INTRODUCERE ÎN DOCTRINA EZOTERICĂ A TEOZOFILOR –

PERVERTIREA UNEI CONCEPŢII STRĂVECHI

 

Căile tradiţionale de accesare a aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului apărute în occidentul Europei începând cu secolul al XIV-lea, deschise de Christian Rosencrenz şi continuate de Emmanuel Swedenborg sau Jakob Lorber (dar şi de mulţi alţi contactori, cunoscuţi ori necunoscuţi) au avut la bază concepţia creştină.
Acesta este motivul pentru care precursorii occidentali ai teosofiei (Christian Rosencrentz, Emmanuel Swedenborg sau Jakob Lorber) au pus accentul pe conectarea directă la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului în sensul înţelegerii pe cale experimentală a Sfintei Scripturi.
Precursorii teosofiei au fost adânc ancoraţi în realitatea creştină (la fel cum, în felul lor, au fost primii promotori ai realismului industrial: Johhanes Keppler, Nicholaus Copernicus, Galileo Galilei, Isaac Newton, Rene Descartes), astfel că au pus pe primul plan evenimentul unic al întrupării, răstignirii, morţii pe cruce şi învierii lui Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, precursorii teosofiei nu au ieşit din cadrul conceptual al Vechiului şi Noului Testament, confirmând în mod experiemental multe dintre revelaţiile conţinute în acestea. Mai mult decât atât, precursorii occidentali ai teosofiei au stabilit o paradigmă creştină a înţelegerii cosmosului, teozofia devenind astfel un zeitgeist de orientare exclusiv creştină, bazat pe cercetarea experimentală a aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului, omului şi istoriei.

O schimbare majoră în ceea ce priveşte cunoaşterea aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului s-a produs însă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când mai mulţi contactori din acea perioadă au abandonat căile deja creionate de precursorii teosofiei, precum Christian Rosencrenz, Emmanuel Swedenborg sau Jakob Lorber, pentru a deschide altele. Noile căi au fost deschise în urma întâlnirii Orientului cu Occidentul, care s-a produs mai cu seamă în a doua jumătate a secolului XIX-lea, când străvechile opere literare, filozofice şi religioase ale Indiei, precum Vedele, Upanishadele, Puranele sau Bhagavat Gita au fost traduse în principalele limbi europene: engleza, franceza, germana, italiana.
Pe acest fundal, în jurul anului 1875, s-a desprins o personalitate destul de stranie, foarte controversată la vremea sa, pe nume Hellen Blavatski, care a preluat titulatura de teosofie de la iluştrii ei înaintaşi pentru a-şi denumi concepţia şi care, ulterior, a fondat o organizaţie cu mare ramificaţie şi penetraţie atât în Orient cât şi în Occident: Societatea Teosofică.

Totuşi, orientarea concepţiei mistice promovate de Hellen Blavatski sub titulatura de teosofie avea destul de puţin în comun cu cea promovată de precursorii teosofiei creştine. De fapt, Hellen Blavatski a fost prima cercetătoare de notorietate care a promovat filozofia mistică orientală în Anglia victoriană şi în Statele Unite ale Americii; de asemenea, Hellen Blavatskaya a încercat să constituie o concepţie sincretică de anvergură care să reunească atât concepţiile mistice orientale cât şi cele occidentale. Principalele sale lucrări, Isis Dezvăluită, Doctrina secretă, Cheia Teosofiei şi Vocea Tăcerii, au reprezentat pilonii principali pe care s-au constituit mai toate concepţiile mistice cu tentă orientală ce au fost promovate începând cu finele secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul secolului XX. Opera prolifică a Helenei Blavatski a fost continuată ulterior de câţiva lideri spirituali ai Societăţii Teosofice, precum Annie Besant, C.W. Leadbeater şi, mai târziu, Alice Bailey.
Atât Helen Blavatski, cât şi continuatorii ei, au fost cei care, pe baza informaţiilor de natură mistică primite în Orient, deseori prin procedee considerate sau autoproclamate paranormale, au stabilit un anumit limbaj şi o anumită coloratură conceptuală, ce s-au propagat şi în zilele noastre. Termeni precum corp sau plan astral, corp sau plan eteric, corp sau plan mental, chakre, nadisuri, ronduri etc au pătruns din Orient în Europa prin filiera teosofilor. Tot astfel, concepte cheie precum karma, reîncarnarea sau existenţa post-mortem a omului au fost amplu dezvoltate în concepţia teosofilor.
TEOSOFIE – THEOSOPHIE: THEOS: DUMNEZEU; SOPHIA : ÎNŢELEPCIUNE.

Virusarea unei concepţii străvechi

După moartea fondatoarei Hellen Blavatsky, preşedinta Societăţii Teosofice a fost numită Annie Besant (1847-1933), care a încercat să extindă cercetările prin clarvedere asupra aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului ale unui grup de iniţiaţi teosofi reunit în capitala indiană de la Adyar.

În activitatea sa publicistică şi administrativă în cea ce priveşte Societatea Teosofică, Annie Besant a fost sprijinită de un alt personaj destul de controversat la acea vreme, Charles Webster Leadbeater (1854-1934), care se autoproclama “mag alb”, dar care avea reale capacităţi de clarvedere. Cei doi au colaborat o perioadă destul de îndelungată, iar rezultatele investigării prin clarvedere ale aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului au fost adesea notabile. Unele dintre cercetările prin clarvedere ale Anniei Besant asupra structurii materiei, asupra atomilor şi alcătuirii naturii (“aspectul ocult al naturii”) au fost confirmate ulterior, de-a lungul celei de-a doua părţi a secolului XX, de fizicieni.

Problemele au început să curgă în momentul în care Annie Bessant a încercat să dea o lovitură de imagine dar şi financiară atât în folos propriu, cât şi în al Societăţii Teosofice printr-o manipulare de mari proporţii prin promovarea unui tânăr hindus pe nume Krishnamurti în postura de “al doilea Mesia”. Fondarea “Ordinului Stelei” de sorginte neomasonică şi proclamarea oficială a lui Krishnamurti ca fiind mesia al “noii ere” s-a produs în anul 1925, pe când acesta a împlinit 30 de ani.

Evident, atunci când s-a tezit din rolul ce-i fusese pregătit cu multă migală de Annie Bessant şi Charles Webster Leadbeater, puţin după ce a împlinit vârsta de 31 de ani, fiind o persoană destul de luminată la minte, Krishnamurti a denunţat manipularea la care fusese supus; în consecinţă, din încercarea conducătorilor Societăţii Teosofice de a-l desemna pe Krishnamurti drept al doilea Mesia şi de a instaura “o nouă eră” n-a mai rămas decât amintirea. O amintire din ce în ce mai diluată.
Abdicarea lui Krisnamurti din rolul ce-i fusese hărăzit printr-o manipulare nu neapărat subtilă a atras atenţia opiniei publice, dar şi a unor membri de frunte ai Societăţii Teosofice din acea perioadă asupra faptului că atât concepţia, cât şi activitatea socială a teosofilor au fost virusate în mod nepermis.

Teosofii au virusat în mod nepermis vechea concepţie formulată de-a lungul timpului de contactorii la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului, mai cu seamă că începând cu un anumit moment, ei şi-au arogat în mod fals calitatea de continuatori ai rosacrucienilor.

Prin această mişcare imagistică şi mediatică total neinspirată, dar ferm contestată în epoca respectivă, teozofii au virusat în mod nepermis concepţia promovată de Christian Rosencreutz şi nu numai a lui ci şi a multor altor contactori ai aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului, abandonând însăşi fundamenul creştin pe care a fost clădit demersul acestuia. Mai mult decât atât, teosofii au căzut la un moment dat în luciferianismul cel mai detestabil prin abandonarea principiilor fundamentele ale concepţiei creştine: credinţa în Unul Dumnezeu care se manifestă prin Sfânta Treime şi, implicit, faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Pentru promotorii teosofiei, Iisus Hristos nu a fost decât un simpli iniţiat, cu nimic mai presus (sau mai prejos) de multitudinea de bodhysattva, mahatma, guru, asceţi sau iniţiaţi indieni. Totul a culminat cu adoptarea controversatei teze teozofice că “Lux este adevăratul Hristos”.

Însuşi principiul fundamental pe care a fost clădită concepţia teosofilor reprezintă o eroare şi în acelaşi timp o abandonare a credinţei în Dumnezeu – credinţă promovată de-a lungul veacurilor de cei care au reuşit să se conecteze la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului. Teosofii au nesocotit Principiul, introducând în ecuaţie factori disturbatori (viruşi) ce au alterat concepţia. Iar Principiul este Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului – Cauza Primă, în afara căreia nu mai există alta.

Această virusare a fost vizibilă chiar în primele fragmente din Stanţele lui Dzyan, care aşa cum a fost menţionat, reprezintă rezultatul accesării cronicii akasha de către una sau mai multe persoane care au prinit apelaţia Dzyan, adică Văzătorul (clarvăzătorul) sau Cunoscătorul. Ca primă observaţie ce trebuie încă de la început menţionată este faptul că cercetările prin clarvedere ale persoanei denumite Dzyan şi sintetizate în Stanţe (aşa cum au fost comentate în Doctrina Secretă de Hellen Blavatsky) au acelaşi viciu de fond ca şi cercetările similare ale contactorilor, iniţiaţilor şi clarvăzătorilor din antichitate, descrise în vechile mituri. Aşa cum a fost menţionat, toţi contactorii din această categorie au accesat cronica akasha în mod incomplet, astfel că nu l-au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu, ci i-au contactat doar pe cei care s-au autodenumit zei şi care erau într-adevăr, fiinţe reale, eterate. La fel ca în cazul vechilor mituri, contactorul sau contactorii denumiţii generic Dzyan s-au întors în sens invers (pratiloman: în răspăr) în trecut, pe firul istoriei lumii, doar până la episodul “smântânirea oceanului de lapte”; ei au observat Raza de lumină ce a fecundat abisul (abisul-mamă la Blavatsky, Nun la egipteni; haosul la greci, tenebrele la gnostici etc), dar nu au înţeles cine a generat această Rază.

Aşa cum a fost argumentat, principalii contactori care au prezentat în scririle lor procesul complet al creaţiei lumii şi au specificat faptul că Prima Cauză este Dumnezeu au fost Enoch, Moise şi Ioan, Aposolul cel iubit de Hristos. Ei au mărturisit că adevăratul Creator al cosmosului este Dumnezeu. Enoch a aflat acest aspect chiar de la Dumnezeu, aşa cum a fost menţionat în Cartea secretelor lui Enoch, apocriful etiopian (cap 35): „Şi am despărţit lumina de întuneric – îi spune Dumnezeu lui Enoch – … şi am zis luminii să fie ziuă şi întunericului să fie noapte. Şi a fost noapte şi a fost ziuă, prima zi.” De asemenea, Moise a descris procesul creaţiei în primul capitol din Geneza: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină” (Geneza cap 1; vs 1-3). La rândul său, Sfântul Apostol Ioan începe Evanghelia sa prin cuvintele: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Evanghelia după Ioan, Cap 1, vs 1- 5).

Fără nici o îndoială, în scrierile Hellenei Blavatsky există nenumărate alte erori, la fel ca în scrierile continuatorilor acesteia. Uneori aceste erori au fost recunoscute franc de unii dintre continuatorii fondatoarei Societăţii Teosofice, alteori au fost evidenţiate de contestatari. Ceea ce a fost îndeobşte reproşat atât fondatoarei Societăţii Teosofice, cât şi continuatorilor acesteia a fost însă nesocotirea creştinismului şi a misticismului creştin în detrimentul impunerii aproape forţate a coloraturii conceptuale ce are la bază buddhismul de tip mahayana şi promovarea zeităţilor promovate de aceasta – nenumăraţii Boddhisattva.

Atât Hellenei Blavatsky, cât şi continuatorii ei au imprimat în epocă un anumit limbaj, preluat în general din limba sanskrită şi o anumită coloratură conceptuală preluată din budhhismul de tip mahayana combinate cu idei preluate cam de-a valma şi adeseori fără o analiză serioasă din vechile scrieri ale Indiei (pe măsură ce au fost traduse în principalele limbi de circulaţie internaţională) precum Vedele, Upanishadele, Puranele, Cartea Legii lui Manu, Bardo Thodol etc.

În final, teosofii au creionat un sincretism în care au folosit atât concepte, cât şi termeni preluaţi din vechile scrieri indiene, cât şi concepte şi termeni preluaţi cam după ureche din doctrinele gnostice (Simon Magul sau Valentin), din kaballah ebraică, din filosofia presocratică etc.

Pe de altă parte, trebuie evidenţiat faptul pozitiv că prin Hellen Blavatsky şi continuatorii ei au intrat în limbajul curent al europenilor termeni precum rond (ciclu cosmic), chakre, nadisuri, aură invizibilă, corp eteric, corp astral, spirit individual (atman), reîncarnare, karma, dharma etc.

Cristian Gănescu pentru ALAYA