IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII

 – 4 –

ANUL DE GRAŢIE 271

Războiul daco-geţilor şi ale aliaţilor lor, goţii, împotriva romanilor s-a dat cu intermitenţă în toată perioada de aproape o sută şapte zeci de ani în care Dacia a fost ocupată de trupele romane; de cele mai multe ori s-a concretizat în lupte de gherilă sau în incursiuni fulgerătoare (blitzkreig) pe teritoriul inamic.
După fiecare incursiune, trupele confederaţiei se reîntorceau la nordul Dunării încărcaţi cu prăzi bogate. Pentru a face faţă acestei situaţii, romanii au construit podul de la Celei, între Sucidava şi Oescus şi au fortificat multe dintre fortăreţele de pe Dunăre.

În anul 250, sub comanda unui rege pe nume Kniva (care pentru istoriografie a fost got), confederaţiile daco-geto-gotice au străpuns decisiv limesul dunărean şi au pătruns adânc în teritoriul stăpânit de romani, făcând prăpăd în Tracia, în cele două Moesii sud-dunărene, ajungând în Grecia şi chiar în Asia Mică.

Este foarte interesant de semnalat faptul că după străpungerea aliniamentului Dunării, o parte din trupe s-au întors înapoi pe Valea Oltului; aceştia erau de fapt trupele autohtone. Cele care au continuat ofensiva la sudul Dunării au fost trupele aliate acestora, denumite de către bizantini „gothice”.

Acesta este un element de importanţă deosebită care explică foarte multe. Se poate vorbi aşadar despre o primă disociere în vechea confederaţie ce lupta împotriva romanilor; o parte a oştirii confederate, formată chiar din autohtoni, nu a dorit să participe la operaţiuni în teritorii depărtate, mai cu seamă că scopul fusese îndeplinit: în mare parte, Dacia devenise liberă.

În schimb, celelalte forţe ale confederaţiei, conduse chiar de către regele Kniva, formate după câte se pare din două coloane principale, au dus lupte după lupte cu armatele romane. Pentru această parte a trupelor confederate, războiul de eliberare s-a transformat aşadar într-un război de pradă; în următorii ani, oraşele romane din sudul Dunării au căzut unul după altul. Balcanii au fost zguduiţi de această ofensivă a trupelor confederate. La un moment dat, oştile confederaţiei au ajuns până la Salonic. În una din lupte, chiar împăratul roman Decius şi-a găsit sfârşitul (împreună cu fiul său).
Aceste incursiuni, ce aveau încă baza de plecare în Dacia, au continuat şi pe timpul împăratului roman Gallienus (260-268).

După anul 262, o parte dintre geţii răsăriteni de lângă Marea Azov au format o flotă imensă de peste 1200 de vase şi au atacat cu aproximativ 300 000 de ostaşi (o armată incredibilă) oraşele romane de pe litoralul de apus al Mării Negre, au trecut în Marea Egee şi au atacat localităţile greceşti.(op cit)
Aşadar, nu a fost vorba nici un moment despre pasivitate, despre „barbarie” ori despre slaba pregătire a trupelor confederate.
Cu privire la acest război de eliberare al Daciei, istoriografia să-i spunem „oficială”, susţinută chiar şi de istoricii români, este foarte laconică, afirmând bunăoară că „Dacia romană a căzut pradă migratorilor”, de parcă istoricii respectivi s-ar fi aflat în solda Imperiului roman. Care Dacie „romană” şi care „migratori”?

După anul 260, pe timpul împăraţilor Gallienus şi Aurelian, cea mai mare parte a Daciei a fost eliberată, fapt ce l-a determinat pe Aurelian să pornească mai multe războaie împotriva daco-geto-goţilor pentru recucerirea teritoriului, războaie care altfel nu se explică. În urma victoriilor repurtate în aceste războaie, Aurelian a primit titlurile de „Gothicus Maximus” şi „Dacicus Maximus”. Dacă dacii dispăruseră din istorie, aşa cum lasă să se înţeleagă mulţi istorici contemporani sau dacă erau atât de răzleţiţi sub ocupaţia romană, cu cine s-au luptat legiunile conduse de împăratul Aurelian ? Doar acesta nu a primit degeaba titulatura de învingător al dacilor ?
Oricum, decretul semnat în anul anul 271 de către Împăratul Aurelian, de retragere a legiunilor şi administraţiei romane din Dacia doar consfinţea o stare de fapt, din punct de vedere juridic, pentru uzul intern al senatului roman. Războiul fusese pierdut definitiv. În urma acestui decret, trupele regulate şi administraţia, precum şi acei cetăţeni romani legaţi de structurile acestora, s-au retras la sudul Dunării.

În Dacia nu prea s-a sinchisit nimeni de plecarea legiunilor romane. Romanii n-au fost niciodată iubiţi în Dacia, nici măcar toleraţi; acesta este motivul că nu s-a îmbulzit nimeni să le populeze oraşele, comunele şi satele pe care le înfiinţaseră. Oraşele şi tot ce amintea de ocupantul roman au fost lăsate în paragină, semn că nu a existat nici o simbioză cu populaţia locală. Autohtonii, în toată perioada ocupaţiei romane, şi-au văzut de treburile lor în propriile lor aşezări.

Ipoteza părăsirii in corpore a Daciei atât de către „dacii romanizaţi”, cât şi de către romani este o gogoriţă inventată de istoriografia ungară, interesată de măsluirea adevărului istoric în scopuri propagandistice. Din nefericire, ea a fost luată prea în serios de istoriografia românească, care s-a găsit mereu în defensivă faţă de insinuările ungureşti şi, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pus un accent exagerat pe romanizarea Daciei şi pe simbioza daco-romană.

Adevărul este situat chiar la polul opus al acestei afirmaţii. Fiind alungaţi în urma unor lupte grele de către daci, romanii au părăsit in corpore Dacia şi s-au instalat la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei şi Serbiei de astăzi, unde, pentru a masca faptul că au pierdut Dacia, au inventat o nouă Dacie – Dacia ripensis (Dacia ripensis s-ar traduce prin formula „Dacia de pe malurile Dunării”).