SECŢIUNEA:

DE PRIN LUME ADUNATE

TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA

 Descoperirea de către cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, în anul 1961, pe teritoriul României, la Tărtăria, judeţul Alba, a trei tăbliţe de lut ars (teracotă) pe care sunt înscrise diferite simboluri într-o scriere pictografică misterioasă, ce datează din mileniul al şaselea înainte de Iisus Hristos, a schimbat radical datele problemei, indicând fără echivoc faptul că vatra nu numai a civilizaţiei Europei, ci şi a întregii umanităţi trebuie situată tot pe teritoriul României.
Existenţa celor trei tăbliţe de lut ars descoperite la Tărtăria, Judeţul Alba, demonstrează faptul că în podişul Transilvaniei a apărut şi s-a dezvoltat o formă de civilizaţie ce a premers ceea ce istoriografia desemnează a fi fost „invazia indoeuropenilor”. De asemenea, se poate spune că civilizaţia autohtonă ce s-a dezvoltat în mileniul al cincelea în centrul României a precedat toate formele de civilizaţie cunoscute în prezent, inclusiv cea sumeriană, egipteană, indiană, chinezescă sau minoică.
Tăbliţele de lut ars de la Tărtăria au fost descoperite de echipa de cercetători a profesorului Nicolae Vlassa într-o groapă cu cenuşă, unde se mai aflau câteva statuete din lut şi alabastru ce reprezentau idoli şi oase de om matur dezmembrate şi calcinate. Alături a mai fost descoperită o brăţară realizată dintr-o scoică rară pe aceste meleaguri, numită Spondylus, ce se găseşte actualmente doar pe ţărmurile Mediteranei.
Detaliile acestei descoperiri de excepţie au ridicat mai multe semne de întrebare, care au fost prezentate deseori de către istoriografia clasică cu vădită rea voinţă. De altfel, descoperirea de la Tărtăria figurează destul de rar în cărţile de istorie şi în concepţia istoriografiei clasice. Cauzele acestor semne de întrebare au fost generate de modul oarecum neprofesionist în care s-a produs descoperirea vestigiilor.
În anul 1961 cercetătorul de la Universitatea din Cluj, Nicolae Vlassa a deschis un şantier arheologic la Tărtăria, Gura Lunii, situat actualmente foarte aproape de şoseaua ce leagă localitatea Sebeş de Orăştie. Era ultima zi de săpături, iar profesorul Vlassa era ajutat de o echipă de săpători tocmită ad-hoc, între care se numărau şi copii de la şcoala generală din localitate. Cu puţin timp înainte de încheierea programului de lucru, unul dintre săpători a descoperit material arheologic într-o groapă ovală, nu prea mare. Fără să-şi dea seama de importanţa descoperirii, profesorul Vlassa a venit la locul respectiv, a fotografiat groapa, apoi a însărcinat pe unul dintre elevi să degajeze materialul arheologic. După care s-a deplasat la o altă groapă pentru a inventaria materialul adunat. Elevul a luat obiectele din groapa respectivă şi le-a învelit pur şi simplu într-o hârtie. Ulterior, toate artefactele descoperite la Tărtăria au fost transportate la Cluj pentru a fi inventariate şi analizate corespunzător.

Abia mai târziu, când le-a analizat cum se cuvine la Cluj, profesorul Vlassa şi-a dat seama că tăbliţele descoperite au o importanţă excepţională. Într-o primă fază, după spălăturile de rutină realizate în laborator, datorită faptului că erau acoperite cu o pulbere alburie, profesorul Vlassa a decis să introducă tăbliţele în acid clorhidric diluat, pentru a le curăţa. Evident, în utma unui astfel de tratament, tăbliţele de lut au devenit friabile. Pentru a nu se deteriora rapid, profesorul clujan a decis apoi introducerea tăbliţelor în lac, într-o etruvă de vid, pentru a le impregna atât la suprafaţă cât şi în adâncime.
Tocmai aceste tratamente realizate în extremis de către profesorul Vlassa au generat suspiciunile legate de descoperire; tratate astfel, tăbliţele n-au mai putut fi datate prin mijloacele arheologice clasice: metoda carbonului radioactiv C16 şi metoda termoluminiscenţei. Unii confraţi ai profesorului Vlasse au mers atât de departe încât l-au acuzat pe acesta că a fabricat şi plantat în situl de la Tărtăria vestigii arheologice false pentru a-şi proba teoriile.
În mod cert, faptul că s-a lucrat total neprofesionist în situl arheologic de la Tărtăria este în afara oricărei îndoieli, dar de aici şi până la acuzele de fals este cale lungă. Mai cu seamă că, ulterior, unul dintre foştii elevi ai şcolii din sat care a lucrat în calitate de săpător la şantierul arheologic condus de profesorul Vlassa şi-a amintit faptul că el şi câţiva colegi de-ai lui au văzut cum au fost scoase vestigiile din groapă şi împachetate în hârtie, fără însă a le cunoaşte importanţa.
Faptul că detractorii descoperirilor de la Tărtăria s-au pripit făcând afirmaţii de fals este demonstrat de faptul că, aproape un deceniu mai târziu, au fost descoperite inscripţii asemănătoare în două locaţii din Bulgaria, iar acestea, în nici un caz, nu au fost „plantate” de profesorul Vlassa. Oricum istoriografia clasică mondială (cu excepţia câtorva istorici germani şi americani) nu vrea să audă de descoperirile de la Tărtăria nici în ziua de astăzi, deşi între timp argumentele arheologice s-au mai înmulţit.

După cum se poate remarca din analiza sumară a desenelor de pe tăbliţele de la Tărtăria, două dintre ele prezintă diferite reprezentări stilizate de animale, copaci şi obiecte, iar cea de-a treia, de formă rotundă, prezintă o scriere sau, mai exact spus, un sistem de comunicare elaborat care are sens şi smnificaţie. În desenul de pe tăbliţa rotundă sunt patru grupuri de semne pictografice despărţite prin două linii care, împreunate, formează o cruce.
Prima tăbliţă de lut ars de la Tărtăria înfăţişează un spic între doi ţapi. Cei doi ţapi şi spicul au fost interpretate de către arheologi ca fiind o reprezentare a ocupaţiilor predilecte ale celor ce le-au compus: creşterea animalelor şi agricultura, ceea ce denotă faptul că este vorba despre o populaţie autohtonă sedentară (1).
A doua tăbliţă de la Tărtăria reprezintă o imagine compozită destul de complexă în care sunt reunite reprezentări schematice ori stilizate de animale şi obiecte.
A treia tăbliţă, şi cea mai importantă, este împărţită de linii orizontale şi verticale în sectoare. În fiecare sector sunt scrijelite imagini şi semne simbolice, care au fost interpretate de către arheologi ca fiind fie pictograme, fi totemuri (poate una şi alta).
Scrierea pictografică de pe cea de-a treia tăbliţă de la Tărtăria este asemănătoare cu scrierea pictografică ce apare pe un vas ritual descoperit în oraşul sumerian Djemdet-Nasra. Vestigiile descoperite în localitatea sumeriană Djemdet-Nasra sunt ulterioare tăbliţelor de la Tărtăria cu două milenii şi mai bine. Pe vasul ritual descoperit în oraşul sumerian Djemdet-Nasra erau reprezentate şase astfel de elemente pictografice: un ied, un scorpion, un cap de om sau de zeu (ori poate un demon), un peşte, o construcţie şi o pasăre. Al cincelea totem a fost tradus adesea de către arheologi prin sintagma „adânc-moarte” (2).
Profestorul Vlassa a considerat că vestigiile arheologice descoperite la Tărtăria aparţin culturii Turadaş. Potrivit profestorului Vlassa este vorba despre o groapă rituală situată într-un bordei ce a aparţinut unui şaman sau preot ce a fost ars în mod ritual şi înhumat cu inventarul său de obiecte.
Mai aproape de epoca actuală, profesorul Gheorghe Lazarovici, la un moment dat director al Muzeului de Istorie din Cluj, a trimis, pentru analize, osemintele calcinate descoperite în groapa de la Tărtăria la Iaşi şi la Roma. Analizele de la Iaşi au evidenţiat faptul că o parte din osemintele descoperite la Tărtăria au aparţinut nu unui bărbat, ci unei femei, care suferea de osteroporoză, femeie care a decedat undeva în jurul vârstei de 55-60 de ani. Celelalte oseminte prelevate din groapa de la Tărtăria au aparţinut unui animal ce a servit drept jertfă ritualică. La Roma, în schimb, au fost efectuate analize în vederea datării cu carbon radiactiv. Rezultatul analizelor de la Roma este spectaculos şi nu lasă urme de îndoială: vechimea osemintelor este de 6325 ani, în cazul femeii, şi de 6235 în cazul celorlalte oseminte prelevate din acel loc.
Profesorul Lazarovici a confirmat astfel interpretarea profesorului Vlassa, conchizând că este vorba despre o groapă rituală, în care au fost sparte în mod ritual mai multe obiecte şi jertfite, prin ardere, unul sau mai multe animale. Alături a fost depus scheletul persoanei pe care analizele de la Iaşi şi Roma au identificat-o ca fiind o femeie; femeia avea un rang religios destul de înalt, fiind vorba probabil despre o preoteasă. Profesorul Lazarovici mai presupune că trupul femeii a fost lăsat în aer liber o perioadă lungă de timp, cel mai probabil 7 ani, pentru a se descărna; există, în acest sens paralelisme grăitoare în culturile amerindiene, unde scheletele eroilor şi oamenilor importanţi erau aninante în copaci pentru ca tinerii ce le păzeu dedesubt să absoarbă calităţile pe care aceştia le-au avut în viaţă.
Tăbliţele, în interpretarea profesorului Lazarovici (care a fost ajutat în demersul său, de unul dintre cei mai importanţi arheologi din Europa, italianul Marco Merlini), au, în mod evident, un caracter mistico-religios, servind săvârşirii unui ritual.
Astfel, tăbliţa dreptunghiulară care în opinia profesorului Lazarovici, era purtată de femeia-preoteasă la încheietura mânii stângi, cuprinde mai multe registre imagistice. În centrul acestei tăbliţe se afla un om (probabil este vorba chiar despre femeia-preoteasă), sprijinit într-un toiag, care veghează o turmă de cerbi sau căprioare, la marginea unei păduri (frunze stilizate), precum un păstor îşi păzeşte turma. Alături, în cadrul aceleiaşi tăbliţe dreptunghiulare, se află o cupă situată deasupra unui vas, sugerând vărsarea unui lichid drept ofrandă. Lângă cupă se află reprezentarea schematică a unui taur; în opinia profesorului Lazarovici, taurul reprezintă un zeu. Este de menţionat că, de exemplu, la vechii sumerieni, zeii principali erau reprezentaţi în mod similar, prin coarne de taur sau prin reprezentări schematice de tauri. Alături, se mai află o altă cupă şi un simbol necunoscut, greu de interpretat.
La rândul ei, tăbliţa rotundă, împărţită în patru secţiuni sau câmpuri, are, în opinia profesorului Lazarovici următoarele semnificaţii: liniile paralele sunt legate de un sistem calendaristic. În cele două câmpuri de jos apar săgeata dublă, o cupă, forma unui pom, comparat de către Nicolae Vlassa cu pomul vieţii, un scaun.

Există mai multe tălmăciri ale celei de-a treia tăbliţe, fiecare cercetător încercând să-şi aducă propria contribuţie la descifrarea sensului general. Astfel, unii cercetători au remarcat faptul că majoritatea pictogramelor ce apar pe cea de-a treia tăbliţă se regăsesc în alfabetele ulterioare apărute până aproape de anul 500 înainte de Iisus Hristos. În consecinţă, primul grup de sus (dreapta sus) conţine două semne ce corespund literelor actuale H şi D sau P. Al doilea grup (stânga sus) este compus dintr-o line orizontală tăiată de 5 linii verticale inegale, aşezate în ordine crescătoare sau descrescătoare (în funcţie de poziţia din care este privită); această pictogramă corespunde vechiului semn sumerian şi egiptean ŞU sau SE, iar dedesubt se află un grup de semne liniare D D o C. În câmpul din dreapta jos se află două grupuri de semne aşezate pe verticală, care ar corespunde literelor actuale E V C. Câmpul din stânga jos conţine semnele arc cu săgeată, apoi vechiul semn Z etc. Se pare că, în preistorie se folosea un mod de citire circular, majoritatea cercetătorilor convenind asupra faptului că cel mai bun sens de interpretare fiind cel antiorar, începând cu câmpul din dreapta jos a tăbliţei.
Important de menţionat este faptul că pictograma ce conţine semnul ŞU a fost identificat de către cercetători cu numele unui zeu sau idol, care a fost denumit ulterior, potrivit grafiei actuale, Shane/Şhane sau Shuane/Şhuane. Interesant este şi faptul că pictograma aceluiaşi zeu Şane sau Şuane apare şi pe vasele sumeriene descoperite în localitatea Djemdet-Nasra, unde poartă numele Usmu.
În funcţie de aceste criterii, adică de corespondenţa pictogramelor cu semnele folosite în scrierile antice şi de corespondenţa acestora cu literele actuale, precum şi în funcţie de sistemul de citire circular, antiorar, unii cercetători mai temerari s-au aventurat în a traduce sensul promovat de pictogramele ce acoperă cele trei tăbliţe. Una din tălmăciri este următoarea: „De către cele patru conducătoare pentru chipul zeului Şane cel mai în vârstă (conducătorul-sacerdotul-preotul suprem), în virtutea adâncei înţelepciuni, a fost ars unul”. Sau: „În cea de-a paisprezecea domnie pentru buzele (gura) zeului Şane, cel mai vârsnic, după ritual, este ars”.
Arheologul Janos Harmatta a încercat să realizeze o tălmăcire completă a tuturor celor trei tăbliţe, al căror sens general ar fi următorul. „A dat din făgăduinţa zeului cinci vase cu unguent, zece de orz, zece cai, oraşul unu”. „Făină şaizeci adunat cu 10 măsuri zeului Palil, douăzeci de măsuri regelui pontif; grâu şaizeci adunat cu două măsuri zeului Usmu/Samos” (3)
Indiferent care a fost semnificaţia scrierii pictogrfice de pe tăbliţele de la Tărtăria, sensul general indică fără putinţă de tăgadă existenţa, în mileniul al şaselea, în podişul Transilvaniei, a unei comunităţi numeroase, structurată ierarhic, numele unei aşezări, existenţa unui zeu principal şi a unui sacerdot al său şi, nu în ultimul rând, a unui ritual ce implică sacrificiul uman, prin ardere. Este important şi faptul că alături de cele trei tăbliţe au fost descoperite oase de om matur, dezmembrate şi calcinate, ceea ce demonstrează o dată în plus faptul că este vorba despre un ritual.

Tărtăria nu a fost însă un caz izolat, ci făcut parte dintr-un complex neolitic autohton mult mai vast, denumit de către arheologi cultura Turdaş (care se caracterizează printr-un anumit tip de ceramică). De altfel, chiar descoperitoriul preţioaselor vestigii de la Tărtăria, Nicolae Vlasse, a inclus vestigiile de la Tărtăria în cultura Turdaş. Din punct de vedere arheologic, cultura Turdaş a fost dominantă în Podişul Transilvaniei în epoca neolitică (anii 5500-1900 înainte de Iisus Hristos).
Concluzia acestei descoperiri arheologice excepţionale se impune de la sine, fiind astfel sintetizată astfel de către eminentul cercetător român Romulus Vulcănescu: „inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Într-adevăr, cum poate fi explicat astfel faptul că că cea mai veche scriere din Sumer, datată din mileniul al IV-lea, a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată ? Sumerienii, ca şi babilonieii, au fost doar elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scriere cuneiformă”.
Documentele arheologice descoperite ulterior pe teritoriul României Mari, întăresc faptul că prima vatră de civilizaţie a Europei, „vatra Europei străvechi” cum o numea Marija Gimbutas, trebuie căutată undeva în podişul Transilvaniei. De asemenea, trebuie acceptat faptul că prima scriere pictografică cunoscută până în prezent, „vechea scriere europeană” cum a o denumea aceiaşi cercetătoare, a apărut în aceiaşi locaţie, de unde a fost exportată, într-o formă sau alta, în Europa şi în Asia Mică.
Urmele difuzării scrierii de la Tărtăria pot fi identificate cu destulă precizie datorită unor importante descoperiri arheologice pe teritoriul Bulgariei, semn că purtători ai acestei scrieri au migrat spre sudul continentului european. Urme ale scrierii pictografice străvechi de la Tărtăria au fost descoperite pe câteva sigilii de lut ars în sud-estul Bulgariei, pe colina de la Karanovo, şi la Gracianiţa, în nord-vestul aceleiaşi ţări. Aceste vestigii datează din mileniul al treilea de dinaintea erei creştine, fiind aşadar cu peste două milenii şi jumătate mai recente decât scrierea de la Tărtăria.
Vestigiile arheologice de la Karanovo şi de la Gracianiţa nu au fost singurele de acest fel descoperite în sud-estul Europei; multe alte vestigii arheologice, unele recente, întregesc tabloul general al unei epoci pierdute în negura istoriei. Astfel, importante vestigii au fost descoperite în Serbia actuală, pe malul Dunării, în apropierea Porţilor de Fier, în Ţara Luanei, zona Buzăului sau în Basarabia (Republica Moldova), pe malul Nistrului. Toate aceste vestigii confirmă faptul că, departe de a fi fost falsuri „plantate” de către profesorul clujean Nicolae Vlassa, tăbliţele şi sistemul pictografic de scriere de la Tărtăria au corespondenţe atât la nord cât şi la sud de Dunăre. Precum profesorul Vlassa acum aproape o jumătate de veac, descoperitorii acestor vestigii similare s-au lovit de aceleaşi piedici; când nu au fost acuzaţi în mod direct de fals, au fost acuzaţi de diletantism. În orice caz, descoperirile lor nu au fost luate în seamă de către istoriografia oficială, care pesemne are motive suficient de puternice de a bloca orice descoperire arheologiocă de acest fel.
Pe malul sârbesc al Dunării, în localitatea Lepenski Vir, situată cam în dreptul Porţilor de Fier, au fost descoperite în anul 1965, de către o echipă de arheologi iugoslavi conduşi de academicianul Dragoslav Srejovic, mai multe vestigii arheologice cărora, la început, nu li s-a acordat importanţa cuvenită. Descoperitorii au crezut iniţial că este vorba despre un mic sat din perioada neoliticului. Ulterior, datorită bogăţiei vestigiilor, cercetătorii iugoslavi şi-au dat seama că este vorba despre o formă de civilizaţie şi cultură care depăşeşte cu mult nivelul unui mic sătuc din perioada neoliticului.
Printre vestigiile descoperite în localitzatea amintită figurează morminte cu inventar funerar remarcabil care indică existenţa unor ritualuri de înmormântare complexe, unelte variate de piatră, corn sau os, mici bijuterii, sculpturi în piatră şi tăbliţe pe care erau incizate un sistem bine elaborat de comunicare, o scriere asemănătoare cu cea de la Tărtăria. Datarea acestor vestigii este clară: ele aparţin mileniului al şaptelea înainte de Iisus Hristos.
Faptul că pe o rază de câteva sute de kilometri, atât în nordul, cât şi în sudul Dunării au fost descoperite ulterior vestigii arheologice asemănătoare i-a determinat pe arheologii sârbi să vorbească despre o cultură specifică, pe care au denumit-o cultura Lepenski Vir. În perimetrul amintit au fost descoperite vestigii arheolgice în cel puţin nouă locaţii importante: cinci pe teritoriul României, patru pe teritoriul fostei Iugoslavii. Pe teritoriul României actuale, vestigii considerate de către arheologii iugoslavi că aparţin culturii Lepenski Vir, au fost descoperite în localităţile: Schela Cladovei, Razvrata, Ostrovul Banatului, Icoana, Veterani-Terasa.
Descoperirile arheologice de la Lepenski Vir au impulsionat reconsiderarea unor vestigii descoperite cu ceva timp în urmă. Astfel, arheologii iugoslavi şi-au amintit de un confrate, Miloje Vasic, care descoperise în anul 1908, lângă Belgrad, în localitatea Vinca, vestigii arheologice similare. Aceste vestigii constau din tăbliţe pe care erau înscrise semne similare cu cele descoperite la Tărtăria şi Lepenski Vir. La momentul respectiv, începutul secolului XX, Miloje Vasic le-a considerat în mod corect drept ceea ce erau: semnele unei scrieri misterioase. Evident, nici descoperirile cercetătorilor iugoslavi nu au cântârit prea mult în ochii istoriografiei clasice occidentale, devenită deja apanajul unor formatori de opinie cu vechii state de serviciu, unanim recunonoscuţi în mediile academice datorită seriozităţii şi spiritului ştiinţific.
Câţiva ani mai târziu, în 1970, într-o localitate situată doar la 3 kilometri de Lepenski Vir, localitate numită Vlasec, arheologii iugoslavi au descoperit vestigii similare. Din păcate nu au avut prea mult timp la dispoziţie pentru a face o analiză arheologică amînunţită datorită faptului că în scurt timp terenul respectiv a fost acoperit cu apele Dunării în urma unor lucrări de mare complexitate realizate în vederea construirii hidrocentralei Porţile de fier. Spre norocul arheologilor iugoslavi şi nu numai, în anul 2002, datorită scăderii apelor Dunării, un pescar a descoperit în dreptul aceleiaşi localităţi Vlasec mai multe vestigii, între care şi un artefact de inestimabilă importanţă: un jerfelnic pe care era vizibilă o scriere asemănătoare celei de la Lepenski Vir, Vinca şi Tărtăria. Aproape la unison, specialiştii sârbi şi-au exprimat convingerea că scrierea de pe jerfelnic demonstrează indubitabil faptul că începând cu mileniul al şaptelea a existat o scriere cunoscută pe o arie extrem de largă în sud-estul europei. Semnele şi pictogramele acestei scrieri au devenit ulterior, afirmă unul dintre cercetătorii citaţi de către Ranko Vucovic în articolul citat, „litere în unele scrieri cunoscute”.
Abia după această descoperire a jerfelnicului din localitatea Vlasec, cercetarea istoriografică clasică mondială a început să admită faptul că trebuie reconsiderată concepţia cu privire la începuturile scrierii şi, implicit, cu privire la debutul civilizaţiei omeneşti. Unul dintre cercetătorii recunoscuţi pe plan mondial, Harald Harman, expert în paleografie în SUA, şi-a exprimat satisfacţia că a putut vedea în sfârşit o descoperire originală de o asemenea importanţă.
Aceste opinii concordă cu cele formulate de decenii de cercetătorii români în domeniu. Profesorul în lingvistică Ariton Vraciu arăta încă în anul 1980 că semenele descoperite la Vinca se asemănă cu cele descoperite la Troia, iar profesoara Ioana Crişan specifica faptul că semenele descoperite în locaţiile enumerate anterior pot fi regăsite în motivele populare ale dacilor, de la ţăsături de interior, la costume naţionale şi sculpturi în lemn sau piatră şi ale continuatorilor acestora în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, românii. Principalele elemente decorative ale artei populare românei, aprecia autoarea citată, precum X-ul, E-ul, B-ul, D-ul, M-ul, copacul, cercul, spirala, liniile paralele sunt simboluri ce reprezintă idei religioase, metafizice, folosite după principiile magiei.

(Fragment din: „Împărăţia Focului Sacru” – carte în lucru; Cristian Gănescu)