ADAMCLISI (5)

MONUMENTUL NU A FOST REALIZAT ÎN TIMPUL DOMNIEI ÎMPĂRATULUI TRAIAN

Din interiorul monumentului izvora, sau curgea, o apă simbolizând Apa Vieţii, un artefact atât de drag geto-dacilor încât a intrat şi în basmele românilor, întocmai celebrului monument megalitic Baba Dochia din Ceahlăul încărcat de legendele amintite de Dimitrie Cantemir. Or, este atestat faptul că în secolul al XIX-lea, muşirul Sayd Paşa din Silistra, vizitând cu cei patru ofiţeri prusaci ruinele de la Adamclisi a mai văzut încă izvorul, ca şi unele înscrisuri „cuneiforme” pe câteva dintre metope. Aceeaşi observaţie a făcut-o şi cercetătorul Mihail Şuţu în „Revue Arheologique” din anul 1881 (Paris, Nouvelle Serie, pag. 286). Acea scriere „cuneiformă” este – azi o ştim prea bine! – vechea noastră scriere arhaică;

– Detaliile îmbrăcăminţii, armele, arborii, mişcarea şi încleştarea luptei, precum şi atitudinea prizonierilor reflectă o concepţie artistică proprie epocii şi artiştilor, meşteri localnici, care pare să fi lucrat monumentul. Întocmai ca şi metopele ce, însă, oglindesc în succesiune narativă o naivitate plină de expresie, de verosimil.

Consider că nu mai e necesar să reafirm că m-am restrâns să pun aici doar problema paternităţii monumentului de la Adamclisi, fără a discuta restul ruinelor ce atestă documentar luptele ce au fost purtate, cu adevărat, de legionarii lui Traian pe aceste meleaguri.

Unii clamează că ilustrările sunt redate barbar, naiv -, fapt căruia i s-ar datora în primele arătări (metopa 27, n.n.) reprezentarea comandantului (a „împăratului”, cum tot susţine Tocilescu) cu mult mai mic faţă de însoţitorul său. Ba alţii susţin că realizatorii monumentului ştiau la perfecţiune care erau regulile timpului în ceea ce priveşte raporturile învingătorilor cu învinşii -, fapt pentru care nici unul dintre învingători – fie ei romani, sau cathaphractari – nu apare pe monument ca mort, rănit, sau că ar abandona lupta.

Şi cum ne explică „specialiştii”, acele reprezentări total nespecifice romanilor, ca:
– Platoşa de tip grecesc a comandantului
– Utilizarea curentă la „romani” a brăţărilor-apărători pe care romanii nu le cunoşteau;
– Folosirea acelor lăncii de tip pilum, şi ele necunoscute romanilor;
– Utilizarea pe scuturi „romane” a acelor capete de meduză de factură geto-sarmatică;
– Folosirea decoraţiunilor geto-dace din funii împletite, formând spirale alternative;
– Brâul „romanilor”, cu decoraţii din ornamente continui de vrejuri încolăcite având la mijloc cunoscutele capete de lup (diferite, n.n.) la fiecare întorsătură a vrejului”.

În articolul citat, Silviu N Dragomir mai afirmă: „Realitatea este că în acest caz, de la Adamclisi, ne aflăm parcă pe nisipuri mişcă-toare -, orice fiind posibil. Iar asta şi prin faptul că săpăturile arheologice nu s-au făcut cu destulă acribie profesională de către un arheolog specializat. Este aproape impo-sibil de admis că la cercetarea unui monument având diametrul propriu de 27 metri şi o înălţime de 18 metri să nu se poată găsi absolut nici un material ajutător -, revelator cercetărilor.

Se pare că Grigore Tocilescu – între două vizite la Casa Regală ori Academie, sau între două luări de cuvânt la Ateneul Român -, a cam scăpat problema săpăturilor din mână, iar rezultatul nu este prea depărtat de acela pe care l-a avut şi cu Brazda lui Novac: adică, s-a rezumat în a ne servi doar simple păreri personale, banale generalităţi. Pe de altă parte, grija sa de a ne releva – în orice condiţii – doar argumentaţia pro cauza, a devenit acum, când nimic nu se mai poate face, absolut descurajantă pentru a mai încerca ridicarea unor alte eşafodaje. Astăzi, când acea furie a latinităţii – care se instalase la cumpăna secolelor XIX cu XX –, nu ne mai poate aburi chiar într-atât încât să ajungem la mistificarea unor evidente rezultate ştiinţifice, poate că ar fi timpul să revedem ceva mai atent problema atribuirii paternităţii acesteui grandios Monument Triumfal -, recântărind şi, eventual, revenind asupra ostentativei atribuiri făcute împăratului Traian, întocmai unui necesar pandantiv adăugat la actul de naştere a poporului român exact în acel an 106 (!?).

Pe de o parte poporul nostru este cu mult mai vechi decât epoca traiană, iar pe de alta, aşa cum o afirma şi Bogdan Petriceicu Hasdeu: Apartanenţa noastră la ginta latină este un act istoric atât de evident, atât de bine stabilit pe baze ştiinţifice, încât nu are nevoie de a mai fi proptit prin tot felul de exageraţiuni sentimentale, ca şi când ar fi în pericol de risipă…
Noi suntem latini. Ba, am zice, „din cei bătrâni”, aşa că ne putem permite oricând să respingem cu seninătate forţarea orcăror argumentaţii de latinitate făcute pro cauza.

Din tot şirul respectivelor probleme rămase neelucidate, cu privire la misterul paternităţii marelui monument dobrogean de la Adamclisi, pentru mine nu se constituie într-o reală enigmă faptul în sine -, anume că impresionanta capodoperă nu ar aparţine de cultura strămoşilor noştri (amintiţi-vă, rogu-vă, celebra aserţiune: Nu există artă în afara culturii) -, iar asta prin simplul fapt că măreţul monument persistă de mii de ani într-un perimetru propriu, al strămoşilor şi că, deci, este cu siguranţă numai al acestui spaţiu atât prin realizare, cât şi prin amplasament.
*
În ceea ce priveşte poveştile cu privire la paternitatea străină a sa, ca şi cele privitoare la soldaţii romani puşi să sculpteze scene de luptă şi să fasoneze piatra necesară monumentului (?!), ei bine, toate asemenea găselniţe se impun a fi declarate din capul locului ca fiind total suspicioase.
*
Deocamdată rămâne sigur doar faptul că asupra paternităţii lucrării nici una dintre teorii nu are până acum suficiente motivaţii pentru o certă atribuire; iar în ceea ce-i priveşte pe executanţi, dacă cineva i-ar exclude pe localnici, ar deveni ca sigură concluzia că avem de-a face doar cu simple fabulaţii.
*
Singura foarte mare enigmă care va rămâne cu adevărat certă şi pe viitor – dominând toate ştiinţele noastre precum unui imens semn de întrebare –, se referă la moti-vaţia pentru care noi românii rămânem tributari acelei blestemate teorii care spune că pentru problemele care se constituie în incertitudini suntem obligaţi să încercăm să atribuim unor cu totul altor populaţii paternitatea respectivelor probleme şi numai atunci când nu putem atribui absolut nimănui respectiva sorginte, aceasta să fie – şi, doar la nevoie – recunoscută ca autohtonă.”