CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

ASASINAREA LUI TUDOR VLADIMIRESCU

Fiind dintr-o dată lipsit de sprijin politic intern şi extern, Divanul conservator pune la cale asasinarea lui Tudor, dar populaţia Craiovei trece de partea sa, împiedicând orice acţiune potrivnică. Aceeaşi atitudine o va adopta un alt căpitan celebru al pandurilor, Ioan Solomon, care în prima parte a revoluţiei a ales să se alieze cu Divanul. Îmbrăţişând cauza revoluţionară, Ioan Solomon a pus la dispoziţia lui Tudor detaşamentul său de panduri, astfel că, într-un entuziasm general, la 21 martie, Tudor a intrat triumfător în Craiova, fiind proclamat “Domn” de mulţime. Printre cei care s-au alăturat Domnului Tudor la Craiova s-au numărat, printre mulţi alţii, Petrache Poenaru, Gheorghe Magheru şi, evident, Ioan Solomon.

Aflat în fruntea a aproape opt mii de panduri, după trecerea Oltului cu bacul, Tudor a intrat în Bucureşti pe 21 martie 1921, ţinând o pâine mare în mână. Trei zile mai târziu a intrat în Bucureşti şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, în fruntea armatei sale nu prea disciplinată şi instruită, pusă adesea pe jaf, formată din mercenari greci, bulgari, sârbi şi români. În loc să-şi continuie drumul spre sud, şi să treacă Dunărea pentru a-şi elibera poporul din care făcea parte, aşa cum promisese, Alexandru Ipsilanti şi-a stabilit tabăra în Colentina, în timp ce tabăra lui Tudor se afla la Cotroceni.

Din acest moment, din punct de vedere diplomatic, Tudor Vladimirescu, Domnul proclamat de mulţime, avea de acţionat pe trei fronturi: primul front era cu boierii autohtoni care rămăsaseră în Bucureşti, al doilea front cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, iar al treilea cu Înalta Poartă.

Primul front era cel cu boierii ce formau Divanul (“vremelnica ocârmuire”). În cele din urmă, dregătorii ţării i-au dat lui Tudor “carte de adeverire”, convenind că „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”. Tudor a semnat în acest sens un jurământ scris prin care se angaja să-i recunoască pe membrii Divanului ca fiind reprezentanţi legali ai ţării, devenind astfel “poruncitorul ţării”, fără însă a fi înscăunat drept domn. (37)

Al doilea front era cel cu Ipsilanti. Acesta a dorit de fapt să subordoneze oastea pandurilor condusă de Tudor, să ocupe Valahia şi să o transforme în teatru de război cu trupele Porţii otomane. Se pare că, la un moment dat, Ipsilanti i-a cerut lui Tudor să părăsească Bucureştiul cu trupele sale. La rândul său, Tudor i-a trimis lui Ipsilanti, prin intermediul Divanului, o scrisoare în care-i cerea să destăinuie timpul cât trupele sale vor rămâne pe teritoriul Ţării Româneşti, reamintindu-i totodată că datorează poporului român “recunoştinţă cinstire şi îngrijire”. Ceea ce, evident, era prea mult pentru urechile opace ale unor greci care, în pofida faptului că s-au aflat secole de-a rândul sub cizma ocupaţiei otomane, au spoliat în mod sălbatic poporul român atât pe filieră administrativă fanariotă, cât şi pe cea bisericească. Întâlnirea directă dintre Tudor şi Ipsilanti a avut loc pe 30 martie, fiind urmată de un fel de acord în care fiecare dintre ei păstra ce deţinea din punct de vedere militar. Tudor deţinea Oltenia, iar Ipsilanti deţinea Muntenia. Pe 3 aprilie, Ipsilanti a părăsit Bucureştiul şi s-a retras la Târgovişte.

În fine, al treilea front era cel cu Înalta Poartă. Turcii doreau colaborarea cu Tudor, aşa cum o dorea şi conducătorul Eteriei. Prevăzător, Tudor a păstrat relaţii bune cu Înalta Poartă prin intermediul paşalelor de la Dunăre, evitând orice înfruntare militară directă. Înaintarea turcilor pe trei coloane l-a panicat pe Ipsilanti, mai cu seamă că Tudor a decis, în ziua de 15 mai, să se retragă în Oltenia, via Piteşti. „Eu trec peste Olt – a declarat Tudor membrilor Divanului – cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; şi nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, pănă când voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă.” (37)

Deşi a organizat corect din punct de vedere tactic marşul de retragere din Bucureşti, Tudor nu a ajuns însă în Oltenia, dat fiind faptul că oastea sa a fost cuprinsă de nemulţumire. Tudor instituise o disciplină de fier, poruncind căpitanilor săi să se abţină de la orice jaf. Măsurile luate de Tudor erau drastice, cel care se făcea vinovat de jaf era dat morţii. Între Bucureşti şi localitatea Goleşti, Tudor a decis pedeapsa cu moartea, “cu ştreang şi cu glonţ”, pentru „furtişaguri mărunte”, a douăzeci şi doi de panduri “în vârsta tinereţii, bravi şi făcuţi pentru război.” (38) Patru căpitani ai pandurilor, Ghiţă Cutui, Ene Enescu, Ion Oarcă şi Ioniţă Urdăreanu au refuzat să se supună ordinelor scrise date de Tudor. Ajuns la Goleşti, Tudor a luat o decizie pripită, hotărând pedeapsa cu moartea, prin spânzurare, a lui Ioniţă Urdăreanu, “„un flăcău … în cea mai frumoasă vârstă a juneţei sale … şi de o frumuseţe nespusă.” (37)

Profitând de această nemulţumire, dar şi de faptul că paza taberei nu a fost organizată corect, eteristul Iordache Olimpiotul a pătruns în tabăra pandurilor şi l-a arestat pe Tudor în noaptea de 20/21 mai 1821. În ziua următoare Iordache Olimpiotul l-a dus pe Tudor în faţa lui Alexandru Ipsilanti, la Târgovişte, pentru a fi judecat pentru “trădarea” Eteriei.

Nu este foarte clar cum a reuşit Iordache Olimpiotul (o puşlama în care nu avea încredere nimeni) şi oamenii săi să pătrundă în tabăra întărită a lui Tudor Vladimirescu şi să-l aresteze. Nu este clar cum de a acceptat Tudor să-l urmeze fără luptă pe Iordache Olimpiotul. Să fi fost Tudor atât de naiv? A avut Tudor încredere atât de mare în dreptatea lui ?

O explicaţie poate nu pe de-a-ntregul lămuritoare, dar suficientă până la un punct, este că după ordinul nefericit şi nedrept de ucidere prin spânzurare a lui Ioniţă Urdăreanu, dat în preziua arestării sale, Tudor a intrat într-o “pasă proastă”. Printr-o “pasă proastă” se poate înţelege un con de “umbră mentală”, adică o stare nefastă care poate fi interpretată şi ca o “întunecare spirituală temporară”, ce însoţeşte încălcarea poruncii lui Dumnezeu: “să nu ucizi”. Tocmai această stare mentală nefastă pare să-i fi generat lui Tudor apatia nefirească, dublată de incapacitatea de a acţiona corect într-o situaţie dată. Cert este că Tudor a fost dus, fără nici un fel de complicaţii ori de împotrivire, în faţa conducătorului Eteriei, judecat sumar şi condamnat la moarte.

Istoricul Nicolae Iorga a exprimat din punct de vedere istoric cât se poate de clar cu privire la aceste evenimente: „L-au judecat ? El nu era un om să răspundă. L-au osândit ? Ce preţ putea să aibă osânda de la astfel de judecători ?” (5)

Simţindu-şi sfârşitul aproape, Tudor a spus celor ce i-au decis asasinarea: „sufletul meu presimte ceva rău, care mi se va întâmpla, sângele meu să fie asupra voastră şi asupra copiilor voştri (…) vreţi să mă omorâţi ? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii. Turcii sunt în ţară, dar nu sunteţi în stare şi nu veţi fi niciodată a vă bate cu dânşii cu ispravă (…) voi oamenii fără căpătâi şi străini cu totul de această ţară.” (37)

Tudor – mai afirmă Nicolae Iorga – “a fost omorât noaptea la marginea oraşului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai.” (38) Asasinarea lui Tudor Vladimirescu în noaptea de 26/27 mai 1821, a fost dusă la îndeplinire de Vasile Caravia, un beţivan notoriu, poreclit “monstrul din Galaţi”, de Gherasim Orfanos şi Constantin Cavaleropoulos. Aceştia l-au torturat pe Tudor pentru a spune unde a ascuns banii; se ştia în epocă faptul că Tudor avea o comoară formată din mai multe lăzi cu galbeni ce urma să servească scopurilor sale de emancipare a Ţării Româneşti (o parte din această comoară este căutată şi astăzi prin locuri părăsite, puţuri pustii sau peşteri de amatorii de comori). Apoi Caravia l-a împuşcat pe Tudor, iar confraţii săi de crimă l-au hăcuit cu topoarele, aruncând-i în cele din urmă trupul într-o fântână sau într-un râu.

O variantă alternativă a asasinării lui Tudor îi aparţine istoricului gorjan Cornel Şomâcu, care-l citează pe Nicolae Popescu din Muşeteşti-Argeş, care a fost văr cu Tudor Vladimirescu. „Din informaţiile pe care le avem despre Nicolae Popescu, acesta a fost grămătic şi chiar fecior în casă şi confident al episcopului de Argeş, Ilarion Gheorghiadis (Vlădica Ilarion) dar şi prim sfătuitor al lui Tudor Vladimirescu. Nicolae Popescu s-a născut în 1801 şi a murit în 1876. Multă vreme familia a păstrat o seamă de obiecte şi documente rămase de la Nicolae Popescu, iar după cum îşi aminteau strănepoatele sale, au fost vizitate în cursul anilor de diferite personalităţi politice şi culturale: lui N. Iorga îi plăcea în chip deosebit să vină pe meleagurile luptătorului de la 1821”. Potrivit amintirilor lui Nicolae Popescu, redate într-o scrisoare emisă în anul 1872, Tudor Vladimirescu a fost ridicat de Vasile Caravia din tabăra de la Goleşti pentru o întâlnire cu Alexandru Ipsilanti. „Aflându-mă în Braşov, ca persoană ataşată lângă episcopul Ilarion Argeşiu, au venit, după moartea lui Tudor, în Braşov, Chiriac Popescu, care ocupa pe lângă Tudor foncţiunea de galatu (n.r. – aghiotant), spuind episcopului şi la toţi chiar, că pe Tudor, din porunca lui Ipsilanti, l-au scos noapte(a) căpitanul Vasile Caravia din Mitropolia Târgovişti (i), unde era arestat şi l-au dus, împreună cu alţi arnăuţi, pe iazul mori(i), unde, din porunca lui Caravia, arnauţi(i) au înfipt suliţele în spatile lui Tudor, care au căzut în brânci zicând acele cuvinte: “Hoţilor şi tâlharilor, dacă sunteţi oameni vrednici, duceţi-vă şi vă bateţi cu turci(i) şi-i scoateţi din ţară, dar nu cu mine un om desarmat. Şi să ştiţi că trupurile voastre o să le mânânce câini(i) Ţări(i) Româneşti şi păsările prin munţi”. Dupe aceea Tudor a murit. Iar ei i-au aruncat trupul în puţul de lângă acest iaz care trecea pe lângă grădina lui Geartolu.” (38)

După asasinarea lui Tudor, pandurii au fost dezinformaţi de conducătorii Eteriei cu privire la soarta acestuia. „Trebuie să reţinem – afirmă istoricul Cornel Şomâcu – că pandurilor li s-a ascuns că Tudor a fost omorât, de teama unei revolte a Adunării norodului. Au fost amăgiţi că a fost trimis pentru tratative la Ipsilanti, apoi a fost răspândit zvonul că a fost înlăturat datorita trădării. Pandurii din Oltenia au rămas însă cu stigmatul că au contribuit, fie şi manipulaţi, la moartea eroului.” (38)

Mai trebuie consemnată şi opinia istoricului G. D. Iscru, care afirma tranşant că asasinatul comis de eterişti “a rămas pentru noi ca o rană deschisă, iar pentru ei, în faţa oricărei judecaţi obiective, o pată neagră pe care n-o va putea şterge nimeni.” (57)

De fapt, atât domnia fanarioţilor greci, cât şi asasinarea lui Tudor Vladimirescu de membrii Eteriei, au declanşat, în cele din urmă, o grecofobie de lungă durată în rândul poporului român.

Presimţind ceea ce i se va întâmpla, înainte de fi luat (“arestat” este cam mult) de eteristul Iordache Olimpiotul în noaptea de 20/21 mai 1821, Tudor Vladimirescu a lăsat căpitanului Ion Cacaleţeanu comanda oştirii de panduri, steagul revoluţiei, sabia sa personală şi un inel.

După cum afirma istoricul Marin Iordache în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“, Tudor i-ar fi spus căpitanului Ion Cacaleţeanu următoarele cuvinte: „Păstrează tu această sabie şi acest inel ce-l am de la părinţii mei. Mi le vei înapoia, vrând Dumnezeu, să mai trăiesc, iar de nu ne vom întâlni, păstrează-le ca semn de prieteşug.” (44)

După aflarea veşii că Tudor a fost asasinat, Ion Cacaleţeanu a luat steagul şi l-a ascuns. “Atunci, căpitanul Cacaleţeanu – afirmă istoricul Marin Iordache – aplecând în jos steagul oştirii sale l-a sărutat în faţa pandurilor aflaţi în poziţia în genunchi, l-a scos de pe lemn, l-a chitit bine şi înfăşurându-l peste mijloc pe sub cămaşă, l-a acoperit cu o maramă ce-i servea drept cingătoare. După ce a concediat oştirea, a luat o căruţă şi însoţit de şase panduri a trecut Oltul, îndreptându-se spre Ţîmbureştii Doljului. Acolo, la casa părintească din satul natal, în liniştea nopţii, căpitanul pandur asigură steagului o ascunzătoare numai de el ştiută”. (44)

Sabia, după cum afirmă istoricul citat, a fost păstrată de către urmaşii lui Ion Cacaleţeanu până în anul 1916, când a fost “rechiziţionată” de ocupantul german; ulterior a fost recuperată de statul român. Inelul încă exista în 1934 la Craiova, fiind deţinut de nepotul lui Ion Cacaleţeanu. La rândul său, steagul a fost păstrat câteva decenii în aceeaşi ascunzătoare din casa părintească a lui Ion Cacaleţeanu; cu puţin timp înainte de a muri, bătrânul Ion Cacaleţeanu i-a înmânat steagul fiului său, Gheorghe Cacaleţeanu.

“Am văzut ascunzătoarea din casă! Am văzut steagul” – afirma Gheorghe Cacaleţeanu, citat de istoricul Marin Iordache. “El este destul de mare, lucrat în mătase albastră … Pe steag se află desenat, cu multă artă, în mijloc Sfânta Treime, la dreapta Sfântul Teodor Tiron – patronul lui Tudor, la stânga Sfântul Gheorghe – patronul armatelor. Sub acestea, vulturul României cu crucea în gură, având pe ambele părţi, scrise aceste versuri: „Tot norodul românesc / Pre tine te proslăvesc / Troiţă de o fiinţă, Trămite-mi ajutorinţă / Cu puterea ta cea mare / Şi cu braţul tău cel tare / Nădejde de dreptate / Acum să am şi eu parte. 1821, Ghenarie 5”. Versurile de pe steag sunt scrise cu litere chirilice aurii şi au fost atribuite episcopului de Argeş, Ilarion, susţinător al revoluţiei şi bun prieten al lui Tudor Vladimirescu. (…) Steagul revoluţiei din 1821 are ca parte componentă un ciucure tricolor, mărturie semnificativă a istoriei tricolorului românesc.” (44)

Steagul de luptă al lui Tudor Valdimirescu, păstrat de cei doi membri ai membrii familiei Cacaleţeanu, căpitanul de panduri Ion şi fiul acestuia Gheorghe, a fost prezentat public pentru prima oară, la Craiova, pe data de 17 mai 1882, într-o ceremonie solemnă la care a participat şi marele istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu, delegat din partea Ministrului Român de Război. Cu această ocazie, fiul lui Ion Cacaleţeanu, Gheorghe – devenit, la rândul său, ofiţer în Garda Naţională a României – a ţinut un discurs impresionant:

“Sunt 61 de ani – afirma Gheorghe Cacaleţeanu în discursul său – de când cu cea mai mare îngrijire şi veneraţie s-a păstrat în familia mea acest sacru odor, stindardul Domnului Tudor Vladimirescu. După ce, printr-o nefericită şi fatală soartă, eroul nostru naţional căzu sub loviturile asasinilor, steagul său rămase în mâinile unui camarad de arme, căpitanul artileriei sale, răposatul maior Ion Cacaleţeanu, părintele meu. Primind de la bunul şi mult regretatul meu părinte această eroică şi pioasă moştenire, am conservat-o cu religiozitatea iubirii de patrie, cu veneraţiunea ce datorează fiul către cei care l-au crescut, cu speranţa astăzi realizată că modestul cetăţean, care nu putea decât pândi, ca să zic aşa, ora de libertate şi independenţă a naţiei, spre a desfăşura naintea ochilor naţiunei acest mândru simbol.” (44)

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI