IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII

– 3 –

RĂZBOIUL SFÂNT DE ELIBERARE

Dacia a devenit, întradevăr, un teritoriu vremelnic ocupat, dar populat în mare parte de oameni liberi, care nu s-au supus ocupantului: nu au plătit impozite împăratului şi nu au fost folosiţi ca robi la construirea diferitelor edificii. Aceşti oameni liberi au trăit cu precădere în cadrul focarelor, deloc puţine, de civilizaţie de munte/pădure.
Doar acei autohtoni care au continuat să trăiască în aşezările deschide de tip câmpie, au intrat în relaţii cu romanii. Unii dintre ei – cei bogaţi – au continuat să facă comerţ cu romanii, aşa cum au făcut şi înainte de războaie, şi să se îmbogăţească în continuare; alţii – în special cei săraci – au devenit robi ai romanilor.

Nu numai că femeile – muierile – dace nu şi-au pregătit paturile în vederea unei simbioze cu ocupantul roman, aşa cum total eronat afirmă istoriografia modernă, ci dimpotrivă; cu multă înţelepciune, ca demne urmaşe ale Dochiei, muierile daco-geţilor au luat rapid toate măsurile posibile pentru a supravieţui, pentru a-şi perpetua neamul şi pentru a rezista în istorie. S-au retras în codri, departe de răsuflarea otrăvită a ocupantului roman, şi-au crescut fiii şi fiicele şi i-au educat cum se cuvine. Nu întâmplător, femeile dace refugiate în munţi, dar nepângărite de romani, s-au răzbunat zece ani mai târziu, în anul 117, la scurt timp după moartea marelui jefuitor, împăratul Traian, printr-o revoltă de mari proporţii.

Foarte puţini istorici se întreabă de ce principala răscoală a daco-geţilor împotriva romanilor s-a produs în anul 117 şi nu câţiva ani mai devreme sau mai tîrziu. Răspunsul este foarte simplu şi este la îndemâna oricui: în anul 117, deci la unsprezece ani după al doilea război, fiii muierilor dace retrase în codri au devenit maturi. Cei care, în anul 106 aveau între cinci şi cincisprezece ani şi îşi urmau mamele la adăpostul codrilor, au devenit în anul 117 tocmai buni de luptă. Motivul răscoalei nu l-au constituit cauze economice, aşa cum lasă să se înţeleagă istoriografia, ci faptul destul de banal că fiii muierilor dace dobândiseră vârsta la care puteau duce o acţiune armată împortriva ocpantului roman. Şi, de fapt, ceea ce s-a întâmplat în anul 117 nu a fost o răscoală propriu-zisă, ci un război în adevăratul sens al cuvântului; poate că a fost „răscoală” din punctul de vedere al ocupantului care se considera stăpânul acestui teritoriu, dar din punctul de vedere al daco-geţilor a fost un război sfânt de eliberare.

Anul 117 a fost momentul în care s-a declanşat războiului sfânt de eliberare al dacilor împotriva ocupantului roman şi este regretabil faptul că în această problemă istoriografia românească se plasează de partea cealaltă parte a baricadei, a ocupatorului şi continuă să vorbească în mod „obiectiv” despre o răscoală. De altminteri, în scrierile lor, unii istorici care sunt români doar în actele de identitate, parcă scuză o asemenea mojicie din partea autohtonilor: păi, care va să zică (vorba lui I. L. Caragiale), după ce că soldaţii romani munceau noaptea în paturile femeilor dace să realizeze simbioza mult aşteptată, iar în timpul zilei munceau pentru a-i civiliza pe dacii „barbari”, aceştia au complotat împotriva lor într-un puseu de nerecunoştinţă şi s-au răsculat ! Curat murdar, nu-i aşa !?

În anul 117, răscoala daco-geţilor a fost înăbuşită; dacii au fost înfrânţi din nou: acesta este verdictul istoriografiei. Adevărul este însă altul: ceea ce s-a petrecut în anul 117 a fost doar începutul războiului sfânt de apărare al daco-geţilor, război care s-a încheiat în anul 271, când împăratul Aurelian şi-a retras trupele la sudul Dunării şi a întemeiat o nouă Dacia, Dacia ripensis.

Cu privire la acest aspect, istoriografia mai face o eroare de proporţii, alimentată se pare de intoxicarea cu date inexacte introduse cu bunăştiinţă de forţe interesate în manipularea istoriei. În anul 271, romanii s-au retras din Dacia nu datorită pericolului reprezentat de populaţiile migratoare (în speţă, goţii), ci datorită faptului că au fost înfrânţi de daco-geţii aliaţi cu goţii.