Încă de la 20 mai 1882, moment în care istoricul-arheolog Grigore Tocilescu a trecut la degajarea Monumentului Triumfal, s-a instaurat din partea arheologilor şi a istoricilor români o mare şi febrilă grijă pentru recuperarea şi restaurarea respectivei construcţii. Însuşi marele patriot şi om politic Mihail Kogălniceanu s-a făcut ecou al entuziastei opinii publice, generată de Grigore Tocilescu, şi, în urma dezbaterilor de la Academia Română din 17 martie 1887 privitor la chestiunea refacerii monumentului triumfal, a propus Parlamentului reconstruirea în Capitala ţării, dimpreună cu o copie a Columnei lui Traian, aflată la Roma. Sumele respective au şi fost alocate, prin ele realizându-se atât transportul monumentului de la Adamclisi la Bucureşti, cât şi obţinerea copiei Columnei, lucrare ce abia după mulţi ani a fost recuperată din Italia şi azi se află expusă la Muzeul de Istorie din Palatul Vechii Poşte.

Transportul pieselor s-a făcut pe un traseu destul de complicat: Adamclisi – Rasova (rutier, pe care speciale sau sănii trase de boi), Rasova – Giurgiu (pe Dunăre, în ambarcaţiuni speciale: barje), Giurgiu – Bucureşti (pe noua cale ferată). Metopa 15 cade la Rasova în Dunăre, dar este ulterior recuperată. De întreg transportul respectiv s-a ocupat în mod direct însuşi Gr. Tocilescu -, care l-a şi supervizat.
Metopele de la Adamclisi au fost şi au stat expuse iniţial la Bucureşti în grădinile laterale ale Universităţii, pentru ca apoi să fie mutate în Parcul Carol I, pe o terasă intermediară din faţa fostului Muzeu de Istorie a Neamului -, ulterior distrus prin incendiu. Desigur că forurile cărora le incumbau dezideratul reconstruirii măreţului monument într-o piaţă centrală erau, fireşte, tot la Bucureşti.

Între timp, prinsese contur ideea de a reconstrui monumentul integral în spatele actualului Muzeu al Ţăranului Român, fie şi măcar pentru obţinerea unei oarece siguranţe a preţioaselor pietre figurative, cărora nu li se asigura o conservare corespunzătoare în Parcul Carol I -, devenit între timp… Parcul Libertăţii. Chiar din acei ani nu se mai contura problema găsirii unei soluţii unanim acceptate, ci doar obţinerea unei imagini de ansamblu cât mai veridice(?!)”. (op cit)

În cele din urmă, după o matură chibzuinţă, în jurul anului 1960, adică după mai bine de o jumătate de secol, istoricii şi autorităţile s-au decis să nu construiască monumentul la Bucureşti, ci chiar în mediul său istoric, la Adamclisi. De fapt, noua orientare în problema reconstruirilor de complexe arheologice era că acestea trebuie păstrate chiar în mediul lor istoric -, in situ şi nu în alte localităţi. Astfel că artefactele Monumentului Triumfal s-au întors la Adamclisi.

„După cum afirmă Silviu N Dragomir, pe data de 29 mai 1960, sub directoratul lui Vasile Canarache (1957-1969) s-a ţinut la Constanţa o amplă consfătuire care s-a focalizat pe trei direcţii principale: – Părăsirea variantelor minore (printre ele şi aceea a originii trace a monumentului);- Susţinerea variantei majore, cu o reconstituire istorică, originală, a monumentului; – Ca variantă de rezervă, minoră, aşa-zisa „variantă B”, se prevedea: Păstrarea şi restaurarea elementelor originale într-un muzeu anume construit şi restaurarea monumentului de la Adamclisi în liniile lui arhitecturale şi decorative prin copii executate în piatră, după originale, iar cele lipsă urmând să fie completate. În acel an, 1960, s-a făcut nu numai greşeala părăsirii totale a variantelor aşa-zis „minore” (care au rămas, de atunci, neanalizate, n.n.), ci şi adoptarea acelei variante numită a „reconstituirii istorice”; ceea ce a marcat vizibil toate atitudinile şi căutările ulterioare timp de alţi 13 ani, până către 1973, când în fine s-a adoptat varianta de rezervă -, iniţial susţinută, spre cinstea lor, doar de prof. Radu Vulpe, arh. Virgil Bilciurescu şi arh. Richard Bordenache.

Greşelile făcute la restaurare, chiar dacă prin soluţia adoptată, autoportantă, se pot face ulterior modificările reclamate:
1) Sentimentul autenticităţii este iluzoriu, atâta timp cât gruparea pieselor a fost realizată într-un mod ipotetic şi arbitrar din cauza marelui număr de pietre lipsă, precum şi a carenţelor ivite la corelarea (suita) lor;
2) A rămas neprecizat nu numai numărul pieselor, succesiunea lor din friză şi cornişă, ci şi numărul şirurilor şi al rândurilor de solzi de pe acoperişul tronconic, precum şi proporţiile acestora;
3) Elementele stereotipe, decorative, aflate pe tamburul principal, se pare că nu au fost amplasate în poziţia lor originală -, iar asta s-a făcut nu doar într-un mod aleatoriu, ci şi din anumite interese de estetică generală;
4) Chiar şi numărul treptelor de acces la tambur, care în mod cert a fost de 7, cifră pentru care există surse, s-a stabilit la 9 -, tot din alte anumite interese; de astă dată de arhitectură… peisagistică (?!);
5) Reconstituirea s-a făcut în ideea unor ipotetice erori deductive – dar inerente şi tolerabile -, numai ca opera astfel restaurată să poată fi judecată doar în ansamblu.

CONCLUZIE
Restaurarea de la Adamclisi nu poate folosi studiului, ci ea serveşte numai ca o pură impresie de ansamblu (sau… turistică, n.n.) prin redarea doar a liniilor, ca şi al aspectului monumental general. Reamintim pe autorii girului dat de principalele personalităţi ale timpului pentru restaurările începute în anul 1973: acad. Constantin C. Giurescu, acad. Emil Condurachi, prof. D. M. Pippidi, prof. univ. Radu Vulpe, conf. univ. Hadrian Daicoviciu, arh. Vasile Drăguţ, arh. V. Bilciurescu, directorul muzeului local, Constanţa dr Adrian V. Rădulescu ş.a.
Lucrările de restaurare s-au încheiat prin anul 1976 -, deşi inaugurarea s-a făcut încă din 1975, pe considerente de imagine politică.
În monument au fost înglobate doar 50 dintre aşa-zisele metope – cu una în plus faţă din cât identificase Grigore Tocilescu -, din totalul celor 54 probabile. (Op cit)