IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII

– 5 –

NOUA DACIE – DACIA RIPENSIS

Noua Dacie, constituită la sudul Dunării, a fost o creaţie artificală prin care împăratul Aurelian şi generalii de la Sirmium, au încercat să-şi mascheze înfrângerea atât în faţa Senatul roman, cât şi în faţa propriilor cetăţeni, care le cereau socoteală pentru această pierdere teritorială. Şi, în mod aproape cert, decizia de părăsire a Daciei a fost luată de Aurelian la sugestia generalilor din centrul de comandă de Sirmium.
La Sirmium (actuala Sremsca Mitrovica din Voivodina, odinioară teritoriu locuit de vlahi) era sediul central al legiunilor de la Dunăre. Nu mai puţin de şase dintre generalii de vază de la Sirmium, care s-au făcut remarcaţi în lupte, au devenit împăraţi romani, fiind impuşi de legiunile de la Dunăre. Printre aceştia se numără Decius Traianus, Marcus Aurelius, Maximian, Constanţiu al II-lea, Graţian. Şi, bineînţeles, Aurelian.
Mai trebuie menţionat şi faptul că funcţionarii şi colonii din Dacia au fost mutaţi nu atât pe teritoriul Moesiei, în Bulgaria de astăzi, aşa cum afirmă în ziua de astăzi mulţi istorici, ci pe teritoriul Serbiei, pe teritoriul cuprins între Morava şi Vukovar. Nici legiunile romane luate de pe teritoriul Daciei n-au rămas pur şi simplu să păzească partea de sud a Dunării, ci au fost transferate în sudul continentului european; de fapt, unele dintre aceste legiuni l-au urmat în anul 272 pe Împăratul Aurelian în Libanul de astăzi, unde autoproclamatul regat de Palmyra dorea să iasă din componenţa Imperiului roman. Drept urmare, linia Dunării a rămas fără legiuni suficiente, semn că situaţia strategică şi politică s-a modificat în mod radical.
Imediat după părăsirea Daciei, Aurelian a încheiat pacea cu reprezentanţii daco-geto-goţilor, acordându-le statutul de foederaţi, cu îndatorirea de a apăra linia Dunării. Pentru aceasta le-a plătit mari sume de bani. Această situaţie s-a menţinut până la moartea împăratului Aurelian, în anul 275, în urma unui complot pus, se pare, la cale de unul dintre apropiaţii săi.
Totuşi, după anul 275 lupta daco-geto-goţilor împotriva romanilor nu s-a încheiat, ci a continuat cu aceeaşi înverşunare, dar nu a mai fost vorba despre un război de eliberare, ci despre o tentativă de zdrobire definitivă a Imperiului roman cu capitala la Roma. Lupta nu s-a mai dat de această dată pe teritoriul Daciei, ci chiar pe teritoriul Imperiului roman – în special la sudul Dunării, în Balcani şi, uneori, în partea nordică a Greciei.
Au existat tentative de suprimare a acestei ofensive sub împăratul Prob, în anul 277, care a dus războaie împotriva bastarnilor care locuiau între Dunăre şi Nistru, şi sub împăratul Diocleţian, care a dus mai multe războaie împotriva carpilor. Cu toate acestea, ofensiva daco-geto-goţilor – în această categorie fiind incluşi carpii, costobocii, dar şi triburi doar aliate în acest război antiroman precum bastarnii şi sarmaţii – asupra Imperiului roman a fost implacabilă.
Mai trebuie menţionat şi faptul că însuşi împăratul Aurelian era din neamul carpilor; de asemenea, mulţi dintre generalii de la Sirmium erau fie de neam tracic, fie de neam getic. Mai mult decât atât, la sfârşitul celui de-al doilea secol şi la debutul celui de-al treilea secol al erei creştine, s-a modificat ponderea etniei legiunilor romane: italicii (cei din peninsulă) au devenit din ce în ce mai puţini în armată şi administraţie, crescând în schimb numărul daco-geto-goţilor – evident, este vorba despre partea răsăriteană a Imperiului. Aceasta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea aproape totală a polilor de putere în ceea ce priveşte Imperiul roman.
Deşi puterea politică era încă apanajul Senatului de la Roma, puterea reală în Imperiu, bazată fiind pe puterea militară, devenise apanajul exclusiv al împăraţilor-războinici care se sprijineau pe legiunile loiale.
Apogeul acestei stări de fapt s-a produs pe timpul împăratului Galerius (care a domnit între anii 306-311) care la începutul domniei sale a declarat că urăşte numele de roman şi că doreşte să schimbe titulatura imperiului din Imperiul roman în Imperiul dac. Şi nici nu este de mirare, căci Galerius (Gaius Galerius Valerius Maximianus) s-a născut undeva pe Valea Timocului dintr-un tată probabil trac şi o mamă dacă, pe nume Romula.

Deşi, de-a lungul vieţii sale, aşa cum afirmă sursele istorice, a fost un prigonitor al creştinilor, cu puţin timp înaintea morţii, Galerius a dat un surprinzător edict de toleranţă ce a permis religiei creştine să fie practicată fără teamă pe tot cuprinsul Imperiului. După cum afirma Paul Lemerle în Istoria Bizenţului, Galerius a permis creştinilor libera întrunire, cu condiţia de a se ruga pentru sănătatea şi prosperitatea împăratului şi a statului roman.