CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

“ASTA-I MUZICA CE-MI PLACE”

Fără rezolvarea problemei ţărăneşti şi diminuarea urii ancestrale pe care ţăranii o purtau „ciocoimii”, îndeplinirea scopurilor fundamentale ce stăteau în faţa poporului român – obţinerea independenţei şi eliminarea suzeranităţii Înaltei Porţi de la Constantinopole – nu era posiblă.

Primul pas a fost înfăptuit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin punerea în practică a reformei agrare din anul 1864. La rândul său, pentru a-şi apropia clasa ţărănească, Carol I (devenit în anul 1881 primul rege al României) a pus un accent deosebit pe îmbunătăţirea situaţei acesteia. De asemenea, pentru obţinerea independenţei de sub suzeranitatea otomană, în primii ani ce au urmat suirii pe tron, domnitorul Carol I a avut grijă să înarmeze corespunzător armata, să o pregătească pentru război şi să întărească punctele strategice din proximitatea Dunării; fără susţinerea ţărănimii, care a fost mobilizată masiv în timpul războiului, aceste măsuri nu aveau nici o şansă se izbândă.

Primele preparative în vederea obţineri independenţei de stat a României s-au desfăşuat de-a lungul anului 1876, în contextul prefigurării unui iminent război ruso-turc; din punct de vedere diplomatic, primul pas a fost făcut în septembrie 1876, la Livadia, când guvernul României a negociat cu Imperiul Ţarist o convenţie (semnată ulterior la Bucureşti) care stabilea condiţiile tranzitării trupelor ţariste de la nord la sud; principala condiţie era, evident, angajamentul Imperiului Ţarist de a respecta integritatea teritorială a României.

În luna aprilie a anului 1876, Guvernul de la Bucureşti a decis mobilizarea preventivă a armatei române, atât a celei permanente, cât şi a celei de rezervă. Armata României număra aproximativ 125000 de oameni, 12300 cai, 190 tunuri, la care s-a adăugat un contingent de aproape 14000 de soldaţi din leatul anului 1877 şi peste 30000 de membri ai miliţiilor locale. Ministru de Război era Alexandru Cernat.

Marele Cartier General a stabilit formarea a două Corpuri de armată: unul la Craiova, format din două divizii, iar celălalt la Bucureşti, format tot din două divizii. Punctele fierbinţi ce trebuiau apărate în prima fază a preconizatelor operaţiuni militare erau Bucureştiul – care era apărat de cele două divizii ale Corpului II de armată (Armata a II-a) – şi Calafatul, care era apărat de cele două divizii ale Corpului I de armată (Armata I) cu sediul la Craiova.

În noaptea de 11-12 aprilie 1877 armata ţaristă a intrat pe teritoriul României, trecând Prutul pe la Ungheni şi înaintând spre sud; armata turcă a reacţionat bombardând poziţiile armatei române. Riposta armatei române nu s-a lăsat aşteptată: bateriile de artilerie au bombardat masiv poziţiile turceşti de dincolo de Dunăre. Primii care au intrat în luptă au fost artileriştii Armatei I de la Craiova ce deserveau bateriile de la Calafat; ei au bombardat poziţiile turceşti şi liniile de comunicaţie de la Vidin şi Rahova.

Când artileria română a tras primele salve de tun asupra poziţiilor otomane de la Vidin, la data de 15 mai 1877, orele 19.30, domnitorul Carol I a rostit următoarele cuvinte memorabile: „Asta-i muzica ce-mi place”. Şi, într-adevăr, „muzica” ce-i plăcea domnitorului Carol I s-a auzit neîncetat până la câştigarea independenţei de sub dominaţia otomană; mulţi eroi s-au jertfit pe această muzică.

Pe 29/30 aprilie 1877, Parlamentul României a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu Imperiul Otoman şi recunoaşterea existenţei stării de război cu acesta. Pe 9 mai, Primul Ministru Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa României, iar pe 10 mai domnitorul Carol I a legiferat-o.

