CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

CRAIOVA REVOLUŢIONARĂ:

PETRACHE POENARU; GH. MAGHERU

Un alt fiu al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu a fost Petrache Poenaru. Născut în 1799, Petrache Poenaru a fost privit cu scepticism şi ironie de ceilalţi haiduci când, la doar 22 de ani, a intrat în oastea lui Tudor. Deşi Petrache nu terminase încă studiile la şcoala Obedeanu din Craiova, Tudor l-a înţeles imediat şi a bănuit ce potenţial imens are tânărul obişnuit doar cu ustensilele de scris, tocul şi călimara, astfel că l-a pus imediat la treabă făcându-l “şef al cancelariei şi conţopiştilor”.

Ulterior, Petrache Poenaru l-a îndemnat pe Tudor să scoată un ziar prin care să promoveze ideile revoluţionare, ceea ce Tudor a şi făcut. Astfel a apărut primul ziar românesc, “Foaia de Propagandă”. Tot Petrache Poenaru a fost cel care a conceput Tricolorul românesc, care va fi folosit apoi de paşoptişti ca simbol şi va deveni drapelul României în anul 1881. Pe timpul când îl însoţea pe Tudor, Petrache Poenaru a fost la un pas de moarte, Tudor însuşi sfătuindu-l după aceea să părăsească oastea pandurilor şi să-şi continuie studiile în străinătate.

Într-adevăr, după asasinarea lui Tudor, Petrache Poenaru şi-a continuat studiile la Viena şi Paris, unde a urmat cu succes filologia şi politehnica. Pe timpul Politehnicii, Petrache Poenaru a inventat primul stilou din lume, brevetat la Paris în anul 1827 sub titlul “Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală.” După ce şi-a terminat studiile, Petrache Poenaru s-a reîntors în ţară, unde alături de alte câteva minţi luminate, a pus bazele învăţământului românesc. A participat la revoluţia de la 1848, făcând ulterior parte din “Comisia pentru eliberarea robilor”. Petrache Poenaru a fost, de asemenea, un apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza. În anul 1870 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1872 a fost ales preşedintele Societăţii pentru învăţătura poporului. Cu puţin timp înainte de a muri în anul 1875, Petrache Poenaru a mărturisit că perioada petrecută alături de Tudor Vladimirescu i-a schimbat radical destinul şi că o va păstra în inimă toată viaţa.

Un alt fiu al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu a fost Gheorghe Magheru. Născut în anul 1802, decedat în 1880, Gheorghe Magheru s-a apucat de haiducie la doar 16 ani, iar la 20 de ani era deja unul dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu. Tudor l-a lăsat pe tânărul Magheru să apere mânăstirea întărită Tismana cât timp s-a aflat la Bucureşti. În anul 1828 Gheorghe Magheru a participat la războiul ruso-turc, evidenţiindu-se în lupta de la Băileşti, când 28000 de ruşi, sprijiniţi de 1200 panduri au înfruntat aproximativ 25000 de turci, izgonindu-i peste Dunăre. De asemenea, Gheorghe Magheru s-a evidenţiat în bătălia de la Şişeşti, lângă Tg. Jiu când, în fruntea a aproximativ 300 de haiduci a înfruntat câteva mii de turci. În cele din urmă, Magheru a fost sprijinit de o mică oaste sârbească formată din haiduci, venită în ajutor, şi de pandurii lui Ioan Solomon, dar bătălia de la Şişeşti a însemnat începutul unei duşmănii ce a durat o viaţă între cei doi comandanţi. În acea bătălie, Ioan Solomon a greşit din punct de vedere tactic, angajându-se într-o bătălie frontală cu turcii, care erau superiori ca număr, punându-i în dificultate atât pe pandurii lui Magheru, cât şi detaşamentul de haiduci ai sârbilor. Surse documentare afirmă că, aproape pierzând bătălia, Ioan Solomon a fugit de pe câmpul de luptă; doar acţiunea energică şi eroică a lui Magheru a reuşit să salveze situaţia şi să conducă la înfrângere turcilor. (43)

După bătălie, conducătorul oştirii sârbeşti “a vrut să-l omoare pe Ioan Solomon”, iar Gheorghe Magheru i-a purtat acestuia o duşmănie aprigă. Această duşmănie l-a determinat pe Gheorghe Magheru să renunţe la armată, deşi după războiul ruso-turc a fost decorat de ruşi cu Ordinul Sf. Ana, clasa a patra în grad de cavaler şi a primit o sabie de onoare. „Prin bătălia de la Şişeşti ca şi în cele ulterioare – scrie istoricul Cornel Şomâcu -, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce ca un ofiţer destoinic, dar a salvat şi oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie otomană cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica. Fără victoria lui Magheru de la Şişeşti, armata rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi putut pierde războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul românilor, faptul că victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de dorinţa de a-şi apăra ţara şi propriile cămine pe care le aveau în zonă.” (43)

După războiul ruso-turc, din cauza lui Ioan Solomon, Gheorghe Maghieru a părăsit armata şi a trecut în magistratură; în anul 1846 a fost numit prefectul jud. Romanaţi de către domnitorul Gheorghe Bibescu. Devenit membru al societăţii secrete Frăţia, Gheorghe Magheru s-a implicat activ în cauza revoluţiei de la 1848, sprijinind Adunarea de la Islaz, acolo unde s-a citit Proclamaţia de la Craiova.

Duşmănia dintre Gheorghe Magheru şi Ioan Solomon s-a reactivat în perioada revoluţiei de la 1848, când primul a devenit unul dintre stâlpii revoluţiei paşoptiste, iar al doilea a devenit unul dintre stâlpii contrarevoluţiei. La un moment dat, colonelul Ioan Solomon a încercat să suprime revoluţia de la 1848, încercând să spargă uşa încăperii în care se baricadase Gheorghe Magheru, dar complotul a eşuat. În timpul guvernului provizoriu, Gheorghe Magheru a devenit ministru de finanţe, organizând totodată trupele neregulate ce sprijineau revoluţia. Lui Gheorghe Magheru îi aparţine o vorbă spusă în momente de grea cumpănă, anume după căderea guvernului revoluţionar de la 1848, din care făcea parte ca ministru de finanţe: „Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea.” (43) La începutul anului 1849, Gheorghe Magheru a fost nevoit să se refugieze la Viena, de unde a revenit în anul 1857, când a devenit membru al Adunării ad hoc din Valahia, făcând parte din Adunarea Electivă care, la 24 ianuarie 1859, l-a ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza. A devenit ulterior membru PNL, iar în anul 1886 a devenit Preşedintele Adunării Deputaţilor. A murit pe 23 martie 1880.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI