AEGYPTIACA

ARTA LUI HERMES

Pătrunderea în vastul patrimoniu mitic şi filosofic al umanităţii presupune un proces hermeneutic, adică un proces de descifrare. Hermeneutica – afirma Mircea Eliade – este cheia care decodifică sensul ascuns al oricărui text sacru, iar dezvăluirea ezotericului este o reorientare spre sursa primară, spre “originile pierdute”, ceea ce echivalează cu o transmutare ontologică a fiinţei umane – scopul oricărei Opera Magna.

După cum se ştie, cuvântul modern hermeneutică provine din cuvântul grecesc ermeneuien, cuvânt derivat din numele zeului Ermes-Hermes. Zeul Hermes, numit Thoth la egipteni, era mesagerul zeilor şi călăuza tuturor oamenilor care căutau cunoaşterea. Hermes, la vechii greci, era păstrătorul “cheilor cunoaşterii”, “cel care înnoda şi deznoda”, mediatorul prin excelenţă între zei şi oameni. În religia creştină, acest rol este îndeplinit de Arhanghelul Gabriel, care este adevăratul Mesager şi Vestitor al lui Dumnezeu, creatorul cerurilor şi al pământului.

În limbajul actual, după cum ne informează F. Bonardel într-un studiu dedicat acestui subiect, se face distincţia între hermetism şi hermeticism. Prin hermetism se înţelege, de regulă, ansamblul de comentarii ale doctrinei atribuită lui Hermes Trismegistul, reunite într-o scriere apărută sub numele de Corpus Hermeticum sau Tabula Smaragdina, care a fost publicată în primele secole creştine. Hermetismul este în primul rând o gnosă, o cunoaştere care, în esenţa ei, este ezoterică, adică ascunsă. În schimb, hermeticismul este compus din „ansamblul mai vast de doctrine, de credinţe şi de practici care nu depind în mod obligatoriu de tradţia hermetică, dar care includ kabbala creştină şi, într-o manieră mai generală, majoritatea formelor care îmbracă ezoterismul modern.” (35)

Hermetismul este, aşadar, ansamblul de doctrine patronat de zeul Hermes, iar hermeneutica a fost în epoca modernă identificată cu actul de înţelegere.

Pentru Carl Gustav Jung, Hermes – asimilat cu Mercur, simbolul alchimic -, “este cel ce veghează dialogul cu inconştientul, martorul tăcut al teribilei drame, deopotrivă umane şi cosmice, care este procesul de individuaţie”, adică regăsirea Sinelui. (1) Iconografia alchimică, pe care Carl Gustav Jung a studiat-o în perioada tinereţii sale, i-a sugerat că “procesul de individuaţie”, regăsirea Sinelui, se realizează sub patronajul Spiritului Mercur, care este Hermes. Mitografii antici considerau că Hermes-Mercur este călăuza spirituală a oamenilor; de aceea, spunea Carl Gustav Jung, Hermes-Mercur poate fi identificat cu arhetipul Bătrânului Înţelept. Sub patronajul său, Sinele fiecărui om trebuie să realizeze o „lucrare” asemănătoare Marii Opere alchimice (Opera Magna) în Laboratorul Naturii pentru a se maturiza spiritual – în limbajul lui Carl Gustav Jung, “pentru a se individualiza” (din punct de vedere creştin, acest proces se realizează sub patronajul Arhanghelul Gabriel).

La rândul său, într-un studiu amplu dedicat acestui subiect, scriitorul român Adrian Marino afirma că prima condiţie a unei interpretări corecte este situarea în planul de referinţă al textului. Niciun text nu poate fi interpretat dintr-o altă perspectivă decât din cea originală şi originară. Fiecare text trebuie interpretat ca un univers spiritual de sine stătător, raportat exclusiv la propriile sale structuri. A doua condiţie esenţială a oricărei interpretări o reprezintă polivalenţa interpretărilor: orice text poate fi interpretat din mai multe perspective. În esenţă, interpretarea, deşi are o multitudine de faţete, poate fi încadrată în unul din principalele tipuri hermeneutice: literală, psihologică, morală, alegorică şi mistică. Obiectul hermenuticii şi al procesului hermeneutic este, fără nici o îndoială, clarificarea semnificaţiei şi sensului unui text. Sensul este definit ca fiind „orientarea generală, înţelesul fundamental al textului”, iar semnificaţia exprimă una din conotaţiile sensului. Dar, de cele mai multe ori, sensul şi semnificaţia devin sinonime. (56)

Pentru Mircea Eliade, semnificaţia unui text este instituită de sensul său spiritual. Sensul spiritual este dat de semnificaţia sacră şi, totodată, transcendentă care se exprimă prin intermediul textului. Sacralitatea unui text se ascunde de cele mai multe ori în spatele cuvintelor, dincolo de litera textului, undeva la un nivel profund. De aceea, miturile nu pot fi înţelese doar în sensul lor literal şi, cu atât mai puţin, literar. Mircea Eliade preciza că, dacă mai  există vreo formă de iniţiere pentru omul contemporan, aceasta nu poate fi decât una culturală, care se realizează prin intermediul cărţilor. „Suntem condamnaţi, spunea Mircea Eliade, să învăţăm şi să ne trezim la viaţa spirituală cu ajutorul Cărţilor” – adică prin instrumentele pe care Hermes-Thoth le-a lăsat moştenire încă de la sfârşitul antichităţii. (56)

Dar nu numai miturile, ci orice fenomen are un sens ascuns, profund. Cosmosul, natura, societatea şi omul au, fiecare, un sens ascuns, care trebuie decodat. Natura şi cosmosul se revelează prin intermediul fenomenelor naturale, istoria prin intermediul evenimentelor istorice, omul prin intermediul producţiilor sale specifice. Pentru a înţelege marele mister al vieţii, trebuie să înţelegem ceea ce, prin limbajul său specific, încearcă să ne spună fiecare element component al Marelui Tot, Holosul. Orice eveniment sau fenomen din cosmos, natură, istorie sau om are un sens manifest, de suprafaţă, oscilant, imediat, literal şi un sens ascuns, primordial, latent şi secret (ezoteric). Ultimul sens poate fi descoperit doar prin travaliul hermeneutic.

