STEAUA SIRIUS ŞI CARTEA JUBILEELOR

Sirius este cea mai strălucitoare stea observată cu ochiul liber de pe cer. Cu o magnitudine aparentă de −1,46, ea este aproape de două ori mai strălucitoare decât Canopus, a doua cea mai strălucitoare stea. Numele „Sirius” este derivat din limba greacă veche: Σείριος (Seirios, „luminos”). Steaua are denumirea Bayer Alpha Canis Majoris (α CMa). Ceea ce percepe ochiul ca o singură stea este de fapt o stea binară, din care face parte o stea de tip spectral A1V din secvența principală, denumită Sirius A, împreună cu o pitică albă de tip spectral DA2, denumită Sirius B. Distanța care separă pe Sirius A de companioana sa variază între 8,1 și 31,5 UA
Companionul a fost descoperit abia în 1844 datorită perturbaţiilor produse de ea asupra mişcărilor stelei Sirius. Sirius B a fost observati pe cale optică abia în anul1861. Sirius B, se roteşte în jurul lui Sirius A în 50 de ani şi este cea mai mică şi cea mai grea dintre toate stelele.

Sirius, cunoscut în Egiptul Antic ca Sopdet (greacă: Σῶθις = Sothis), apare în cele mai timpurii consemnări astronomice. În timpul erei Regatului Mijlociu Egiptean, egiptenii s-au bazat în calendarul lor pe răsăritul heliacal al stelei Sirius, anume în ziua în care aceasta devine vizibilă înainte de răsărit, când este destul de depărtată de strălucirea Soarelui. Perioada era chiar înainte de inundațiile anuale ale Nilului și înainte de solstițiul de vară, după o absență de 70 de zile de pe cer. Hieroglifa pentru Sothis reprezintă o stea și un triunghi.

Grecii antici au observat că apariția lui Sirius vestea venirea verii calde și uscate, și se speriau deoarece credeau că asta va ofili plantele, va slăbi cetățenii, și femeile stârnite. Datorită luminozității, Sirius pare că scânteiază în condițiile climatice tulbure ale verii timpurii. Pentru observatorii greci, acestea însemnau emanații care au cauzat influența malignă. Oricine suferea de efectele sale era considerat „astroboletos” (ἀστροβόλητος) sau „lovit-de-stea”. În literatură, a fost descrisă ca „arzătoare” sau „înflăcărată”.

Locuitorii insulei Ceos din Marea Egee ofereau jertfe lui Sirius și Zeus pentru a aduce brize răcoritoare și așteptau reapariția stelei din vară. Dacă se ridica clar, ea ar fi prevestit avere mare; dacă steaua era cețoasă sau fadă, ea ar fi prezis molimă. Monede găsite pe insulă datând din secolul al III-lea î. Hr. reprezentau câini sau stele emanând raze, subliniind importanța lui Sirius.

Romanii sărbătoreau instalarea heliacală a lui Sirius în jurul a 25 aprilie, sacrficând un câine împreună cu tămâie, vin și o oaie pentru zeița Robigo astfel ca emanațiile stelei să nu cauzeze rugină grâului în culturile din anul respectiv.

Ptolemeu din Alexandria a cartografiat steaua în Cărțile VII VIII din lucrarea sa Almagest, în care el a folosit steaua Sirius ca locație pentru meridianul central al globului. El a reprezentat-o în mod surprinzător ca una dintre cele șase stele colorate în roșu.

Totuşi, în antichitate se ştia foarte bine că Sirius este o stea dublă; se ştia că Sirius are are un „frate” care se roteşte în jurul său în 50 de ani tereştri (mai exact în 49, 9 ani). Astfel, miturile dogonilor, un trib din Africa care locuiesc pe marele platou Badiagara încă din secolul al Xl-lea (mituri înregistrate de Marcel Griaule şi publicate în 1965) afirmă că există două stele Sirius – reprezentate prin doi zei – care se întâlnesc o dată la 50 de ani. De aceea, ei măsurau timpul în cicluri de 50 de ani. De la acest ciclu de 50 de ani a apărut cuvântul JUBILEU. Jubileul este de fapt o perioadă de 50 de ani, astfel că folosirea cuvântului pentru perioade mai scurte ori mai lungi este o eroare (nu există un „jubileu” de 30 sau 70 de ani).

Dar nu numai dogonii foloseau în calendar acest ciclu de 50 de ani, ci şi esenienii, autorii Manuscriselor de la Marea Moartă, care socoteau timpul în perioade de 50 ani (jubileu), după cum reiese din celebra lor Carte a Jubileelor. Apoi conceptul de jubileu şi de an jubiliar care se repetă la 50 de ani (adică după o rotaţie completă a lui Sirius B) există şi este menţionat îndelung şi în Levitic XXV, 10 -13 ceea ce dovedeşte că iudeii cunoşteau această perioadă de rotaţie de 50 de ani, care este altceva decît 7 înmulţit cu 7 , cifra sacrală, ceea ce dă 49 ca rezultat.

Dar steaua Sirius este cea numită Sodpet de egipteni, iar apariţia ei înaintea răsăritului soarelui pe latitudinea oraşului Memfis reprezenta începutul anului nou în calendarul egiptean (19 iulie în calendarul iulian). Răsăritul sothic al lui Sirius coincidea cu începutul anului la egipteni – marcat de revărsarea Nilului; la egipteni un ciclu de 1460 de ani era numit „ciclu sothic”. Acest lucru facea ca ziua de început a anului egiptean să varieze circa o zi la patru ani – datorită decalajului dintre ciclul lui Sirius și al calendarului-, existând cazuri în care anul începea chiar și iarna. Sirius-Sopdet a fost cea mai importantă stea pentru egiptenii antici; Sopdet împreună cu soțul ei Sah-Orion și fiul lor formau o triadă paralelă cu triada Osiris-Isis-Horus.(Planetele erau identificate de egipteni cu zeii care călătoreau pe cer în bărci și erau stele ce nu cunoșteau odihna. Cerul era împărțit în 36 de constelații numite zeii-stelelor, iar fiecare astfel de grup răsărea anual la apus pe o perioadă de 10 zile dintr-o anumită zonă a cerului. Folosind aceste constelații, egiptenii au creat un sistem calendaristic de 365 zile ce purta denumirea de ceasuri -stelare, bazat pe poziția fiecarei constelații în parte la un moment dat. Totuşi, egiptenii nu au luat în considerare că anul era mai scurt cu 6 ore decât cel normal. Astfel, la fiecare 40 de ani, trebuiau adăugate 10 zile – unele surse indică ca se adăugau 5 zile la sfârsitul fiecarui an).

La rândul lor, babilonienii credeau că în constelaţia zodiacală a Săgetătorului, unde se află şi steaua Sirius, se putea discerne un vînător cu un arc întins trăgînd o săgeată. Astrologia babiloniană a reprezentat cele două stele Sirius, A şi B, prin doi zei fraţi: Ninurta şi Nergal, copii ai lui Enlil şi ai zeiţei Pămîntului.

(CG : Acest articol este o compilaţie; Surse compilaţie: Wikipedia, T. Filipaş: Cerul, o taină descifrată; C Daniel : Civilizaţia spirituală a Egiptului antic,