CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

CRAIOVA UNIONISTĂ

Pe plan internaţional, epoca premergătoare unirii Ţării Româneşti cu Moldova a fost dominată de Conferinţa de pace de la Paris din anul 1856. Prin acordurile stipulate de Tratatul de pace se îndepărta protectoratul Imperiului Ţarist şi se inaugura protectoratul Marilor Puteri occidentale, concomitent cu menţinerea suzeranităţii otomane. Tot la Paris s-a stabilit înfiinţarea unor “adunări ad-hoc”, care să stabilească organizarea politică şi administrativă.

În acest context s-a intensificat lupta politică dintre cele două mari partide: Partida Naţională şi Partida Independentistă. Partida Naţională, unionistă, milita pentru unirea Ţării Româneşti cu Moldova, iar Partida Independentistă milita pentru păstrarea independenţei Ţării Româneşti.

Precum la nivelul general al celor două principate, şi la Craiova s-au afirmat pe scena politică cele două mari partide. Din Partida Naţională craioveană făceau parte mai vechii luptători Gheorghe Magheru, devenit deja erou al Olteniei, Nicolae Pleşoianu care s-a întors din exil în anul 1857 şi care a fost primit cu mare entuzism de craioveni, Gheorghe Chiţu care condusese pe timpul revoluţiei de la 1848 detaşamentul de apărare al Craiovei, Petru Cernătescu, Popa Şapcă, pictorul Theodor Aman, Grigore Lăceanu. Din Partida Independentistă făceau parte boierii conservatori, precum Iancu Bibescu, Gheorghe Bibescu (fost domnitor al Ţării Româneşti), Nicolae Mihail, care considerau că sunt singurii care pot conduce ţara.

În octombrie 1857 s-au deschis efectiv cele două adunări ad hoc, de la Bucureşti şi Iaşi, în care s-a votat rezoluţii cu privire la unirea celor două ţări, la organizarea administrativă şi la denumirea viitorului stat. Votul a fost direct pentru boieri şi cler, şi indirect, prin delegaţi, pentru ţărani.

Ca rezultat al deciziilor adunărilor ad-hoc, în august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris, în care se stabilea pentru noul stat denumirea de “Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu doi domnitori, două guverne, două capitale, două adunări legislative, unul la Iaşi, iar celălalt la Bucureşti. De asemenea, au fost alese comisii care să vegheze formarea celor două adunări legislative, care să-i aleagă pe cei doi domnitori. În condiţiile în care, pe 5 ianuarie (calendar nou) 1859, în Moldova a fost ales domnitor Alexandru Ioan Cuza, adunarea legislativă de la Bucureşti l-a ales câteva zile mai târziu, pe 24 ianuarie, tot pe Alexandru Ioan Cuza; alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi Ţara Românească a fost cea mai inteligentă variantă posibilă, întrucât a pus puterile garante şi puterea suzerană (Turcia) în faţa unui fapt împlinit care nu încălca prevederile Convenţiei de la Paris. Recunoaşterea Porţii de la Constantinopole a venit abia în luna noiembrie a anului 1861, când sultanul a dat un decret prin care consfinţea unirea celor două principate şi stabilea capitala la Bucureşti, cu un singur guvern şi o singură adunare legislativă.

Alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea Moldovei cu Valahia a fost sărbătorită cu mare entuziasm la Craiova de peste 5000 de oameni; pictorul revoluţionar Theodor Aman, participant la evenimente, a imortalizat-o într-un tablou celebru: Hora Unirii de la Craiova.

Craiovenii au beneficiat în anii ce au urmat de marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza, în primul rând de reforma agrară din anul 1864. Imediat după decretarea legii agrare, primul ministru în funcţie, Mihail Kogălniceanu a venit la Craiova pentru a supraveghea personal aplicarea legii. Urmarea reformelor lui Alexandru Ioan Cuza a fost că oraşul s-a dezoltat foarte mult din punct de vedere economic.

Totuşi, în ciuda noului curent reformist promovat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860 s-a produs o dramatică revoltă spontană a breslaşilor Craiovei, în care, potrivit unor estimări neoficiale, şi-au pierdut viaţa peste 200 de locuitori (după estimările oficale numărul victimelor a fost de vreo 40).

Revolta craiovenilor a avut loc pe fondul implementării noii legi a patentelor, potrivit căreia meseriaşii trebuiau să plătească noi dări. Sprijiniţi de calici (săracii mahalalelor), breslaşii au protestat în faţa prefecturii, dar liderii lor au fost arestaţi la ordinul prefectului în funcţie Gheorghe Marghiloman. Pe 7 noiembrie 1860 breslaşii şi săracii mahalalelor (“mahalagii”) s-au strâns din nou în faţa prefecturii pentru a cere eliberarea celor arestaţi, dar au fost întâmpinaţi cu focuri de armă; conflictul între manifestanţii care aruncau cu pietre şi soldaţi s-a soldat cu victime. În ziua următoare, manifestanţii au atacat iarăşi prefectura, dar de data aceasta unii dintre ei erau înarmaţi, astfel că conflictul s-a amplificat; în cele din urmă bilanţul neofical al victimelor a ajuns la 200 de morţi din partea manifestanţilor şi la 30 de morţi din partea soldaţilor. Războiul civil bătea la uşă, astfel că, în scurt timp, în Craiova a fost instaurată starea de asediu. Guvernul de la Bucureşti l-a trimis însă pe Gheorghe Magheru, care se bucura de un uriaş respect printre craioveni, care a reuşit să aplaneze conflictul.

Craiovenii au fost, de asemenea, extrem de nemulţumiţi în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, organizând manifestaţii ample împotriva “monstruoasei coaliţii” ce a determinat lovitura de palat din 11 februarie 1866, motiv pentru care i-au rezervat o primire ostilă prinţului Carol de Hohenzolern care a tranzitat oraşul cu trăsura, venind de la Turnul Severin la Bucureşti pentru a lua în primire tronul.

În ciuda faptului că, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a prosperat, devenind un oraş modern, Craiova şi-a pierdut importanţa pe care a avut-o timp de câteva sute de ani.

După cum consemna istoricul Alex Mihai Stoenescu, cauza diminuării importanţei Craiovei a rezidat în mutarea centrului de greutate al propagandei unioniste din Oltenia în Moldova, dar şi datorită faptului că marile personalităţi ale Unirii Principatelor precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Brătienii n-au fost olteni. “De unde – afirmă autorul citat – la 1821 şi la 1848 Oltenia şi Craiova se situează în centrul procesului revoluţionar, după această perioadă ea se deplasează, ca zonă de interes, spre margine. Fără a deveni marginală, provincia se transformă într-un spaţiu unde deciziile se aplică, nu se mai hotărăsc. În afara fenomenului modernizării relative a provinciei, care rupea cu încetul vechile legături de solidaritate cu care rezis­tase atâta timp – şi pe care le-am arătat deja -, Oltenia ieşea practic de pe traseul principal al desăvârşirii statale. (…) Într-adevăr, putem constata că, după eşecul Revoluţiei din 1848, axa de forţă a partidei naţionale se mută, de pe traseul Craiova-Bucureşti, pe traseul Iaşi-Bucureşti.”

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI