CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

PHILIKE HETAIRIA

Philike Hetairia, cunoscută sub numele Eteria, a fost o organizaţie secretă ce a avea drept scop declarat “uniunea armată a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunii”. Ea a fost înfiinţată în anul 1814, la Odessa, de trei negustori greci Nicolae Skuphas, Athanasie Tsakalalof şi Pangiotes Anagnostopulos.

De fapt, Eteria a fost constituită doar din etnici greci, iar scopul imediat a fost eliberarea Greciei de sub jugul otoman şi obţinerea indepenedenţei. Constituită ca organizaţie secretă de tipul masoneriei, într-un răstimp foarte scurt, Eteria a înfiinţat nenumărate case conspirative în mai toate capitalele europene.

Membrii Eteriei erau “ierarhizaţi în şapte grade, plecând de la „frate” şi până la „arhe”, conducătorul suprem, pe care mulţi greci îl identificau în persoana ţarului Alexandru I. Şeful suprem al Eteriei era însă Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti (1802-1806), şi nepotul altui domn de bună aducere aminte, Alexandru Ipsilanti (1774-1782; 1796-1797). Conducătorul Eteriei era general în armata rusă, dar şi aghiotantul ţarului, funcţii care confereau acţiunilor sale, cel puţin aparent, girul Curţii de la Moscova. Ca om, Ipsilanti, s-a dovedit a fi un intrigant bântuit de fantasme imperiale bizantine (la un moment dat plănuise o debarcare surpriză la Istanbul, cucerirea oraşului şi masacrarea sultanului şi a familiei sale!), lipsit de fler politic, un comandant militar laş şi fără onoare. (…) Eteria avea peste 80.000 de membri şi beneficia de sprijinul lui Ioan Capodistrias (1776-1831), grec de origine, ministru-adjunct de Externe al ţarului Alexandru I. De altfel, Capodistrias va ajunge ulterior primul preşedinte al Greciei independente (1829-1831), sfârşind însă la fel de tragic ca şi Tudor, asasinat de doi dintre foştii săi tovarăşi de luptă. În calitate de şef al diplomaţiei ţariste, Capodistrias împânzise consulatele şi agenţiile ruse din Orient şi Europa de sud cu agenţi sau simpatizanţi ai Eteriei. Atât consulul general al Rusiei la Bucureşti, Al. Pini, cât şi secretarul consulatului, Leventis, erau membri ai Eteriei. Domnitorul Moldovei, Mihai Şuţu (1819-1821) era, de asemenea, simpatizant al cauzei eteriste, nu însă şi Alexandru Şuţu, domnul Ţării Româneşti (1818-1821), fapt care îi va atrage de altfel şi sfârşitul, el fiind otrăvit de medicul său, probabil la ordinul Eteriei.” (37)

Istoriografia românească a încercat să stabilească natura raporturilor dintre Eteria şi Tudor Vladimirescu, unii istorici considerând că a fost vorba despre o subordonare efectivă a acestuia din urmă (subordonare care ar fi confirmat justeţea deciziei finale a membrilor Eteriei de a-l executa pentru trădare pe Tudor Vladimirescu), în timp ce alţi istorici consideră că a fost vorba doar despre o colaborare bazată pe interese comune, ce au avut la bază protecţia Rusiei ţariste.

La baza interpretărilor istoriografice a stat analiza unui legământ încheiat de cele două părţi contractante. “În ziua de 15 ianuarie 1821, însoţit de doi vlahi, Iordache Olimpiotul, pe numele real Iordache Nicolau din Vlaholivade, cunoscut ca sluger de pe timpul răzmeriţei sârbeşti din 1806 şi de căpitanul Ion Farmake, ambii comandanţi ai Gărzii Domneşti, poruncicul Tudor a intrat în altarul Bisericii Sf. Sava. Cu mâna pe Biblie, tustrei au făcut atunci următorul jurământ: „Jurăm să ducem prin cea mai dârză activitate la îndeplinire planul nostru cel spre obştescul folos şi anume ca prin puterea armelor noastre să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor. Şi pentru aceasta să jertfim nu numai averea, onoarea, armele şi tot ce va fi necesar iscusinţei unei astfel de întreprinderi, ci şi scumpa noastră viaţă până la ultima picătură”. S-au înţepat pe braţul drept, şi-au sorbit picătura de sânge, apoi şi-au schimbat unul altuia armele, zicând „Viaţa ta e a mea şi sufletul tău e al meu”. Parola era cuvântul „Opincă”. (57)

Analiza acestui jurământ a dat apă la moară celor care consideră că asasinarea lui Tudor Vladimirescu a fost întemeiată din punctul de vedere al Eteriei. Totuşi, răspunsul corect dat la această pseudo-dilemă este altul. În afara faptului că Tudor a avut dreptul legitim de a alege o altă cale politico-militară de rezolvare a conflictului decât membrii Eteriei, nedorind ca teritoriul Ţării Româneşti să devină câmp de bătălie între greci şi otomani, este mult mai probabil ca liderii Eteriei să-l fi asasinat pe Tudor din alte motive – cel mai probabil, fie pentru a scăpa de un concurent serios, fie pentru obţinerea banilor şi bunurilor acestuia (ceea ce, de fapt, s-a întâmplat).

Un răspunsul corect din punct de vedere politic a fost sintetizat de istoricul Alex Mihai Stoenescu care considera cu deplină îndreptăţire că Tudor Vladimirescu nu avea cum să facă parte dintre membrii Eteriei pentru simplul motiv că nu era grec. Eteria, afirmă autorul citat, “era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică este vorba de simpatizanţi, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate mişcării de eliberare a patrioţilor eleni, agenţi plătiţi ai mişcării.” (5)

Aşadar a fost vorba doar despre o alianţă bazată pe interese comune, iar “legământul” a constituit baza unui acord de colaborare; Tudor Vladimirescu nu avea cum să-i trădeze pe eterişti întrucât nu a făcut parte dintre ei şi nu a intrat niciodată în organizaţia lor secretă de tipul masoneriei. Pe de altă parte, trebuie luat în considerare şi faptul că, prin comandanţii săi, armata eteristă nu şi-a îndeplinit angajamentul de a tranzita teritoriul Ţării Româneşti, fără a se angaja în lupte cu armata turcească. De fapt, dincolo de alianţa efemeră şi conjuncturală cu Eteria, răscoala condusă de Tudor Vladimirescu a fost o mişcare autohtonă, care a angrenat mari mase oameni, formate atât din boieri (luminaţi) cât şi din ţărani, ce ţintea eliminarea domniilor fanariote şi a jafului generalizat pus la cale şi îndeplinit cu sârg de ciocoii (laici sau ecclesiastici) greci şi autohtoni, paralel cu obţinerea, în contextul unui previzibil război ruso-turc, a independenţei Ţării Româneşti.

Istoriografia comunistă şi, mai recent, manualele de istorie predate elevilor, consideră că revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a început o dată cu Proclamaţia de la Padeş din 1821 şi că a avut un caracter ţărănesc şi anti-boieresc. Adevărul a fost însă altul: înainte de momentul citirii publice a Proclamaţiei de la Padeş, Tudor a fost ales de cîţiva boieri luminaţi din Bucureşti să conducă o revoltă populară prin care să fie eliminaţi domnii fanarioţi şi ciocoii greci avizi de bani, care spoliau de decenii Valahia. De aceea, trebuie considerat că punctul de pornire al revoltei populare condusă de Tudor Vladimirescu a fost înţelegerea pe care acesta a făcut-o pe data de 15 ianuarie 1821 cu trei boieri luminaţi, dedicaţi cauzei naţionale, din Divanul de la Bucureşti, şi anume cu Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu. Cei trei boieri luminaţi, dedicaţi cauzei naţionale, l-au împuternicit astfel pe Tudor să înceapă operaţiunile militare.

După cum afirmă istoricul Florin Constantiniu, “omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea şi Vladimirescu… Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare.” (40)

Potrivit aceluiaşi istoric, boierii menţionaţi s-au adresat astfel celui pe care l-au ales să conducă revolta: “fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit.” (40)

După înţelegerea cu cei trei boieri luminaţi de la Bucureşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, evenimentele au început să se precipite, intervenind schimbări majore ale planurilor iniţiale, iar aceste schimbări nu i-au aparţinut lui Tudor Vladimirescu. Astfel, pe data de 19 ianuarie 1821 a murit domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu (a cărui moarte a fost ascunsă o perioadă de timp tocmai pentru a fi declanşată răscoala), probabil asasinat de medicul său personal, puterea politică fiind preluată chiar de boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu.

Aflând de moartea domnitorului, însoţit de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, şi de un grup de arnăuţi, Tudor a plecat imediat din Bucureşti şi a ajuns pe data de 21 ianuarie la Târgul Jiu, unde a înnoptat la reşedinţa prietenului său Vasile Moangă, căruia i-a destăinuit scopul acţiunilor sale. Auzind planul lui Tudor, acesta şi-a declarat scepticismul cu privire la reuşita operaţiunilor, ceea ce a provocat din partea lui Tudor un răspuns ce a intrat în istorie: “Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii.” (40)

Noaptea următoare, Tudor o petrece la Tismana, iar pe data de 23 ianuarie declaşează revolta populară prin citirea Proclamaţiei pe câmpia din apropierea satului Padeş.

Iată textul Proclamaţiei de la Padeş: „Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate! Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui! Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face! Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul! Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap. căpeteniile noastre! Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!” (27)

Textul Proclamaţiei de la Padeş a fost trimis în toată Oltenia, stârnind imediat adeziunea entuziastă a populaţiei. Totodată, Tudor a desfăşurat o abilă activitate diplomatică, trimiţând epistole marilor puteri: Turciei, Austriei şi Rusiei. Atât Eteria, cât şi boierii luminaţi de la Bucureşti se bazau înainte de toate pe sprijinul promis al Ţarului Rusiei. Prin epistola trimisă Porţii otomane, Tudor încerca să-l liniştească pe sultan cu privire la derularea evenimentelor, insistând asupra faptului că acţiunea nu este îndreptată decât împotriva domniilor fanariote. După cum afirma istoricul D.G Iscru, „în memoriul către sultan – pe un ton ce respecta raporturile tradiţionale cu acesta, dar ferm în esenţa lui – fără a se aduce o acuzaţie directă suzeranului, se motiva acţiunea începută, cerându-se Porţii să se abţină de la vreun act de autoritate până ce «norodul» nu va readuce dreptatea în ţară, după care un reprezentant al sultanului putea veni să constate şi să se convingă atât de justeţea acţiunii, cât şi de dreptatea reaşezată. În continuare, n-a fost întreruptă legătura cu paşalele de la Dunăre, iar prin ele cu Poarta.” (37)

De la Padeş, Tudor s-a îndreaptat spre Craiova, “oraşul sufletului meu”, cum obişnuia să-l numească, mica lui ceată crescând, „ca un bulgăre de zăpadă care are aparenţa de a se transforma într-o lavină”, după cum plastic raporta consulul austriac de la Bucureşti superiorilor săi. Oastea lui Tudor a trecut prin Baia de Aramă, Strehaia şi Gura Motrului (unde a lichidat rapid rezistenţa opusă de notabilităţile locale), aşezându-şi tabăra nu departe de Craiova, la Ţânţăreni. Aici va rămâne aproape toată luna februarie. Asigurându-şi spatele, ca un strateg iscusit ce era, prin transformarea ad hoc a principalelor mănăstiri ale Olteniei – Tismana, Polovragi, Bistriţa, Cozia – în fortătreţe, Tudor a desfăşurat în această perioadă de timp o bogată activitate epistolară; astfel, de la Ţânţăreni, Tudor trimite celebra epistolă marelui vornic Nicolae Văcărescu în care îşi afirma crezul: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor? Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva poporului? Că eu alta nu sunt, decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor!” (37)

De asemenea, la Ţânţăreni, Tudor aşteaptă reacţia principalilor factori politici ai momentului, atât interni, cât şi externi. Dezastrul vine mai întîi din partea Imperiului Ţarist care nu-şi mai respectă promisiunile, disociindu-se de acţiunile Eteriei şi, implicit, de cele ale lui Tudor. La rândul ei, Înalta Poartă acuză Eteria de conspiraţie; urmarea acestei acuzaâii este tragică; începe asasinarea grecilor de la Constantinopole. “În noaptea Paştelui (22 aprilie), patriarhul Constantinopolului, în vârstă de 84 de ani, împreună cu alţi 12 episcopi, este spânzurat de către ieniceri. În zilele următoare, toţi membrii sinodului au fost torturaţi şi ucişi. Numai în Istanbul au fost omorâţi peste zece mii de greci.” (37)

De-a lungul lunii februarie, dinspre Bucureşti sunt trimişi ca emisari la Tudor doi demnitari de rang înalt; unul dintre ei era Nicolae Văcărescu, cel care a primit de la Tudor celebrul răspuns “patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”, iar al doilea a fost Constantin Sarmucaş, reprezentantul Eteriei. Ambii au dorit fie încetarea operaţiunilor, fie asasinarea lui Tudor. Nici una dintre variante nu a reuşit, astfel pe data de 28 februarie, Tudor a părăsit tabăra de la Ţănţăreni şi s-a îndreaptat spre Craiova. Chiar în ziua în care Tudor părăsea tabăra de la Ţânţăreni, auzind de nerespectarea promisiunilor de către Ţarul Rusiei, cei trei boieri Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, care l-au mandatat pe Tudor cu începerea operaţiunilor militare, au fugit din Bucureşti şi s-au ascuns la Braşov. „Era ora adevărului – scrie istoricul Florin Constantiniu -, fără asistenţa Rusiei, totul era pierdut. Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Braşov.” (40)

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI