîteva dintre tainele acestui fond sapienţial care s-a perpetuat încă din timpurile începutului, când zeii cu chipuri de oameni trăiau în mijlocul oamenilor. Unul dintre cunoscătorii culturii spirituale a Egiptului antic direct de la sursă a fost vestitul Solon, unul dintre cei şapte mari înţelepţi (sophosi) ai Greciei antice.

După cum povesteşte Platon în celebrul său dialog Timaios, mergând în vizită la preoţii egipteni, Solon a auzit următoarele cuvinte rostite de un bătrân preot din oraşul Sais: „Solon, Solon, voi grecii sunteţi mereu copii; nu există grec bătrân. Sunteţi toţi tineri la suflet, căci nu aveţi în el nici o opinie mai veche şi nici o învăţătură încărunţită înainte de vreme. Toate câte le ştim noi prin tradiţie orală despre ce a fost frumos, măreţ sau în alt fel deosebit, atât la voi, fie aici sau în altă parte, toate acestea au fost consemnate aici, la noi, încă din timpuri străvechi, în temple.” (29)

Se pare că nu numai grecii antici erau copii cu sufletul tânăr, ci şi oamenii de azi sunt, cu concepţiile lor strâmte, care nu bat mai mult de două, trei mii de ani. Bătrânul preot din Sais, deşi trăia într-o epocă de decadenţă a celor vechi şi încărunţite de trecerea timpului, fiind suflet bătrân, mai ştia câte ceva şi s-a grăbit, înainte ca vechile forme ale înţelepciunii spiritualist-ezoterice să se piardă în uitare, să le transmită lui Solon, un străin.

Evenimentele petrecute în timpurile îndepărtate ale copilăriei umanităţii, oricât de fanteziste şi de lipsite de suport real ar părea astăzi, au rămas grefate în memoria colectivă a umanităţii şi în memoria cosmică a lumii – cronica akasha -, fiind comunicate ulterior de vechii iniţiaţi sub forma miturilor. De aceea, miturile reprezintă principala sursă de informaţii ce poate înlocui lipsa documentelor arheologice cu privire la ceea ce s-a petrecut în epocile de început ale umanităţii. Vechile documente scrise, care s-au păstrat până în epoca noastră, insistă asupra faptului că înaintea epocii „istorice”, care a început în jurul anului 3000 înainte de Iisus Hristos, a existat o altă epocă, mult mai bogată în evenimente memorabile. Doar ele mai aduc mărturie asupra faptului că, de-a lungul mileniilor, numeroase civilizaţii s-au născut, au atins maturitatea şi s-au stins, lăsând în urma lor doar cenuşa spulberată de vânturi în cele patru zări. Cataclisme teribile au pus capăt unor perioade de mare avânt, pentru ca, ulterior, alte civilizaţii, renăscute ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, să ducă ştafeta civilizaţiei mai departe. Egiptul cunoscut de istoriografia modernă reprezintă, astfel, numai ultimul avatar al unei civilizaţii străvechi. Sau, pentru a parafraza o celebră sintagmă folosită de savantul român Nicolae Iorga, se poate spune că a existat un Egipt înainte de Egipt.

Concepţia spiritualist-ezoterică afirmă că istoria umanităţii se desfăşoară în cicluri, ciclurile fiind la rândul lor împărţite în alte cicluri mai mici, care se succed după o logică a lor, care, de cele mai multe ori, nu pare a fi omenească. Omul pare a fi un actor pe o scenă.

În dialogul lui Platon, Timaios, bătrânul preot egiptean din Sais, oraş situat în delta Nilului, îi explica lui Solon, unul din cei şapte mari înţelepţi ai grecilor, „adevărata istorie a neamului omenesc”: „Adevărul este că la intervale mari de timp are loc deviaţia corpurilor cereşti care se mişcă în jurul Pământului, iar toate de pe Pământ pier într-un mare incendiu. Pe de altă parte, ori de câte ori zeii inundă Pământul cu ape, purificându-l, se salvează numai păstorii de cirezi şi de turme din munţi; pe când cei ce locuiesc în cetăţile de la voi sunt duşi de către râuri în mare. De aceea, aici [in Egipt] au fost salvate cele mai vechi tradiţii. Înainte de toate, voi nu vă amintiţi decât de un singur potop, deşi au fost mai multe. Voi nu ştiţi că cel mai frumos şi cel mai bun neam omenesc s-a născut pe meleagurile voastre, neam din care te tragi şi tu şi întreaga ta cetate de acum, căci din el a mai dăinuit o mică sămânţă. Voi aţi uitat toate acestea, din cauză că supravieţuitorii au murit fără să lase nimic în scris. Căci a fost o vreme, Solon, înainte de marea nimicire pricinuită de ape, când cetatea cea mare a atenienilor era cea mai pricepută în război şi, cu mult, cea mai bine legiuită în toate privinţele. Cetatea voastră este mai veche decât a noastră cu o mie de ani. Din scrierile noastre sfinte rezultă că cetatea de aici [Sais] şi-a căpătat orânduirea deplină acum 8000 de ani.[…] Scrierile noastre pomenesc de o mare putere stăvilită cândva de cetatea voastră, putere care, în semeţia ei, pornise împotriva întregii Europe şi împotriva întregii Asii, năpustindu-se dinspre Marea Atlantică. Căci, pe atunci, acea mare se putea traversa; iar în faţa strâmtorii pe care voi o numiţi Coloanele lui Hercules [Stâncile Gibraltar] se afla o insulă. Această insulă era mai mare decât Lybia şi Asia la un loc; din ea călătorii acelor vremi puteau trece pe celelalte insule şi din acestea pe întreg teritoriul din faţă, ce se afla în preajma acelei mări, pe drept cuvânt mare. În insula aceea, Atlantida, s-a construit prin puterea regilor săi un mare şi vrednic de mirare regat. […] În timpurile care au urmat, având loc puternice cutremure şi inundaţii, într-o singură zi şi în crâncena noapte care a urmat, întreaga voastră armată strânsă la un loc a fost înghiţită de pământ, iar insula Atlantida a dispărut, scufundându-se în mare„. (29)

Aceste evenimente, auzite de Solon în Egipt, i-au fost povestite de Critias lui Socrate şi celorlaţi participanţi la un „ospăţ de cuvinte”, pentru a folosi o expresie folosită de Platon în Timaios. Faptul că nu este vorba despre un mit în accepţiunea profană a cuvântului, a fost subliniat textual de Socrate care a exclamat: „Unde mai pui că, lucru foarte important, nu-i vorba de un mit plăsmuit, ci de o istorie adevărată „. (21)

Ulterior, în epoca tardivă, scriitorii greci care au vizitat Egiptul au mai consemnat, plini de admiraţie, că preoţii egipteni posedau o ştiinţă astronomică vastă care cuprindea informaţii referitoare la perioade mari de timp. Astfel, scriitorul grec Simplicius afirma că egiptenii au informaţii astronomice care se întind pe o perioadă de 630000 de ani, iar biograful şi filozoful Diogene Laertios afirma „din auzite”, că egiptenii posedau calcule astronomice care cuprindeau o perioadă de 48863 ani. La rândul său, Martianus Capella credea că preoţii egipteni „au cercetat stelele timp de 40000 de ani”. Călugărul egiptean Ponodorus, care a trăit în anul 400 după Iisus Hristos, afirma, la rândul său, că strămoşii săi au primit cunoştinţe astronomice de la „Egregori”, adică de la Îngerii Veghetori, care au coborât pe Pământ în jurul anului cosmic 1000. Egregorii, adăuga Ponodorus, i-au învăţat pe egipteni că „orbitele celor doi luminători de pe cer, fiind marcate de cele douăsprezece semne ale Zodiacului, se compun din 360 de părţi”. (48)

Din păcate, informaţiile furnizate de vechii înţelepţi greci provin dintr-o epocă târzie a civilizaţiei egiptene, când cele mai multe cunoştinţe se pierduseră, iar cele care se păstraseră nu mai constituiau decât o palidă amintire a unei epoci glorioase. Înţelepţii epocii tardive s-au mulţumit să preia zvonuri şi anecdote care reflectau, neconvingător, gloria ştiinţei de odinioară.

Un singur monument, şi acela construit într-o epocă târzie, mai reflecta înţelepciunea de odinioară. Este vorba despre templul de la Denderah închinat zeiţei Hathor, care a fost construit în epoca ptolemeică, pe ruinele unui templu mai vechi. Pe plafonul templului, după un model arhaic, a fost pictat un zodiac, folosindu-se simboluri greceşti. Cel mai important aspect al zodiacului constă în faptul că descrie harta cerului, aşa cum arăta ea într-o perioadă foarte veche de timp. Ţinându-se seama de precesia echinocţiilor, simbolurile indică o hartă a cerului veche de 3,5 ani cosmici. După cum se ştie, un an cosmic are o durată de 25800 de ani tereştri, ceea ce înseamnă că zodiacul pictat pe plafonul Templului zeiţei Hathor de la Denderah indică cu precizie o imagine a cerului de acum aproape 90000 ani.

Fără a ne lăsa influenţaţi de simbolurile specific greceşti folosite în pictarea Zodiacului, ne putem întreba ce evenimente importante au avut loc acum 90000 de ani, astfel încât vechii egipteni să le fi imortalizat într-o hartă a cerului. Pentru orice om de bună credinţă, simbolurile greceşti folosite de cei care au refăcut vechiul templu al zeiţei Hathor nu au făcut decât să transpună în simbolismul astrologic aflat în uz în acea epocă cunoştinţe mult mai vechi care, oricum, nu puteau aparţine vechilor greci.

Vechile scrieri ale egiptenilor afirmau la rândul lor că istoria Egiptului se pierde în negura timpurilor. Ele mai afirmau că, înainte de domnia lui Menes, cu multe mii de ani în urmă, pierdută într-un trecut neguros, a existat o epocă glorioasă despre care, chiar şi în perioada dinastică, nu se mai ştiau prea multe lucruri. Această epocă a primit un nume foarte sugestiv: Tep Zepi, în traducere Prima Oară. După cum spun vechile scrieri egiptene, în Tep Zepi, „zeii trăiau printre oameni, având chipuri de oameni”.

Unul dintre înţelepţii Egiptului a fost preotul Manethon, cunoscut şi sub numele Manetho din Sebbenytos, care a trăit în secolul al III-lea înainte de Iisus Hristos, pe timpul regilor Ptolemei; acesta afirma, la timpul său, că înainte de epoca lui Menes, au domnit trei mari dinastii de zei. Aceste dinastii erau formate din trei mari Enneade sau serii de zei, care l-au avut ca strămoş pe Ra.

La rândul său, istoricul modern A. Monet, studiind Textele Piramidelor, a conchis că dinastiile menţionate de Manethon, erau formate din trei cupluri sau familii de zei. Primul cuplu a fost format din Şu, zeul atmosferei şi din soţia sa Tefnut. Al doilea cuplu a fost format din Geb, zeul pământului şi din Nut, zeiţa cerului. Al treilea cuplu a fost format din două familii: Osiris şi Isis, Seth şi Nephtis. În capul listei stă însă zeul Ptah sau una dintre manifestările sale, Atum sau Ra. Ultimul faraon de neam zeiesc a fost Horus, fiul lui Osiris. La sfârşitul domniei sale, Tep Zepi a luat sfârşit. (18)

Vechile scrieri egiptene afirmă la unison că toate marile invenţii şi descoperiri ale umanităţii au fost instituite în Tep Zepi. Ştiinţele, arhitectura, scrierea, meşteşugurile, artele magice şi înţelepciunea ezoterică (save sau sofe) au fost oferite oamenilor de către zei, înainte ca aceştia să părăsească lumea oamenilor. Totuşi, după plecarea zeilor, Tep Zepi nu a dispărut, ci a continuat să persiste în memoria colectivă, ca sumă a modelelor care trebuie imitate. Vechii mitografi egipteni afirmau la unison că Tep Zepi trebuie reactualizat continuu prin ritualurile din temple. Toată cultura vechilor egipteni, începând de la unificarea realizată de Menes şi până în epoca de sfârşit a civilizaţiei egiptene, a căutat să perpetueze moştenirea primei epoci, Tep Zepi.

Istoriografia modernă este surprinsă de „imobilismul” culturii egiptene care, timp de mii de ani, a rămas neschimbată. Acest fapt, departe de a constitui o surpriză, este absolut firesc, dacă ne gândim că ceea ce a fost creat şi format la începuturi, în Tep Zepi, a fost considerat perfect, întrucât a fost instituit de zei. În acest context, Mircea Eliade afirma că „fixitatea formelor hieratice, repetiţia gesturilor şi a isprăvilor realizate în decursul timpului sunt consecinţa logică a teologiei care considera ordinea cosmică drept ordine divină şi care se străduia să menţină intactă prima ordine care era divină„. (13)

 Ceea ce s-a întâmplat după ce zeii cu chipuri de oameni au părăsit lumea oamenilor, nu poate fi cunoscut cu precizie, dar efectele acelei plecări au fost semnificative. Vechile tradiţii amintesc despre lupta dusă de o parte a oamenilor împotriva zeilor. Există însă şi tradiţii arhaice care amintesc despre o conflagraţie între antizei sau demoni şi zei.

Cu toate că au părăsit lumea oamenilor, zeii au continuat, din palierele ortoexistenţiale ale cosmosului, să-i influenţeze pe oameni. Legătura dintre oameni şi zei n-a fost ruptă definitiv, întrucât oamenii au construit temple gigantice, pentru ca zeii să aibă o punte de legătură cu lumea oamenilor.

În Tep Zepi, a avut loc şi evenimentul de maximă importanţă al încarnării lui Osiris, care poate fi considerat zeul civilizator al poporului egiptean. Mitul lui Osiris se constituie a fi cheia de boltă a înţelegerii vechii concepţii ezoterice egiptene.