Lumea în ansamblul ei se dovedeşte a se revela prin intermediul unui limbaj secret. În spatele curgerii haotice a evenimentelor, există un sens ascuns, spiritual prin excelenţă, iar hermeneutica are tocmai rolul de a-l descifra. Din acest motiv, procesul hermeneutic presupune o iniţiere prealabilă, sensurile profunde ale existenţei revelându-se prin intermediul unui proces iniţiatic de anamneză – de reamintire a ceea ce se află, ocultat, în profunzimile fiinţei omeneşti.

Una dintre caracteristicile de bază ale hermeneuticii este polivalenţa; după Adrian Marino toate semnificaţiile faptelor şi evenimentelor cosmice, naturale, istorice, sociale sau religioase sunt adevărate, întrucât realitatea este “o virtualitate în curs de actualizare”, care se manifestă pe multiple planuri de referinţă: ezoteric-spiritual, religios, istoric, psihologic, filosofic, psihanalitic etc.

O altă caracteristică esenţială a unei hermeneutici adevărate este că nici o variantă de interpretare nu este exclusivă sau excesivă. Semnificaţiile sunt multivalente, fiind dispuse ierahizat pe mai multe nivele, etaje sau paliere distincte. Fiecare nivel are propriul său registru de referinţă, care este intrinsec şi care nu are de ce să fie comparat, într-un mod critic, cu alt nivel. Un fenomen sau eveniment istoric are deopotrivă valenţe sociale, religioase, spirituale, psihologice etc. Fiecare dintre aceste valenţe sau aspecte nu poate fi interpretată decât în cadrul formelor sale specifice şi potivit registrului său propriu de referinţă. Semnificaţiile se depun “precum aluviunile, în straturi succesive, la gura de vărsare a unui mare fluviu. Straturile vechi nu sunt distruse, ci absorbite şi integrate în structura compozită a noilor aluviuni”. (56)

Dincolo de sensurile şi de semnificaţiile particulare ale unui text se află însă sensul general, care nu poate fi decât total, şi care nu poate rezulta din simpla juxtapunere sau însumare a sensurilor adiacente. Sensul general este rezultatul unui proces hermeneutic de structură, i-am spune iniţiatică, care necesită ceva mai mult decât o operaţiune de alipire sau de sinteză profană, specifică modului mecanicist-materialist de a înţelege lumea. Finalitatea oricărei hermeneutici nu poate fi decât înţelegerea, iar interpretarea devine sinonimă înţelegerii. De aceea, hermeneutica nu poate fi redusă, după cum aprecia Adrian Marino, la tehnologia înţelegerii, ci „constituie o adevărată operă de iniţiere şi de cunoaştere, de experienţă existenţială. A interpreta este sinonim cu a înţelege, iar înţelegerea, ca rezultat, devine mai importantă decât metoda propriu-zisă a înţelegerii„. Înţelegerea nu presupune numai cunoaştere propriu-zisă, întrucât a cunoaşte nu însemnă cu necesitate a înţelege. Înţelegerea se apropie mai mult de intuiţie, de acea străluminare spontană a minţii. Înţelegerea se realizează printr-o cuprindere spontană, integrală. A înţelege înseamnă ca omul să se transpună şi să se identifice instantaneu cu ceea ce înţelege. Înţelegerea este, în ultimă instanţă, un salt ontologic, o mutaţie profundă în fiinţa interioară. După cum afirma Adrian Marino, „ultimul rezultat al înţelegerii este realizarea unităţii şi inteligibilităţii omului şi a cosmosului, a situaţiei esenţiale a omului în cosmos, existenţa însăşi fiind un act esenţial de înţelegere. A înţelege înseamnă a exista„. Astfel se poate stabili o echivalenţă între a exista, a înţelege, a interpreta şi a explica. În definitiv, se poate remarca, alături de marii hermeneuţi ai lumii, că interpretarea reprezintă de fapt o cădere, căci implică pierderea acelei chei ascunse, care altădată se revela numai iniţiaţilor. „Hermeneutica este, deci, rezultatul uitării conţinutului spiritual al vechilor sensuri şi semnificaţii, care nu pot fi decât spirituale, precum şi a pierderii condiţiei primordiale a omului în cosmos.” (56)

De aceea, din punct de vedere ezoteric, procesul hermeneutic necesită ceva mai mult decât simpla sinteză şcolărească. Dacă operaţiunea intelectuală care poartă denumirea modernă de sinteză necesită alăturarea, însumarea sau juxtapunerea unor idei, semnificaţii sau evenimente, hermeneutica – care are, ca element definitoriu, o componentă ezoterică – necesită folosirea intuiţiei.

În fond, hermeneutica a fost şi a rămas arta lui Hermes. Iar ceea ce este valabil pentru hermeneutică, este valabil şi pentru mitologie în ansamblul ei, procesul hermeneutic fiind fenomenul invers celui de creare a unui mit.