CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

DRAMA ŢĂRANILOR

În procesul de asuprire a populaţiei autohtone, boierilor slavi li s-au adăugat în secolele următoare (mai ales după secolul al XV-lea) boierii greci, care au găsit în Valahia un veritabil “tărâm al făgăduinţei”. Câteva sute de ani (cu aproximaţie între secolele XV-XIX) boierii greci au făcut prăpăd în Valahia; apogeul ascensiunii lor politice, economice şi sociale s-a produs mai cu seamă în timpul domniilor fanariote (1716-1821), când s-au succedat 31 de domnitori din 11 familii greceşti. Astfel s-a ajuns ca la mijlocul secolului al XIX-lea, un observator italian, G. Vegezzi Ruscala, să constate că „cincisprezece sau douăzeci de familii stăpânesc, direct sau indirect, peste o treime din teritoriul Principatelor.”

La fel ca omologii lor slavi, venind în arealul carpato-danubiano-pontic (în Valahia şi Moldova) boierii greci şi-au schimbat numele, luând nume româneşti. Istoricul Neagu Djuvara observa în mod pertinent că “infiltraţia grecească a venit ceva mai târziu, dar, aşa cum am văzut, a fost mai puternică. Unele familii urcă, chiar de la prima generaţie, până la cele mai înalte dregătorii şi se asimilează, neîntârziat, prin căsătoria cu fete de boieri pământeni. Cei mai mulţi îşi păstrează numele grecesc, aşa cum au făcut familiile Cantacuzino, Catargi, Pallady, Rosetti, însă, în vremea fanarioţilor, urmaşii lor vor fi totuşi socotiţi pământeni. În Muntenia, naturalizarea este încă şi mai completă, datorită tendinţei de a adopta un nume românesc: numele soţiei sau, pur şi simplu, numele moşiei. Aşa s-a întâmplat cu unele familii ca Alexianu, Brătăşanu, Pîrşcoveanu, care vor juca un rol important în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi la care nimic nu mai aminteşte vechiul patronim grecesc. Originea lor străină este cu totul uitată, încât, de pildă, o ramură a Cantacuzinilor sau a familiei Chrisoscoleos cu greu vor putea dovedi, în secolul al XIX-lea, care a fost adevăratul lor patronim. (45)

O opinie tranşantă cu privire la profilul grecilor din Fanar a avut-o Louis Alexandre Andrault, conte de Langeron (1782-1831), care a vizitat ţările române în acea perioadă: „Nu numai că (boierii greci) au cu toţii pretenţia că ar coborî cel puţin din foştii domnitori ai ţării, dar chiar, îndeobşte, spun că se trag din împăraţii greci, iar unii, pe drept sau pe nedrept, poartă nume care amintesc numele acelor împăraţi de la Constantinopol, slabi şi nefericiţi, dintre care aproape nici unul, de-a lungul a şapte sau opt veacuri, n-a domnit cu măreţie şi nici n-a murit de moarte bună. Ciudată şi nesăbuită pretenţia aceasta, trufie de barbari, să spună că sunt urmaşii unor nelegiuiţi, necunoscuţi sau uzurpatori, ucigaşi sau ucişi! Căci ce altceva erau acei Comneni, Angheli, Lascaris, Andronici, Cantacuzini?” (45)

Spolierea ţărănimii autohtone a luat dimensiuni apocaliptice pe timpul ultimilor domnitori fanarioţi. „Singurul ţel al tuturor acestor fanarioţi – scrie Neagu Djuvara – ţintit încă din cea mai fragedă copilărie, este un loc de domnitor în Muntenia sau Moldova. Ca să-l atingă, nici o fărădelege nu li se pare prea mare, nici o josnicie nu este prea umilitoare. De cumva vreun frate, unchi, văr sau chiar părinte se pun în calea năzuinţei lor, otrava sau securea călăului îi scapă de ei; căci, atunci când nu-l poţi nimici tu însuţi pe cel ce-ţi poate dăuna, iar de la pâră, oricum ar fi ea, până la moarte, la Constantinopol, nu este decât un pas. Lăcomia, bine cunoscută, a acestei nemernice cârmuiri duce la locurile râvnite. Ca să ajungi până acolo, rămîi sărac lipit, apoi furi şi jefuieşti ca să-ţi refaci averea. (…). Ce să însemne oare un domnitor ca aceştia de nu poate căpăta ceea ce-şi doreşte decât prin nelegiuiri, jertfe şi josnicii, şi care vede tot timpul în faţa ochilor, câteodată anume pregătită pentru el, sabia unui ucigaş sau uneltele de tortură de care rareori se întâmplă să scape? Un european, un om născut într-o ţară civilizată nu poate pricepe de ce atîtea jertfe, de ce această viaţă hărţuită întruna de groază sau de uneltirea vreunei ticăloşii, însă aşa este viaţa fanarioţilor.” (45)

Situaţia dezastruoasă a Ţării Româneşti s-a amplificat şi datorită faptului că boierii autohtoni (atâţia câţi erau) s-au molipsit, la rândul lor, de apucăturile boierilor greci; astfel în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, acelaşi conte de Langeron consemna următoarele: „Nici o descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşii din Valahia. Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvîntul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă. Mai înrâuriţi de către grecii din Fanar, căci un mare număr se află stabiliţi la Bucureşti, mulţi boieri din Valahia au josnicia acestora, lăcomia lor, cruzimea lor şi totodată credinţa pe care o au ei faţă de turci. Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Valahia. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Valahia.” (45)

Atrocităţile la care erau supuşi ţăranii români trec dincolo de orice imaginaţie, atingând proporţii apocaliptice. „Dionisie Eclesiarhul, în Hronograful Ţării Românesti, scrie că cei însărcinaţi cu adunatul dărilor, mai ales, precizează el, turcii şi arnăuţii, străbăteau satele „ca nişte lupi înfometaţi”, „închidea oameni şi muieri în coşeri şi îi îneca cu fum de gunoi şi cu ardei îi afuma, şi-i ţinea închişi ziua şi noaptea, flămânzi, să dea bani. Pe alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele la garduri şi îi bătea cu bicele. Pe alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă.” Aceleaşi practici au fost confirmate şi de boierul Dinicu Golescu, un sfert de veac mai târziu: „Au fost câte zece aşternuţi pe pământ cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecile lor, ca muşcându-i muştele şi ţânţarii nici să poată a se feri. Alţi creştini, tot pentru dare de bani, au fost spânzuraţi cu capul în jos, şi alţii iarăşi închişi în coşare de vite, unde le-au dat fum, şi alte multe asemenea”. 45)

Emanciparea ţăranilor s-a produs însă foarte lent, iar locuitorii Olteniei şi, implicit, ai Craiovei, au avut un cuvânt greu de spus în acest sens. Pentru emanciparea celor oprimaţi au acţionat haiducii olteni (din categoria celor patrioţi) şi, în primul rând, Tudor Vladimirescu. Deşi, iniţial, Tudor s-a declarat împotriva întregii „tagme a jefuitorilor”, ulterior, pentru a obţine sprijinul unor boieri luminaţi, a trebuit să facă concesii majore. Acţiunea lui Tudor Vladimirescu a curmat în cele din urmă monstruoasa domnie a fanarioţilor, deschizând calea emancipării celor oprimaţi în mod barbar secole de-a rândul.

La rândul ei, revoluţia de la 1848 nu a avut rezultatele scontate datorită nerezolvării aceleiaşi probleme ţărăneşti, astfel încât ideile paşoptiste, bazate pe principiile Revoluţiei franceze şi pe principalele teze ale masoneriei speculative, nu au avut ecou în rândul ţăranilor; între revoluţionarii şcoliţi la Paris şi ţărănime a existat o prăpastie ce nu a putut fi trecută, astfel că paşoptişii nu au avut pe cine să se bazeze în efortul lor de a schimba Principatele.

Abia reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza, în primul rând reforma agrară, au generat premisele pentru atragerea ţărănimii către ideile novatoare ce circulau în epocă – idei fără de care nu era posibilă formarea unui stat naţional independent.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI