CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

MIHAI VITEAZUL, BAN AL CRAIOVEI 

Deşi, în linii mari, istoria domniei voievodului Mihai Viteazul este destul de bine cunoscută, încă există destul de multe enigme. Prima mare enigmă cu privire la Mihai Viteazul este chiar originea sa: pe de-o parte, data exactă a naşterii sale a născut controverse interminabile; la fel, locul naşterii este incert. De cealaltă parte, există controverse cu privire la părinţii săi.

Cu privire la data la care s-a născut Mihai Viteazul, unii istorici susţin că acesta s-a născut în 1557, în timp ce alţii susţin că s-a născut în anul 1558; oricum, se ştie cu relativă precizie că în anul 1601, când se afla la Praga, Mihai avea 43 de ani. Majoritatea istoricilor plasează naşterea domnitorului Mihai Viteazul în localitatea Târgul de Floci (prin termenul “floci” se înţelegea în acea perioadă firele din lâna oilor; lat: floccus: fir de lînă, fir de stofă groasă) din judeţul Ialomiţa. (5) O ipoteză alternativă, susţinută de documente păstrate la  Episcopia Râmnicului, plasează locul naşterii sale în localitatea Drăgoeşti, Jud. Vâlcea. În fine, o a treia variantă, susţinută mai ales de legendele populare, plasează naşterea lui Mihai Viteazul în Oltenia, în apropiere de Strehaia. Se pare că, ulterior, în acelaşi loc, Mihai a construit o biserică şi un conac la Strehaia. Această ultimă variantă este susţinută de o legendă populară legată de întemeierea bisericii mănăstirii Strehaia – singura biserică din România cu altarul orientat spre sud. Actuala biserică a mănăstirii Strehaia a fost construită de Matei Basarab în anul 1645, pe nişte ruine – spune legenda – din timpul lui Pătraşcu Voievod; ruinele provin, după cum afirmă aceeaşi legendă populară, de la un castel sau de la un conac unde au venit “Pătraşcu Voievod cu Theodora şi au dat naştere lui Mihai”. Ulterior, în acel loc, Mihai Viteazul a construit o biserică.  Legenda – menţionată şi de Nicolae Iorga – spune că, fiind încolţit de turci, Mihai “a ridicat biserica pe timp de noapte, astfel că s-a orientat greşit şi a amplasat altarul spre sud.”

Descendenţa lui Mihai Viteazul este la fel de controversată,; cei mai mulţi istorici acreditează ideea că Mihai a fost fiul nelegitim şi postum al voievodului Ţării Româneşti Pătraşcu cel Bun (martie 1554 – decembrie 1557); postum, întrucât  – afirmă istoricii respectivi – s-a născut în anul calendaristic următor decesului voievodului Pătraşcu. În cazul în care, într-adevăr, a fost fiul nelegitim al voievodului Pătraşcu, linia genealogică a lui Mihai Viteazul a fost următoarea: Mircea cel Bătrân – Vlad al II-lea Dracul – Vlad Călugărul – Radu cel Mare – Radu Paisie – Pătraşcu cel Bun. Aşadar, Mihai Viteazul a făcut parte din linia genealogică a Drăculeştilor. (5)

Dacă datele cu privire la linia genealogică a tatălui sunt relativ acceptate, datele cu privire la linia genealogică a mamei sunt ceva mai slab conturate. Majoritatea istoricilor afirmă că în mod sigur pe mama sa o chema Tudora sau Teodora (este înmormântată la Mănăstirea Cozia, lângă Mircea Cel Bătrân) şi că făcea parte din familia Cantacuzinilor, fiind sora unui înalt dregător de la Constantinopole, Iane Cantacuzino care a fost la un moment dat Ban al Craiovei.

Mama lui Mihai – afirmă istoricul Neagu Djuvara – “era o Cantacuzină, adică o coborâtoare din vestita familie bizantină care a dat doi împăraţi în veacul al XIV-lea şi care se număra printre marile familii nobile ale Bizanţului. Decăzuţi, după cucerirea Constantinopolului de către turci, ascunşi timp de două-trei generaţii, reapar la începutul veacului al XVI-lea la Constantinopol; în special un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor.” (22)

Totuşi, urmaşii de astăzi ai familei Cantacuziono, destul de bine documentaţi în privinţa arborelui genealogice al strămoşilor lor, nu recunosc apartenenaţa lui Iane şi a Teodorei, mama lui Mihai, la această familie; deci filiaţia lui Mihai cu Şaitanoglu (1515-1578) nu are cum să stea în picioare. Într-adevăr, de-a lungul domniei sale, Mihai Viteazul a avut în apropiere cel puţin un membru al familiei Canacuzinilor, care a îndeplinit funcţia de vistiernic, pe nume Andronic; după istoricul Nicolae Iorga, acest Andronic a fost primul Cantacuzin ce a emigrat în Ţara Românească; evenimentul s-a produs însă în anul de graţie 1595. (5)

Împotriva filiaţiei Cantacuzine a lui Mihai Viteazul se pronunţă şi istoricul Alex Mihai Stoenescu. “În privinţa naşterii lui Mihai din Pătraşcu cel Bun – scrie autorul citat -, situaţia pare ceva mai clară, toate documentele oficiale interne şi externe indicând fără tăgadă ascendenţa din domnitorul de la 1554-1558, la care se adaugă o serie de mărturii pictografice, pre­cum fresca de la mănăstirea Călui, unde Mihai este zugrăvit împreună cu fratele său, domnitorul Petru Cercel (1583-1585). Potrivit lui Ştefan D. Grecianu, Pătraşcu cel Bun a avut şase copii, între care se numără şi cei doi domnitori, care însă trebuie să se fi născut în acelaşi an – 1557 sau 1558. Petru Cercel ar fi avut în 1579 vârsta de 22 de ani şi prin urmare era născut în 1557. Grecianu îşi exprimă rezervele că Pătraşcu-vodă ar fi rămas văduv în anul morţii sale (pe care îl precizează mai întâi ca fiind 1558 şi apoi 1557) şi că s-ar fi însurat în acelaşi an cu Teodora. De fapt, din documentele vremii ştim că Pătraşcu-vodă a murit la 26 decem­brie 1557, iar vârsta de 43 de ani a lui Mihai în 1601 trebuie raportată la data prezenţei sale la Praga, lunile ianuarie-februarie, ceea ce arată că Mihai împlinise 43 de ani în anul precedent, 1600; aşadar, trebuie să se fi născut în 1557 şi nu era fiu postum. (…) Pare de asemenea ca foarte probabilă înrudirea lui cu Iane de la Constantinopol, care nu poate fi un Cantacuzino, dar apare mereu ca ruda lui în documentele interne şi străine. Acest Iane nu s-a semnat niciodată cu acest nume şi nici nu şi-a atribuit ascendenţa cantacuzină, prezentându-se însă întotdeauna ca Ioan, ban sau fost ban al Craiovei. (5)

În tinereţe, Mihai a fost un prosper negustor de vite şi, ulterior, de giuvaericale, care făcea “naveta” între Oltenia, ţinuturile de la sudul Dunării şi Constantinopole, acolo unde era o mare piaţă de desfacere. În anul 1583 s-a căsătorit cu Stanca, văduva, foarte bogată, a unui dregător din judeţul Vâlcea, iar apoi a urcat treptele diferitelor dregătorii: în anul 1586 a devenit Ban de Mehedinţi, în anul 1589 a devenit stolnic, în 1591 a devenit postelnic, iar în 1592 a devenit Mare Ban al Craiovei, adică conducătorul de facto al Olteniei. Din momentul în care s-a căsătorit cu Stanca şi până în anul 1593, Mihai a cumpărat aproape 44 sate în Oltenia, devenind astfel unul dintre cei mai înstăriţi boieri din Valahia.

După cum îl descria Lope de Vega, un scriitor spaniol din acea perioadă, în perioada maturităţii sale, Mihai Viteazul era „furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea netedă, păr cârlionţat, nas lung ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la faţă, bun de picior, straşnic vorbăreţ, iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde. Nu se rade şi nici nu se sulemeneşte. Nu cunoaşte ce-i olanda, nici parfumurile, iasomie ori vraier, nu caută patul moale. Nici nu mănâncă numai fazan”. (27)

În vederea îndeplinirii celui de-al doilea scop, Mihai s-a bazat pe pe de-o parte pe bogăţia sa personală, iar de cealaltă parte pe oastea Olteniei care a constituit nucleul dur al armatei Ţării Româneşti din acea perioadă.

Pe timpul lui Mihai Viteazul, corpurile de oaste oltene au avut în frunte generali şi căpitani experiementaţi, unii dintre ei fiind boieri cu moşii întinse. Dintre căpitanii şi generalii lui Mihai Viteazul trebuie menţionaţi Miron Alexandru Cocea, Banu Mărăcine, Banu Manta, Banu Udrea, Radu Calomfirescu, Fraţii Goleşti, Radu Florescu, Baba Novac, Radu Şerban (din familia Craioveştilor, care i-a succedat lui Mihai în scaunul domniei), Fraţii Buzeşti – Radu, Stroe şi Preda. Dintre aceştia, rangul de general în oastea lui Mihai Viteazul l-au avut doar Baba Novac, Preda şi Stroe Buzescu, Banul Mihalcea, Banul Manta şi Banul Udrea. Dintre căpitanii de vază mai trebuie evidenţiaţi Gheţea, Răcea, Mârza, Simion şi Pătru. La aceştia s-au adăugat mai mulţi căpitani străini (lefegii), precum scoţianul John Smith, albanezul Lecca Aga, polonezul Valentin Walawski, secuii Moise Szekely şi Albert Kiraly.

O “fotografie de grup”, prezentată de istoricul Alex Mihai Stoenescu, indică felul în care se înfăţişa oastea Olteniei adunată la Craiova, în anul 1598, înaintea campaniei de la Dunăre împotriva turcilor: “oastea Olteniei, adunată la Craiova, pentru a fi inspectată de voievod, avea în frunte la dreapta cetele Buzeştilor, cu steagurile roşii. Urmau cetele lui Udrea Băleanu, cu steagurile albastre şi ale lui Şerban paharnicul cu steaguri verzi. La centru erau haiducii lui Baba Novac, voinici, călări şi pe jos, îmbrăcaţi în co­joace. În flancul stâng se înşirau lefegii lui Leca aga, secuii lui Ciomârtan Tamaş, cazacii şi moldovenii lui Cocea şi polonezii lui Walawski. Hatman peste toată oastea olteană era banul Mihalcea, ajutat de Radu Buzescu.” (5)

Ceea ce frapa la oastea Olteniei era înfăţişarea contingentului “roşilor” (denumiţi mai târziu “roşiori”), care erau îmbrăcaţi în echipament de luptă roşu, având steaguri de asemenea roşii. Comentând această oaste de elită a Olteniei, istoricul Alex Mihai Stoenescu consemna următoarele: “Termenul roşu sau curtean avea două semnificaţii atunci: „una restrânsă, proprie unei anumite bresle sau categorii sociale, aceea de boieri mărunţi, care nu aveau titluri de mici dregători” şi o alta prin care erau desemnaţi „descendenţii boierilor mici”. Roşii din armata lui Mihai Viteazul erau curteni ai marilor boieri şi dregători, slugi care strângeau veniturile din ţară, mici proprietari de pământ, prin ur­mare fiind într-un număr redus, dar, împre­ună cu dorobanţii de ţară, îmbrăcaţi în albastru, „care slujeau statului feudal uneori pentru leafă – ca şi cei străini -, alteori pen­tru scutiri fiscale sau pentru folosirea ocinelor domneşti”, au reprezentat un model de organizare militară care s-a păstrat mult mai viu în Oltenia. Cu ocazia cam­paniei în Transilvania, vistierul Stavrinos ne lămureşte asupra oştii Olteniei: „cu toate os­tile Craiovei şi ale Jiului şi cu ale Mehedin­ţilor”, iar trimisul austriac Darahi vede, în timpul bătăliei de la Şelimbăr, „roşii de ţară, frumoasă oaste, alcătuită tot din boieri.” (5)

Totuşi, aşa cum a fost deja menţionat, prin denumirea de “roşii” (denumiţi mai târziu “roşiori”) nu trebuie înţeleasă o categorie de curteni mărunţi ai marilor boieri, ci o etnie distinctă; “roşii” apar în istorie cu mult timp înaintea domniei lui Mihai Viteazul, fiind vorba la origine despre acea categorie distinctă de oameni cu chipul arămiu (care potrivit basmelor populare româneşti, au fost împărăţiţi de Împăratul Roş), care s-a perpetuat încă din cele mai vechi timpuri în arealul carpato-danubiano-pontic. Strămoşii acestei categorii de oameni roşii au fost carpii, fraţi buni cu dacii şi costobocii; aşa cum a fost deja menţionat, la ei făcea referire călugărul Albericus că i-au speriat prin simpla lor prezenţă pe călugării de la mănăstirea Cârţa. Încă din vremurile străvechi culoarea roşie a fost adoptată şi etalată de cei care se considerau (şi, probabil, chiar erau) urmaşi ai acestei etnii prin purtarea unor însemne vestimentare sau heraldice, podoabe, steme etc. În consecinţă, se poate afirma că “roşii” (roşiorii) din armata lui Mihai Viteazul se considerau urmaşii acestei etnii considerată nobilă, căci după cum poate fi remarcat din descrierea istoricului Alex Mihai Stoenescu, nu averea personală dicta apartenenţa la acest corp de oaste, ci altceva.

În epopeea militară a lui Mihai Viteazul ce a culminat cu unirea, pentru o scurtă perioadă de timp, a celor trei Valahii,  oştile Craiovei, conduse de principalii ei generali, au participat, în calitate de nucleu dur, la bătăliile de mare amploare de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr, Mirăslău şi Gurăslă; de asemenea, au participat, atunci când necesităţile strategice şi tactice au cerut-o, şi la bătălii de mai mică amploare, care au făcut posibilă ascensiunea militară şi politică a lui Mihai.

Printre acestea din urmă trebuie menţionate bătălia ce a precedat alungarea unui corp de oaste turcesc de la Dunăre în decembrie 1594 de către oştile conduse de Banu Mihalcea şi Banul Manta, bătălia ce s-a dat întru apărarea Timişoarei din 1596 sau bătălia ce a dus la izgonirea turcilor ce trecuseră în Dunărea în Oltenia, în anul 1599.

Mai trebuie menţionat doar faptul că de pe timpul lui Mihai Viteazul există primele menţiuni documentare cu privire la adoptarea Tricolorului în heraldica Ţării Româneşti. În lucrarea „Steaguri în colecţiile Muzeului de Istorie“, istoricul Elena Pălănceanu afirma următoarele: “rămâne incontestabil faptul că tricolorul a existat ca atare în timpul lui Mihai Viteazu, deoarece îl întâlnim la diplomele de înnobilare acordate de către acesta, atât pe lambrechine, cât şi pe scutul blazoanelor … Folosirea repetată a tricolorului pe blazoanele diplomelor pe care le-a acordat nu poate fi întâmplătoare şi nici lipsită de semnificaţie.” (44)

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI