CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

IANCU JIANU, HAIDUCUL

Vremurile dramatice şi tulburi cer personalităţi de excepţie, astfel că la debutul secolului al nouăsprezecelea o astfel de personalitate puternică nu a întârziat să apară. Caracterizat drept un foarte bun mânuitor al armelor, cu un farmec personal aparte, dublat de un simţ elevat al dreptăţii, cultivat, foarte îndrăzneţ şi energic, deşi nu era foarte înalt de statură, Iancu Jianu a reprezentat acea personalitate de excepţie care s-a opus în final cu succes nebunului care a dat foc Balcanilor doar pentru că a fost refuzat de o fătucă.

Născut în anul 1787, Iancu Jianu făcea parte dintr-o familie relativ înstărită, de slujeri ce activau pe domeniile unor boieri din Romanaţi.

Evenimentul ce a declanşat intervenţia lui Iancu Jianu în lupta contra pazvantgiilor s-a produs în anul 1809, când în lipsa pandurilor, aceştia au atacat iarăşi Craiova, răpind aproape 60 de fete. Iancu Jianu a strâns două-trei mii de haiduci şi a pornit într-o amplă operaţiune de pedepsire a forţelor lui Pazvant Oglu de pe malul bulgăresc al Dunării. În timpul primului raid la sudul Dunării, într-o luptă corp la corp cu Pazvante, Iancu Jianu a reuşit să-i scoată un ochi cu iataganul, dar în cele din urmă acesta a fost protejat de garda sa personală şi a reuşit să scape din încleştarea Jianului. De atunci lui Pazvante i s-a mai spus Chiorul. Tradiţia populară afirmă că în acele momente, Jianu i-a strigat lui Pazvante următoarele cuvinte: “Cu mâna asta ţi-am scos un ochi, tot cu mâna asta o să te omor, câine de păgân”. Câteva luni mai târziu, Iancu Jianu a reuşit să-i dea lovitura finală lui Pazvante Chiorul într-o altă incursiune îndrăzneaţă şi de mare amploare la sudul Dunării. Nu este clar, neexistând dovezi documentare sigure în acest sens, dacă Jianul l-a ucis cu mâna lui pe Pazvante Chiorul, dar după această incursiune nu s-a mai auzit de el. Ca o ironie a sorţii, numele său a rămas în vorbirea curentă în expresia “timpul lui Pazvante Chiorul”, expresia fiind asociată atât cu perioada asupra căreia şi-a pus amprenta malefică, cât şi cu orice perioadă de haos social şi teroare (la fel ca expresia “Ţara lui Papură Vodă”).

În acea incursiune de pomină haiducii lui Iancu Jianu au ucis toţi turcii întâlniţi în cale, au incendiat Vidinul şi Plevna, au distrus din temelii raiaua turcească din Turnul Măgurele; totodată, au aruncat în aer moshea din Turnul Măgurele, Iancu Jianu fiind cel ce a aprins fitilul. La întoarcerea la Craiova după raidul de pedepsire a pazvantgiilor, Iancu Jianu şi haiducii săi au avut parte de o primire triumfală din partea populaţiei. Seara, la lumina torţelor, craiovenii au cântat şi au dansat pe străzi, bucuroşi că au scăpat, în sfârşit, de nebunul criminal Pazvante Chiorul, care s-a dus cu un singur ochi în iad. Chiar în acea seară a anului 1809, special pentru victoria lui Iancu Jianu, unul dintre cei mai cunoscuţi rapsozi populari din acele vremuri, lăutarul Niţă Băloi din Işalniţa, a compus pe loc o melodie care se cântă şi astăzi, devenind Imnul Olteniei: “M-a făcut muica oltean”.

Despre lăutarul Niţă Băloi se ştie că avea antecedente în ceea ce priveşte compunerea unor melodii revoluţionare; cu şapte ani înainte de compunerea Imnului Olteniei, domnitorul din perioada respectivă îi tăiase degetele de la mână pentru a nu mai răscula populaţia împotriva stăpânirii prin muzica sa. Dacă acel vodă nedemn (al cărui nume nu merită menţionat) i-a ţinut companie lui Pazvante Chiorul în iad, Niţă Băloi a rămas în istorie prin Imnul Oltenilor, “M-a făcut muica oltean”, compus şi cântat în acea seară de neuitat în care craiovenii l-au sărbătorit pe Iancu Jianu şi eliberarea de tirania criminală a lui Pazvant.

Cât despre haiducul Iancu Jianu, legendele spun că acesta a fost prins câţiva ani mai târziu în Bucureşti şi condamnat la moarte. A scăpat de la moarte datorită faptului că a fost cerut în căsătorie de o domniţă; potrivit legilor din acea perioadă, dacă un osândit la moarte era cerut în căsătorie de o domniţă (o fată de neam nobil), era iertat. Ceea ce de altfel s-a întâmplat, Jianul devenind ulterior un respectabil boier de ţară cu moşii în Judeţul Olt, Dolj şi conac în Bucureşti. Iancu Jianu a murit la 55 de ani, în anul 1842.

Rămâne însă memorabil momentul emoţionant când, în anul 1821, alături de mulţimile adunate, Iancu Jianu l-a întâmpinat în mod solemn la Craiova pe vechiul său prieten Tudor Vladimirescu, haiducii săi intrând apoi în oastea de panduri a acestuia. Între Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu a existat o legătură sufletească profundă; marea iubire a lui Tudor Vladimirescu a fost sora mai mică a lui Iancu Jianu, Florica. Chiar în noaptea celebrării logodnei dintre Tudor Vladimirescu şi Florica, care se desfăşura la Mănăstirea Surpatele, s-a produs o tragedie: Florica a fost răpită şi apoi violată de serdarul Stoica, guvernatorul Olteniei, duşmanul cel mai înverşunat al lui Tudor. Florica a murit câteva zile mai târziu din cauza şocului, chiar în braţele lui Tudor. Sedarul Stoica a fost ucis nu mult după aceea de Tudor Vladimirescu şi de Iancu Jianu.

După înmormântarea Floricăi la mănăstirea Surpatele, Tudor i-a spus lui Iancu Jianu că nu se va mai căsători niciodată, că “nu mai are altă iubire decât ţara”, pentru care a îmbrăcat “cămaşa morţii”.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI