CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

ION SOLOMON – BĂTĂLIA DE LA LEAMNA

Imperiul Otoman era deja în declin, astfel că victoria lui Tudor şi, deopotrivă, a eteriştilor în faţa acestora putea să fie aproape; a survenit însă trădarea la nivel înalt a grecilor, ce a culminat cu asasinarea odioasă a lui Tudor Vladimirescu. Evenimentele ce au urmat asasinării lui Tudor Vladimirescu demonstrează din plin că armatele turceşti puteau fi înfrânte. Şi, de fapt, au fost înfrânte de oastea pandurilor la Drăgăşani, pe data de 29 mai 1821, când pandurii au atacat coloana oştirii turceşti într-una dintre cele mai reuşite şarje de cavalerie din istoria modernă. Din păcate, oştirea turcească n-a putut fi zdrobită datorită faptului că pandurilor li s-a terminat muniţia, iar eteriştii s-au codit să le vină în ajutor.

Ulterior, tot la Drăgăşani, pe 7 iunie 1821, turcii au înfrânt armata eteristă, superioară ca număr (eteriştii aveau între 10000 şi 7500 de oameni, iar turcii au avut 5000 de luptători), datorită în primul rând unor trădări în lanţ, iar în al doilea rând datorită nepriceperii comandanţilor greci. După cum afirmă istoricul Vladimir Roşulescu, “lupta eteriştilor, de la Drăgăşani, n-a fost nici pe departe o luptă eroica împotriva turcilor; ea a reflectat lipsa de hotărâre a eteriştilor, slaba lor pregătire militară, spiritul aventurist şi trădător al conducătorilor lor şi chiar al lui Ipsilanti.” (36)

În cele din urmă, când oastea eteristă era în pericol de a fi nimicită complet, a intrat în luptă un detaşament al pandurilor condus de doi dintre căpitanii destoinici ai lui Tudor: Ioan Oarcă, care conducea un detaşament de 500 de panduri pedeştri şi Mihail Cioranu (fost aghiotant al lui Tudor) care conducea aproximativ 300 de panduri călări. Ei au oprit pe final măcelul trupelor eteriste. Nici măcar nucleul oştirii eteriste denumită “batalionul sacru”, nu a fost salvat: majoritatea eteriştilor au fost tăiaţi de turci: din cei 800 de eterişti ce formau batalionul sacru au scăpat datorită acţiunii căpitanului de panduri Ioan Oarcă doar 120.

În primele zile, asasinarea lui Tudor Vladimirescu a fost ascunsă celorlalţi panduri, dar în momentul în care au aflat ştirea, aceştia s-au retras la casele lor, trecând Oltul în Oltenia. Unul dintre cei care a aflat printre primii vestea cu privire la asasinarea lui Tudor Vladimirescu a fost Ioan Solomon, comandantul pandurilor rămaşi în Oltenia. Chiar în ziua asasinării lui Tudor, trupele de panduri ale lui Ioan Solomon îi înfruntau pe turci la Zavideni, localitate aflată la aproximativ 10 kilometri de Drăgăşani. La Zavideni 800 de panduri au înfruntat o oştire turcă ce număra 3000 de otomani. Potrivit memoriilor lui Ioan Solomon „furia tinereţii lor şi voinicia pandurilor ce era pe acea vreme, ne-a pus în ambiţie de am ieşit singuri în câmpie înaintea turcilor pe scena războiului. Noi văzând această groază, n-am deznădăjduit de scăparea vieţii, însă cu săbiile şi cu iataganele în mână am făcut drum prin ei şi ne-am dus iarăşi la locul nostru, în grădina cu pruni, câţi am scăpat cu viaţă; rămâind peste 200 de panduri morţi în loc (numărul otomanilor morţi a fost de 400).” (38) Imediat după această luptă, aflând faptul că Tudor a fost asasinat, Ioan Solomon a dat drumul pandurilor să se întoarcă la vatră, trecând în Transilvania sub nume fals.

Născut în anul 1793 (decedat 1865), Ioan Solomon s-a înrolat alături de Tudor Vladimirescu în oastea pandurilor în anul 1807, participând la primul război ruso turc. A devenit aliatul lui Tudor la Craiova, pe care a rămas să o apere cât timp acesta era la Bucureşti. După asasinarea lui Tudor, Ioan Solomon s-a refugiat în Transilvania, unde a şi fost încarcerat, dar a revenit în Valahia în anul 1828, cu sprijinul ruşilor.

Reîntors în Valahia, Ioan Solomon s-a pus în slujba ţării, devenind căpitan de poteră pe cinci judeţe, apoi maior şi în cele din urmă colonel. A participat la războiul ruso-turc din anul 1828-1829, când a obţinut gradul de maior în armata rusă, iar apoi, la solicitarea generalului rus Pavel Kiseleff, a participat la înfiinţarea, pe structura oştirii de panduri formată în 1807, la înfiinţarea primelor trei regimente ale miliţiei naţionale, fiind primul care a îmbrăcat uniforma de militar român. (60)

De fapt, aşa cum menţiona istoricul Cornel Şomâcu, „cel care are meritul de a fi pus bazele miliţiei naţionale (devenită ulterior armata naţională) a fost generalul rus Pavel Kisseleff, guvernator al Principatelor în timpul ocupaţiei ruse din perioada 1829-1834. Acesta a înfiinţat încă din aprilie 1830 un comitet compus din generalul Starov, inspector general al oştirii, spătarul Alexandru Ghica, viitorul domn, colonelul Ment şi locotenent-colonelul Ion Odobescu aflat încă în serviciul rusesc. Potrivit unui proiect de lege, înfăţişat încă de atunci divanurilor, se anunţa formarea a şase batalioane infanterie şi şase escadroane cavalerie în Muntenia, două batalioane şi două escadroane în Moldova. În Muntenia, nucleul noii oştiri îl vor forma şase batalioane de voluntari panduri, cu căpeteniile lor, în fruntea cărora era polcovnicul Ion Solomon, cel care va intra într-un conflict de lungă durată cu Gheorghe Magheru. Potrivit lui Ion C. Filitti, apariţia primelor uniforme, în mai 1830, la Craiova, a stârnit un mare entuziasm, dovadă reacţia presei de atunci – Curierul – dar şi imnurile unor poeţi ca Iancu Văcărescu şi Vasile Cârlova, ultimul aflat şi el sub drapel. Anunţul public (publicaţia) făcut cu acel prilej în Muntenia, iunie 1830, pentru înrolarea de bunăvoie, spunea că a sosit în fine acel timp, atât de dorit, când putem zice, fără a tremura, că avem o patrie … Primirea în oştire, ca ofiţeri, a unor simpli şefi de panduri, ca de pildă Christian Tell, stârneşte nemulţumirea boierilor. Mai mult, boierii mai în vârstă leapădă vechiul port şi îmbracă uniforma, iar cei cu drept de a purta barbă, o vor rade.” (56)

Fireşte, la rândul lor, pandurii n-au fost deloc încântaţi să devină colegi cu cei împotriva cărora luptaseră atâta amar de ani. Dar vremurile se schimbaseră.

Traseul politic şi militar al colonelului Ioan Solomon a fost destul de sinuos şi inconsecvent, acesta schimbând macazul de multe ori, în funcţie de conjuncturi. Astfel, dacă în prima parte a revoluţiei de la 1821, Ioan Solomon a ţinut partea Divanului de la Bucureşti, ulterior a devenit aliat de nădeje al lui Tudor, devenind principalul său căpitan. Dacă în anul 1828-1829 a participat la războiul ruso-turc, în anul 1848 a complotat, alături de colonelul Ion Odobescu, pentru arestarea guvernului revoluţionar; dacă în anul 1828 a apărat Craiova de puhoaiele turceşti pornite spre jaf, în anul 1853 a condus reprimarea unei răscoale izbucnite în Oltenia.

Ioan Solomon a fost comandantul Regimentului III timp de 22 de ani, devenind în anul 1850 Logofăt al credinţei, aghiotant al domnitorului Gheorghe Ştirbei, deputat şi senator (în 1857 şi 1859). După cum afirma Baronul F.F. Tornau în „Amintiri din campania anului 1829 din Turcia europeană”, publicate de „Russkii Vestnik”, Ioan Solomon “era cunoscut tuturor rușilor ca un dușman neîmpăcat al turcilor, era energic, curajos pînă la nebunie, crud și sîngeros, în încăierare cu vrăjmașul. Manifesta dibăcie în găsirea diverselor soluții militare. Locuind împreună cu Baumer la acesta timp de trei zile, i-am cunoscut și o cu totul altă față. În mediul casnic era un om pașnic și binevoitor: era supus nevestei, își iubea cu tandrețe copiii, manifesta o pasiune specială față de păsări și pentru diverse animale, pe care le domesticea în fel și chip. Aceste contraste se întîlnesc adesea la luptătorii cu stagiu, care au trecut prin multe încercări, și care au prăpădit numeroase ființe omenești: cu cît mai îndrăciți sunt în lupte, cu atît mai pașnici sunt în viața casnică. Acolo unde nu simți adevăratul pericol, viteji sunt doar cei speriecoși. Solomon, român pur sînge, infirmă prin propriul exemplu opinia conform căreia valahii sunt incapabili de eforturi militare, și se feresc de pericole.” (59)

Una dintre cele mai mari isprăvi de arme ale lui Ioan Solomon, destul de puţin cunoscută în ziua de astăzi, este victoria din anul 1828 asupra trupelor otomane, într-o bătălie memorabilă: bătălia de la Leamna (localitate situată aproape de Craiova). Aflând că 4000 de otomani se îndreaptă spre Craiova pe drumul Leamnei, tot cam atâţia panduri conduşi de Ioan Solomon i-au aşteptat la podul de peste Jiu de la Breasta. Amplasarea trupelor oltene s-a realizat în taină, pentru a nu prinde de veste craiovenii “şi a lua spaimă”. În urma unor mişcări tactice reuşite, ce a implicat transferarea rapidă a trupelor şi a tunurilor dintr-un loc în altul, pandurii lui Ioan Solomon au reuşită să prindă trupele otomane ca într-un cleşte în faţa actualei localităţi Leamna. După ce au bombardat cu tunurile poziţiile turceşti, pandurii i-au dispersat pe turci în urma unor reuşite atacuri ale caveleriei. După bătălie, pandurii lui Ioan Solomon au aşteptat o lună pe câmpul din jurul Craiovei contraofensiva oştilor turceşti, dar aceasta nu s-a mai produs. Locuitorii Craiovei au aflat mai târziu de bătălia de la Leamna, rezervând pandurilor lui Ioan Solomon o primire entuziastă atunci când ostilităţile au încetat.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI