IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII

 – 2 –

TERITORIU VREMELNIC OCUPAT

(temporal ne aflăm imediat după cucerirea daciei de către romani – de fapt legiunile romane n-au cucerit mai mult de 19 % din teritoriul daciei)

Mulţi istorici leagă ocuparea Daciei de către romani de bogăţia proverbială a daco-geţilor, care a stârnit nenumărate pasiuni. Împăratul Traian s-a întors triumfător la Roma nu doar datorită ecourilor victoriilor militare, ci datorită bogăţiilor – în special aur şi argint – luate de la daci. Roma s-a îmbogăţit considerabil cu aurul daco-geţilor. Dacă se are în vedere faptul că, la scurt timp după reîntoarcerea lui Traian la Roma, monezile romane din aur au devenit mult mai groase şi mai grele, ne putem face o idee cu privire la jaful la care a fost supusă Dacia.
În mod similar, afluxul extraordinar al populaţiilor străine în Dacia ce s-a produs după victoria lui Traian, trebuie privită nu ca pe o dorinţă din partea autorităţilor romane de a repopula teritoriilor stăpânite de către Decebal şi, implicit, de a apăra flancul nordic al Imperiului, ci ca o goană după aur. Dacia a devenit un „El Dorado” al antichităţii. Vestea că în Dacia aurul se găseşte din belşug a atras o populaţie pestriţă din toate provinciile întinsului Imperiu roman. Acaeastă populaţie nu s-a aşezat în moşiile tradiţionale ale daco-geţilor, ci a ales să locuiască alături de legiunile romane, în apropierea aşezărilor fortificate: nou constituitele oraşe şi municipii.
Cu privire la acest subiect, istoricul Neagu Djuvara avea perfectă dreptate atunci când afirma următoarele: „Iată o explicaţie pe care mi-a sugerat-o un profesor francez de istorie antică, Jerome Carcopino, care a descoperit un lucru la care nu se gândise nimeni până atunci. De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puţini ani ? Fiindcă acolo se găsea aur. Decebal avea un tezaur colosal, pe care-l ascunsese sub un râu, dar unul dintre captivii luaţi de romani a dezvăluit taina. Iar romanii au găsit acolo aur în cantităţi uriaşe. Apoi se ştie că se putea extrage aur din Munţii Apuseni.
Carcopino a avut o idee foarte simplă: „Ia să văd cum arăta moneda romană înainte de Traian şi ce devine ea în timpul domniei lui Traian” – şi constată că, de unde banul de aur înainte de Traian era subţire ca o foiţă de ţigară, la sfârşitul domniei lui e gros. Înseamnă că a reeva¬luat moneda de aur a Romei pe baza exploatării aurului din Dacia. Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria mo¬dernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul trecut, care a declanşat în Statele Unite un gold rush, cum spun americanii, o goană după aur. Aşa se explică probabil cum au putut veni în Dacia, în puţine generaţii, mii şi mii şi zeci de mii de colonişti din toată împărăţia. (…) Desigur, n-a avut loc, ca în America, o năvală desordonată, o masă de iniţiative individuale. A fost o colonizare organizată de împărăţie. Cronicarul zice că împăratul a adus în Dacia mulţime „din toată lumea romană” (ex toto orbe romano). Dar, fără îndoială, faptul că se găsea acolo aur trebuie să fi favorizat recrutarea de colonişti ” (op cit).

În faţa ofensivei fără precedent a populaţiilor Imperiului roman înebunite după aur şi comori, dacii din focarele de civilizaţie de munte-pădure s-au retras adânc în codrii seculari, unde nici un picior de roman nu a pătruns. Doar în cazuri excepţionale, în cazuri unor focare de răzmeriţă, romanii i-au urmărit pe autohtoni în desişurile codrilor. Chiar şi dacii care au trăit anterior în aşezările deschise de câmpie, s-au retras înspăimântaţi din faţa noilor veniţi.

Populaţiile aduse de mirajul aurului în Dacia, la fel ca şi legiunile romane, n-au avut de-a face decât foarte puţin cu dacii din tipurile de civilizaţie de munte-pădure; cel mult i-au cunoscut pe cei câţiva care mai rămăseseră în unele locaţii de la câmpie. De altfel, romanii n-au ocupat decât aproximativ între 17 şi 19% din teritoriul Imperiului dac. Restul nu putea fi cucerit pentru că era format din codri seculari, în care romanilor nici prin minte nu le-a trecut să se aventureze. Acolo, în desişurile codrilor seculari, s-au perpetuat focarele de civilizaţie de munte-pădure ale daco-geţilor (moşiile).

Astăzi, istoriografia vorbeşte despre daci „liberi” şi despre daci „ocupaţi”, situându-i pe cei liberi undeva în nordul României Mari, spre extremitatea Moldovei, în Maramureş sau în Transilvania. Aceasta este o eroare de interpretare. În afara celor ce luptaseră în războaiele romane şi care căzuseră pe câmpul de luptă, care au fost nu puţini, şi în afara luptătorilor daci luaţi în robie din cetăţile cucerite de romani, nici aceştia puţini, populaţia civilă a rămas în propriul habitat, liberă şi neaservită. Nu au existat aşadar daci „ocupaţi”, aşa cum spune istoriografia, ci doar „teritoriu vremelnic ocupat” – mai precis un sfert de teritoriu ocupat. Ceea ce este cu totul altceva. În consecinţă, moşiile tradiţionale au continuat să existe total nestingherite, iar dacii au continuat să fie liberi.

Aici se impune o comparaţie: dacii s-au comportat cu romanii în acelaşi fel în care s-au comportat românii de-a lungul întregii lor istorii cu cei care au cotropit vremelnic teritoriul României mari. Nu o dată, în decursul istoriei, teritoriul României mari a fost cucerit de diverşi cotropitori. Cotropitorii au cucerit, cât se poate de evident, principalele focare politice şi economice de civilizaţie, acolo unde se aflau principalele bogăţii. În răstimpul în care teritoriul României a fost cucerit, majoritatea românilor s-a retras strategic din calea invadatorilor, neavând forţa militară de a li se opune în mod direct. Chiar dacă, din punct de vedere politic, teritoriul României a fost cucerit, românii au rămas în propriul lor habitat, păstrând neştirbită fiinţa etnică şi identitatea de popor. Atunci când condiţiile au permis, românii s-au ridicat împotriva cotropitorilor: uneori prin lupte de gherilă, alteori ducând un război făţiş.
Aceasta este o strategie recunoscută în toate tratatele de artă militară, unde poartă titulatura de „acţiune militară în condiţii de teritoriu vremelnic ocupat”.

Mai trebuie spus că pe romani nu i-au interesat niciodată aceşti locuitori ai pădurilor, pe care probabil îi dispreţuiau pentru că în afara unor locuinţe sărăcăcioase nu aveau nimic; nu aveau aur, argint şi bogăţii. Pe romani nu i-au interesat în nici un fel „barbarii” ce răsăreau din păduri atunci când se aşteptau mai puţin, decât dacă se răsculau; în restul timpului îşi vedeau de treburile lor sau, mai exact spus, de sarcinile pe care împăratul le trasase: obţinerea a cât mai mult aur.

Coloniştii din celelalte provincii ale Imperiului roman nu au venit în Dacia pentru a o coloniza/popula sau în scopul nobil al realizării vreunei simbioze cu băştinaşii barbari, ci pentru a căuta aur. Romanii nu erau interesaţi să afle câţi autohtoni se ascund în codrii Daciei, codri în care nu au călcat vreodată, ci de păstrarea intactă a drumurilor de acces spre capitala Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apullum şi celelalte municipii, oraşe sau castre pe care le-au constituit şi le-au populat cu proprii lor cetăţeni. Şi, evident, erau interesaţi de strângerea impozitelor.
Cât despre Împăratul Traian, acesta este în continuare considerat, în mod total iresponsabil de către istoriografie, „întemeietor” al poporului român, alături de Decebal. Traian a fost doar un jefuitor al Daciei, iar tentativa sa ilegitimă de cucerire a Daciei a declanşat cel mai mare masacru al istoriei străvechi a românilor, faţă de care crimele conchistadorilor în Lumea nouă s-ar putea să fi fost doar opere de caritate.