CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

MOŞIE DIN STRĂMOŞIE

Anul 1750 a reprezentat un an de cotitură, fiind anul celei de-a treia reîntemeieri a oraşului Craiova – de data aceasta sub auspiciile Precistei din Dud, fiind vorba aşadar despre o reîntemeiere de ordin mistic -, după o lungă perioadă de haos social, politic şi economic. Fără această reîntemeiere, doar cu patru mii de locuitori, Craiova s-ar fi scufundat în uitare, precum alte oraşe sau târguri importante, precum Târgul de Floci.

Urmarea acestei reîntemeieri de ordin mistic a constat într-o reordonare benefică a vieţii sociale, economice, politice, adminstrative şi edilitare a oraşului, care s-a concretizat prin repopularea treptată a oraşului, prin dezvoltarea mahalalelor existente şi apariţia altora noi, precum şi prin construirea unor biserici noi ori prin reconstruirea, uneori din temelii, a celor vechi. Cea mai importantă biserică ortodoxă din Craiova, construită încă de pe timpul Kraiului Iova, a fost, fără nici o îndoială, biserica Sfântul Dumitru (Hramul Sfântul Dumitru Purtătorul de Mir). Edificiul bisericii Sfântul Dumitru a cunoscut mai multe perioade succesive de înflorire, de deteriorare şi de reconstruire. Aşa cum indică site-ul oficial al bisericii, cercetările arheologice din anul 1888 au evidenţiat faptul că prima întocmire datează din secolele VIII-IX, aşadar din perioada preconizată în această carte că ar fi trăit Kraiul Iova. Dat fiind faptul că s-a deteriorat în timp, a doua reconstruire a bisericii datează din timpul lui Mircea Cel Bătrân.

Istoricul P. Constantinescu Iaşi afirma în acest sens că Mircea Cel Bătrân a construit biserica după bătălia de la Rovine, din anul 1395. A treia reconstruire a bisericii pare să-l fi avut drept autor pe unul dintre boierii Craioveşti, Banul Barbu, în a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, mai precis în anul 1486, motiv pentru care a fost denumită “Biserica Băneasa”. Următoarea reconstruire din temelii a bisericii Sfântul Dumitru datează din timpul voievodului Matei Basarab, din anul 1651. Însoţitu-l pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în vizita sa în Ţările Române, diaconul şi cronicarul Paul de Alep afirma următoarele: „Am fost întâmpinaţi la intrarea în Craiova de banul Olteniei, boieri şi popor. Aceştia ne-au condus în biserica cea mare, de piatră, zidită de ultimul Matei Vodă, cu hramul „Sfântul Dumitru”, care seamănă întocmai cu biserica din Curte (Curtea domnească din Târgovişte), fiind ridicată pe patru stâlpi înalţi şi având un aspect luminos şi încântător”. Lucrările de reconstrucţie au durat trei ani, între 1651 – 1653. (24)

Este interesant în acest context de menţionat textul pisaniei, reprodus de istoricul Vladimir Roşulescu: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, întru Sfânta Troiţă şi întru Dumnezeu vă veacăi amin. Cu puterea milostivului Dumnezeu ziditu-sau această sfântă biserică şi s-au făcut din temelie de iznoavă pre hram lui Sfâtăi Dimitrie mirotocivago, creştin şi prea luminat Io Matei Basarab voevod Domn Ţărei Româneşti i gospodjea ego Elina…pentru Craiova fostau moşie den strămoşie a Măriei sale …văleat 7160 şi au fost ispravnic Danciul Părăineanu ot Mille(şti)?” (36)

Expresia „temelie de iznoavă” a fost interpretată de istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu ca însemnând reclădire din temelie, iar expresia „Craiova fostau moşie din strămoşie” indică, pe de-o parte, vechimea foarte mare a acestei moşii, iar de cealaltă parte indică faptul că moşia a fost deţinută de strămoşii lui Matei Basarab, care n-au fost alţii decât boierii Craioveşti sau, eventual, o ramură a acestora care s-a aliat matrimonial cu Basarabii.

Deşi pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu Biserica Sfântul Dumitru a fost restaurată parţial, în cea de-a doua jumătate a secolului al optsprezecelea şi-a pierdut rolul deţinut anterior, locul ei fiind luat de biserica Madona Dudu. Cutremurele ce au zguduit Craiova în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea au afectat major biserica Sfântul Dumitru, care în cele din urmă a devenit o ruină. De altfel, în anul 1849 biserica Sfântul Dumitru a fost închisă, situaţie care s-a menţinut până în anul 1889, când a fost dărâmată complet şi refăcută din temelie de către arhitectul francez Andre Lecomte de Nouy, cu sprijinul regelui Carol I şi al reginei Elisabeta. “La 12 octombrie 1889 s-a aşezat piatra de temelie, iar pe data de 26 octombrie 1933 biserica a fost terminată definitiv şi sfinţită în timpul arhipăstoririi episcopului Vartolomeu al Râmnicului şi Argeşului. Pictura bisericii a fost realizată între anii 1907-1933 de către pictorii francezi Menpiot şi Baries, picturile ornamentale din biserică şi din pridvor de pictorul german Gustav Nill, iar catapeteasma de pictorul gorjean Keber. Sfinţirea a avut loc la 16 octombrie 1893, cu fast deosebit, sub păstoria Episcopului Bartolomeu al Râmnicului-Noul Severin.” (10)

O altă biserică importantă, ce a străjuit Craiova o lungă perioadă de timp, a fost cea a mănăstirii Cosuna, de la Bucovăţ (denumită astăzi Bucovăţul Vechi, pentru a fi deosebită de cea construită ulterior în aceeaşi locaţie, care a fost denumită Bucovăţul Nou). De fapt, biserica mănăstirii Cosuna a fost construită foarte aproape de locul în care, în antichitate, a existat castrul Pelendava, fiind construită chiar cu pietre ce au aparţinut acestui castru. Celebrul cronicar Dionisie Eclesiarhul afirmă că biserica iniţială a fost construită pe timpul primilor Basarabi, fiind ulterior reparată de Basarab Cel Tânăr (1477-1482) şi de Neagoe Basarab (1512-1521). Deşi biserica a suferit stricăciuni serioase între anii 1508-1509, în perioada conflictului dintre voievodul Mihnea cel Rău şi boierii Craioveşti, biserica a fost reparată de mai multe ori în secolele ce au urmat. În anul 1583, biserica Cosuna a fost închinată Mănăstirii Varlaam de la Meteora, Grecia, fiind condusă o lungă perioadă de timp de călugări greci. După cutremurul din 1838, biserica Cosuna a ajuns o ruină, fiind părăsită pentru câţiva ani. În anul 1873 biserica Cosuna a fost reamenajată, devenind biserică parohială. Nu pentru mult timp însă, dat fiind faptul că în anul 1896 a devenit iarăşi ruină. Lucrări de reamnajare au avut loc, succesiv, de-a lungul secolului XX.

Tot de-a lungul secolului al optsprezecelea au fost construite ori au fost reamenajate alte importante locaşe de cult, dintre care trebuie amintite Biserica Tuturor Sfinţilor, ctitorită în anul 1700, Biserica Sfântul Ilie, ctitoria Vornicului Ilie Otetelişanu şi a altor negustori bogaţi din anul 1720, Biserica Sfântul Gheorghe (Vechi), ctitorită în anul 1730, Biserica Obedeanu, ctitorită în anul 1747, Biserica Mântuleasa ctitorită în anul 1786, Biserica Sfântul Nicolae, ctitorită în anul 1794.

Toate aceste biserici au fost, iniţial, biserici parohiale ale mahalalelor ce s-au extins pe teritoriul Craiovei, plecând de la punctul central al oraşului care a fost întotdeauna situat în zona Dealul Sfântul Dumitru, Piaţa Veche şi Casa Băniei. Mahalalele s-au constituit încetul cu încetul de-a lungul unei perioade destul de îndelungate de timp. De fapt, mahalalele au început să se formeze pe timpul Kraiului Iova, extinzându-se în perioadele de avânt economic şi micşorându-se în perioadele de recesiune economică ori în perioadele conflictelor militare. Craiova a fost în primul rând un târg important, astfel că majoritatea locuitorilor erau fie meşteşugari şi negustori, fie mici boieri, care nu locuiau în mod permanent pe teritoriul oraşului. În perioadele în care se ţineau târguri săptămânale sau sezoniere, oraşul se popula subit.

După ce pe timpul lui Mihai Viteazul, aşa cum remarca cronicarul Baltazar Walter, Craiova era un oraş “împoporat” şi bogat, un secol şi jumătate mai târziu situaţia s-a agravat, astfel că numărul locuitorilor nu depăşea 4000. Situaţia s-a ameliorat însă la finele secolului al optsprezecelea şi începutul secolului al nouăsprezecelea, astfel că în jurul anului 1810 numărul locuitorilor stabili s-a dublat, pentru ca, mai apoi, în jurul anului 1821, numărul acestora să ajungă la aproximativ 9000. După cum afirrmă istoricul Alex Mihai Stoenescu, în anul 1822, un ofiţer străin găsea Craiova “ca un târg cu 9 000 de locuitori români, greci şi bulgari, clădit pe o înălţime de pe malul stâng al Jiului; avea 13 biserici şi mănăstiri şi un palat pentru caimacamul principelui; comerţul era în floare practicat de mulţi negustori”. După Pacea de la Adrianopol din 1829, când comerţul românesc pe Dunăre devine liber şi se des­chide drumul comercial Bucureşti – Piteşti – Slatina – Craiova – Orşova, Craiova se ex­tinde, îşi creşte substanţial populaţia şi ajunge a fi al doilea oraş al ţării. El se va dez­volta ca principal centru comercial pentru producţia agricolă, „prin valorificarea mai complexă a câmpiei care înainte era folosită mai mult ca păşune pentru vite.” (5)

În anul 1835, populaţia ajunge la aproximativ 16000 locuitori. Astfel, catagrafia din anul 1835 menţiona existenţa a 1653 de familii “creştini i dajnici”, adică botezaţi creştini şi plătitori de taxe. La aceştia trebuiau adăugaţi străinii, necreştinii, neplătitorii de taxe (care nu erau puţini) şi slugile, care nu erau puse la socoteală. În total, numărul populaţiei Craiovei număra în jur de 16000 de locuitori, care locuiau în 27 de mahalale principale. Fiecare mahala avea propria sa biserică. Prima enumerare a mahalalelor datează din anul 1835 sub denumirea: „Catagrafia plăşii oraşului Craiovii, capitala judeţului Doljiu, arătând mahalalele, numele moşiilor, bisericile cu hramul lor, preoţi, diaconi şi ţârcovnici”, fiind publicată în Arhivele Olteniei Nr. 53/1931.

După cum menţionează istoricul Vladimir Roşulescu într-un articol ce tratează acest subiect, catagrafia din anul 1835 prezintă următoarele 27 de mahalale (numărul familiilor se referă numai la „dajnici i boieri”, adică numai la cei ce plăteau bir şi la boieri): “1.- Mahalaua Obedeanu – moşie domnească – 30 de familii – hramul bisericii Sfinţii Impăraţi. 2.- Mahalaua Oăta – ipac (înseamnă idem), adică tot moşie domnească – 49 de familii – hramul bisericii Adormirea (…Maicii Domnului). 3.- Mahalaua Sf. Dimitrie – ipac – 93 de familii – hramul bisericii Sfântul Dimitrie. 4.- Mahalaua lui Fir – ipac – 93 de familii – hramul bisericii Sfinţii Ierarhi. 5.- Mahalaua Târgul de afară – ipac – 85 de familii – hramul bisericii Toţi Sfinţii. 6.- Mahalaua Sf. Gheorghe Vechi – ipac – 100 de familii – hramul bisericii Sfântul Gheorghe. 7.- Mahalaua Valea Vlăicii – ipac – 40 de familii – hramul bisericii Sfântul Spiridon. 8.- Mahalaua Sevastian – ipac – 16 familii – hramul bisericii Sfântul Ioan. 9.- Mahalaua Băşica – ipac – 58 de familii – – hramul bisericii Toţi Sfinţii. 10.- Mahalaua Popii Hristii – ipac – 91 de familii – hramul bisericii Sfinţii Apostoli. 11.- Mahalaua Haralambie – hramul bisericii Sfinţii Impăraţi – nu se precizează nimic despre moşie şi despre numărul de familii (biserica avea un pronunţat caracter particular). 12.- Mahalaua Haşu – moşie domnească – 90 de familii – hramul bisericii Sfinţii Ioachim şi Ana. 13.- Mahalaua Petru Boji – ipac – 47 de familii – hramul bisericii Adormirea (…Maicii Domnului). 14.- Mahalaua Sfinţii Voevozi – ipac – 40 de familii – hramul bisericii Sfinţii Îngeri. 15.- Mahalaua Craioviţa – ipac – 70 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 16.- Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou – ipac – 76 de familii – hramul bisericii Sfântul Gheorghe. 17.- Mahalaua Ungurenilor – ipac – 136 de familii – hrmul bisericii Sfântul Nicolae. 18.- Mahalaua Dorobănţia – ipac – 40 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 19.- Mahalaua Hera – ipac – 70 de familii – hramul bisericii Sfântul Ioan. 20.- Mahalaua Belivacă – ipac – 30 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 21.- Mahalaua Podbaniţa – ipac – 16 familii – hramul bisericii Schimbarea la faţă (vechea denumire a mahalalei Sineasca; denumirea Sineasca provine de la Bălaşa Sineasca, care în anul 1870 a donat locul pe care s-a format ulterior cimitirul cu acelaşi nume). 22.- Mahalaua Dud – ipac – 25 de familii – hramul bisericii Adormirea (…Maicii Domnului). 23.- Mahalaua Brânduşa – ipac – 14 familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 24.- Mahalaua Mântuleasa – ipac – 88 de familii – hramul bisericii Sfânta Troiţă. 25.- Mahalaua Troiţii – ipac – 50 de familii – hramul bisericii Sfânta Troiţă. 26.- Mahalaua din Târg – ipac – 168 de familii – hramul bisericii Sfântul Ilie. 27.- Mahalaua Piscupia (Episcopia) – ipac – 46 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae.” (36). Toate aceste mahalale s-au format, aşa cum a fost menţionat, într-o perioadă ceva mai lungă de timp, enumerarea categrafiei din anul 1835 nefăcând altceva decât să le constate existenţa.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI