ADAMCLISI (4)

ARGUMENTE SOLIDE ÎMPOTRIVA TEORIEI LUI TOCILESCU

  „Este clar că pe înaltul platou de la Adamclisi, – scrie Silviu N Dragomir în articolul său – ca şi în zona dominată de marele drum dobrogen nord-sudic s-au dat foarte multe dintre marile bătălii ale antichităţii. Timp de o jumătate de mileniu, problema geto-dacă a rămas insolubilă pentru imperi-ile din preajmă (persan, macedonean şi roman), astfel că respectivul monument tri-umfal ar fi putut fi ridicat oricând şi de către oricine în această mare şi lungă perioadă.
Considerăm ca pe o pură fabulaţie susţinerea că monumentul ar fi fost ridicat cu certitudine imediat după unul dintre cele două războaie daco-romane. Cât priveşte inepţia aşa-zisului atac fulgerător, înaintând din Moldova şi Dobrogea până la trecătorile Munţilor Balcani, în spatele frontului roman, ceea ce l-ar fi izolat pe Traian peste Dunăre şi astfel l-ar fi făcut să-şi concentreze atenţia spre respectivul front sudic – întocmai cum istoricii noştri de azi susţin că ar fi desluşit-o din ilustraţi-ile Columnei de la Roma, coroborate cu însemnările de pe mausoleul roman din apro-piere de Adamclisi -, ea apare doar ca simplă elucubraţie datorată atribuirii unor tactici militare actuale aplicate la evenimente care au avut loc în urmă cu două milenii;
Mult mai bine se leagă Monumentul Triumfal de acea mare încleştare militară care s-a desfăşurat în zona dominantă a stepei dobrogene, după cum o afirma geogra-ful şi istoricul Strabon: Buerebista, getul, a întemeiat o mare putere, a supus pe toţi vecinii săi […] pe taurisci i-a şters de pe faţa pământului şi a supus toate cetăţile din Scytia Minor.

Studiind la modul general monumentul de la Adamclisi, apar unele probleme destul de curioase, care ridică probleme ce ar putea conduce la aflarea paternităţii sale:
– În primul rând este interesant faptul că stilul arhitecturii monumentului este pur dacic: folosirea cercului ca formă a perfecţiunii arhitectonicii divinatorii apare adoptată din cultul Soarelui, unde diametrul este egal şi cu înălţimea; construcţia zidurilor e similară construcţiei utilizate la cetăţile din zona Grădiştea Muncelului; sculptura este tratată decorativ -, dar şi monumental în acelaşi timp;

– În al doilea rând se observă o folosire frecventă a simbolurilor artei geto-dacilor: o multitudine a personajelor localnice cu înfăţişarea şi atitudinile specifice lor, a redării veşmintelor, armelor, animalelor (v. turma de oi din metopa 8); prezenţa frecventă a capului de lup, simbolizând celebrul steag geto-dac; pătratul înscris cercului ca un element astronomic specific; stilizarea viţei de vie; cunoscutul şnur răsucit utilizat la noi până astăzi; utilizarea frecventă a spiralei; ca şi ocuparea frizelor superioare cu acei aşa-numiţi Daos, zeităţi ale arborilor şi pădurilor (întocmai dispunerii ulterioare folosite şi la Voroneţ, cu Serafimii, Heruvimii şi Îngerii aşezaţi – ierarhic – pe cornişă) -, dar, mai ales, redarea Arborelui Vieţii ca principal simbol al nemuririi. Ce treabă puteau să aibă romanii cu toate astea ?

– În partea superioară a monumentului e posibil să fi fost înfăţişat zeul războiului la geto-daci, iar nicidecum simulacrul unui trofeu roman. Asta s-ar deduce şi din existenţa reprezentării Călăreţului Trac pe tunica respectivului zeu. Dealtminteri şi la refacerea metopelor distruse s-au forţat – prin acei ani ’70 – reconstituirile în presupusa idee a apartenenţei la romanitate a monumentului, adoptându-se repre-zentări de un vădit tip romanic la hainele şi armele ce lipseau personajelor care aparţinuseră într-un mod vădit lumii „barbare”;
– Această cronică de război – aşa cum o numeşte Tocilescu, dar se şi vede – poartă pe lângă scenele sălbatice reprezentate pe bazoreliefuri şi acele teribile capete de Meduze care decorau monumentul… Or, pe scuturile romane nu prea exista obişnuinţa să se redea capete de meduză -, familiare mai mult populaţiilor sarmatice şi geto-dace din Moldova. Curios, dar Nicolae Densuşianu semnalează în „Dacia preisorică” următoarele: Meduza, sau Mătuşa, era în vechile legende române o figură cu totul sinistră. Ea era o fată sălbatică ce locuia prin câmpiile Nistrului, la marginea mărilor -, când cineva o vedea, fiori de moarte îl cuprindeau. Reiese, din nou, fie că (poate) învinşii, fie că (poate) învingătorii veneau din aceleaşi spaţii sud- moldoveneşti de până la Nistru;

– Cu toate influenţele de natură geto-dacă per ansamblu, cronica metopelor de la Adamclisi ne redă doar în patru locuri reprezentarea explicită a unor locuitori geto-daci -, iar dintre aceştia, printre luptători apare un singur geto-dac, abia în metopa 17, unde soldatul respectiv ia apărarea unui bastarn rănit în luptă. Reţineţi: unul singur ! Asta, la un monument închinat – o spun istoricii – învingerii acestora.

– Ar mai merita relevat faptul că toţi barbarii învinşi care au fost redaţi pe monumentul de la Adamclisi pot fi cu uşurinţă împărţiţi în trei mari categorii -, anume observând că luptătorii reproduşi pe metope se împart la rându-le în două grupe evidente, astfel: 1) celto-germanici, acţionând cu bustul gol şi având părul prins într-un smoc pe dreapta frunţii şi 2) bastarni; ambele aceste două grupe luptând cu spade foarte mari, ades curbate şi ţinute cu ambele mâini, deci fără scuturi -, în timp ce pe creneluri apar numai prizonieri legaţi în lanţuri, ei părând să se consti-tuie într-un grup complet aparte, anume 3) sarmatici sau/şi „daco-sciţi”, ei nefiind redaţi absolut niciodată pe metope.

Într-o traducere a încifrărilor pe care noi le atribuim ctitorului monumentului, ar rezulta în mod vădit că acel realizator ar fi dorit să ne transmită faptul că acest de al treilea grup, foarte mare (există 25 de reprezentări), în care sunt implicaţi geto-dacii care nu luaseră parte directă la război, au trebuit totuşi să suporte catastrofa pierderii neatârnării lor;
– Apare greu de admis că Gr. Tocilescu ar avea dreptate atunci când în comandantul armatei victorioase îl presupunea pe împăratul Traian, atâta timp cât în metopa 6 respectivul personaj este redat cu mult mai mic faţă de însoţitorul său. Or, stângăciile pietrarilor nu pot în nici un caz include şi acele practici imuabile ale timpului care cereau o exagerare a personajului cu certitudine principal.