Imperiul Ţarist nu a dorită să coopereze militar cu România pentru simplul fapt că ar fi trebuit să o includă în tratativele de pace de la sfârşitul războiului, astfel că, în prima fază a operaţiunilor, armata română a fost ignorată de impresionanta armată rusească formată din aproximativ 280000 de ostaşi şi 800 tunuri. Turcii dispuneau de aproximativ 186000 de ostaşi şi 210 tunuri. Totuşi, Dunărea a fost traversată de armata ţaristă sub protecţia artileriei armatei române şi, mai ales, a flotei fluviale de război româneşti (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). Direcţia principală de acţiune a armatei ruseşti a fost concentrată pe aliniamentul Roşiorii de Vede-Alexandria-Zimnicea-Turnu Măgurele.

Fiind sprijinită de artileria românească, armata rusă a cucerit relativ uşor fortificaţiile turceşti de la Nicopole. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la Plevna, unde exista un sistem turcesc de fortificaţii aproape impenetrabil; pierderile ruseşti în faţa Plevnei au fost uriaşe, fapt ce l-a speriat atât de mult pe Marele Duce Nicoale al Rusiei, încât a fost obligat, printr-o telegramă devenită celebră, să-l cheme în ajutor pe domnitorul Carol I şi armata română: “Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. Ceea ce domnitorul Carol I s-a grăbit să facă. Pentru îndeplinirea noilor obiective operaţionale, pe data de 23 iulie armata română a fost reorganizată: s-a format Armata de Operaţiuni sub comanda generalului Alexandru Cernat, compusă din 43414 ostaşi, 7170 cai şi 110 tunuri, iar pentru apărarea frontierei s-a format Corpul de Observaţie, compus din 11380 ostaşi, 1350 cai, 74 tunuri.

În seara zilei de 19 iulie armata română a trecut masiv Dunărea (primele subunităţi româneşti trecuseră Dunărea pe data de 16 iunie), iar domnitorul Carol I a acceptat să devină comandantul suprem al Armatei de vest, formată din trupe româneşti (trei divizii) şi ruseşti.

În toată această primă perioadă a desfăşurării războiului de independenţă, Craiova a rămas cel mai important centru strategic din spatele frontului.

Deşi Cartierul general al Armatei române se afla instalat la Poiana Mare, aproape de Calafat, centrul logistic principal s-a aflat la Craiova. Din Craiova au plecat spre teatrele de operaţiuni militare mii de atelaje cu muniţii, echipament şi hrană. Tot în Craiova au fost realizate, de către elevii Şcolii de meserii, pontoanele pe care geniştii le-au amplasat peste Dunăre. Cu câteva excepţii, efectivele Armatei I de la Craiova au rămas în rezervă, rolul lor fiind de a interveni în condiţiile în care ruşii ar fi pierdut războiul, iar turcii ar fi trecut Dunărea.

Datorită unor erori strategice majore ale unor comandanţi ai armatei române, principalele redute de la Griviţa, Rahova, Opanez şi, mai ales, Plevna n-au putut fi cucerite, iar pierderile au fost majore. Situaţia s-a schimbat în momentul în care la conducerea Armatei I cu sediul la Craiova a fost numit Colonelul Mihail Cristodulo Cerchez. Sub comanda sa, trupele Armatei I au atacat violent sistemul de fortificaţii turcesc, cucerind principalele fortificaţii turceşti de la Rahova, Griviţa şi Opanez. Tactica folosită de ostaşii Armatei I, specific oltenească, îşi avea originea în tactica de luptă a haiducilor şi a pandurilor, foarte buni mânuitori de cuţite: atacul cu baioneta folosită ca pumnal de luptă, fără a fi montată pe armă. Până în acel moment, atacurile ostaşilor români se dădeau conform manualelor de luptă prusace: “pas alergător, în formaţie de luptă compactă”. Ostaşii Armatei I au ales însă atacul “în iureş” sau “în coloană”: trăgeau o singură salvă la pătrunderea în redute, iar apoi foloseau arma pe post de măciucă, aplicând lovituri cu patul puştii, după care treceau la lupta corp la corp cu baioneta folosită pe post de pumnal. La aceasta s-a adăugat folosirea unor baterii mobile de artilerie, trase de cai, ce puteau atinge foarte uşor ţintele din interiorul fortificaţiilor turceşti. Atacul violent al ostaşilor Armatei I l-a determinat pe comandantul suprem al armatei turceşti Osman Paşa să declare: “românii ne copleşesc”. Ulterior, întreaga armată română a adoptat tactica de luptă folosită cu succes de ostaşii Armatei I.

Ultima fortificaţie importantă din faţa Plevnei, unde se afla centrul de comandă al armatei turceşti, condus de Osman Paşa, a fost botezată “Reduta Craiova”. “Reduta Craiova” a fost cucerită de armata română cu ajutorul sistemului de baterii mobile de artilerie denumit “Bateria Craiova”, care era formată din mai multe tunuri trase de cai, astfel că aveau o mobilitate foarte mare.

După o lungă încercuire, în care a fost instituită o blocadă absolută, Plevna a căzut în cele din urmă la data de 28 noiembrie 1877; aflat în criză de muniţie, alimente şi furaje pentru cai, profitând de lăsarea întunericului şi a unei ceţi dese, comandantul armatei turceşti Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea armatei române şi să se retragă spre Sofia. Comandantul Armatei I Colonelul Mihail Cristodulo Cerchez a reuşit să taie retragerea armatei turceşti şi a civililor ce-o însoţea. Bateria Craiova a provocat haos, reuşind să bombardeze cele două poduri pe care urma să se retragă armata turcească. Dându-şi seama că a fost învins, comandantul armatei otomane, Osman Paşa, şi-a predat sabia în mâinile generalului Mihail Cristodulo Cerchez, acceptând capitularea necondiţionată; o dată cu el s-au predat 10 generali, 130 ofiţeri superiori, 2000 de ofiţeri inferiori, 40000 soldaţi; de asemenea, armata română a capturat 70 de tunuri.

După căderea Plevnei, Armata I şi restul oştirii române s-a deplasat în teatrul de operaţii Vidin; amplul sistem de fortificaţii de la Vidin era condus de un general turc energic şi priceput, Izzet Paşa, care comanda aproximativ 12000 de ostaşi tereştri, 2100 de cavalerişti şi 84 tunuri. În luna ianuarie a anului 1878, pe un ger siberian, la -25 grade Celsius, armata română a cucerit punct cu punct, sat cu sat, stradă cu stradă, uliţă cu uliţă, casă cu casă, centrura de fortificaţii din jurul Vidinului; lupte grele s-au dat la Smârdan şi în localităţile învecinate, acestea fiind urmărite de pe celălalt mal al Dunării de locuitorii Calafatului. În cele din urmă, Vidinul a fost supus unui bombardament nimicitor până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea armistiţiului ruso-turc; armata română a pătruns victorioasă în Vidin pe 12 februarie 1878, acesta fiind ultimul act al războiului de independenţă la care au participat trupele române.

Nu trebuie uitat niciodată eroismul ostaşilor români care şi-au dat viaţa pentru obţinerea independenţei României, după cum nu trebuie uitat eroismul civililor voluntari care au sprijinit material, atât cât le-a stat în putinţă, trupele regulate.

Printre eroii civili care au sprijinit în mod voluntar armata română trebuie menţionaţi, pentru a nu fi uitaţi în veci, cei 37 de adolescenţi aromâni (nulţi nu împliniseră 16 ani) care au fost ucişi de turci în timp ce duceau muniţie ostaşilor români din linia întâi. Cu atât mai mult, nu trebuie uitată în veci Mariţa, copila aromâncă de 12 ani, care a fost ucisă de soldaţii turci în timp ce aducea apă de băut, cu o găleată de lemn, ostaşilor români. În memoria Mariţei, în anul 1905, a fost ridicat de către aromânii din Bulgaria (urmaşi demni ai tribalienilor de odinioară) un monument din bronz în apropierea cimitirului ostaşilor români de la Smârdan; monumentul din bronz o reprezenta pe copila de 12 ani Mariţa cu faţa întoarsă spre est – spre liniile inamice de atunci – cu o cunună în mâna dreaptă şi o găletuşă în mâna stângă. Găletuşa cu apă era pentru “eroii cărora le este sete”. După primul război mondial, fiind probabil supăraţi pe românii care au luptat şi s-au jertfit pentru independenţa ţării lor, bulgarii au distrus prin dinamitare statuia din bronz a Mariţei în mînă cu găletuşa cu apă “pentru eroii cărora le este sete”. În anul 2001, pe 10 mai, cu sprijinul financiar al românilor Iov Negura şi Aurica Negura, la Calafat a fost amplasată o replică din piatră a monumentului Mariţei distrus de bulgari. (47)

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI