CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

  EPOPEEA MARILOR BANI 

Spre mijlocul Evului Mediu, ca pol de putere incontestabil al Olteniei independente, devenită sediu al Marii Bănii, Craiova a cunoscut o puternică dezvoltare socială, economică, militară şi religioasă. Spre finele secolului al cincisprezecelea, polul economic şi comercial al Craiovei era situat în jurul Dealului Sfântul Dumitru, în zona denumită “Piaţa Veche”. Acolo se intersectau principalele drumuri comericale ce făceau legătura cu Târgoviştea, Bucureştiul, Haţegul, sudul Dunării (Calafatul şi Bechetul) şi zona Turnul Severin. Cel mai important dintre toate era însă Drumul Sării ce ducea spre Ocnele Mari, Jud. Vâlcea.

În jurul centrului economic din Piaţa Veche, unde se aflau principalele amplasamente comerciale şi meşteşugăreşti, s-au coagulat încetul cu încetul mai multe “mahalale” – adică, spus în limbaj modern, cartiere. Iniţial, mahalalele au fost ocupate de meşteşugari, în funcţie de breasla din care făceau parte. Au existat: o mahala a pielarilor, o mahala a tăbăcarilor, o mahala a lânarilor şi aşa mai departe. Fiecare mahala şi-a construit, în timp, propria sa biserică. Dacă meşteşugarii locuiau cu precădere în partea de nord şi de est a oraşului, boierimea locuia în “centru”, adică în zona Dealului Sfântul Dumitru, acolo unde se afla Reşedinţa Banilor (Casa Băniei).

După cum afirma Baltazar Walter cel Tânăr, un cronicar din Silezia ce a vizitat Craiova la mijlocul Evului Mediu, locuinţele mai răsărite ale boierimii ocupau un spaţiu în formă de potcoavă ce înconjura Dealul Sfântul Dumitru. (1) El descria oraşul ca fiind “mare, împoporat şi plin de tot felul de belşuguri, dar fără ziduri de apărare” (“împoporat: populat”).

Nivelul foarte înalt de calificare al meşteşugarilor Craiovei, care erau organizaţi în bresle (la fel ca cei din Sibiu sau Braşov) este demonstrat de existenţa unor ateliere în care se realizau produse de înaltă tehnologie, care cereau experienţă îndelungată în domeniu.

Un nume de meşteşugar iese în evidenţă, figurând în documentele epocii: Manea săbierul, care confecţiona săbii de foarte bună calitate, din moment ce printre clienţii săi figurau atât prinţi din Croaţia şi Serbia, cât şi demnitari ai Ţării Româneşti, în primul rând Domnitorul.

În acea perioadă de timp hotarele oraşului nu erau foarte clar delimitate, dar se pare că satele din jurul Craiovei, situate la o distanţă de aproximativ 20 de kilometri, erau considerate a face parte din oraş, iar locuitorii acestora erau consideraţi craioveni. Mai târziu, spre finele secolului al şaisprezecelea, hotarele au fost stabilite pe dealurile ce înconjurau oraşul, în special pe Dealurile Bucovăţului şi Plaiul Vulcăneşti. (1)

Fiind un oraş puternic din punct de vedere economic, comparabil – sau, oricum, cu nimic mai prejos – cu Braşovul, Sibiul şi celelalte oraşe săseşti sau secuieşti din Ardeal, dregătorii şi boierii Craiovei au fost capabili să menţină o oaste puternică, bine echipată şi instruită în spiritul acelor vremuri.

Nucleul oştirii Craiovei era format din oşteni profesionişti, denumiţi lefegii, dar nu trebuie subestimat rolul sătenilor din satele învecinate, care erau chemaţi la oaste de câte ori situaţia o cerea. Toţi aceştia erau subordonaţi, din punct de vedere militar, Marelui Ban al Olteniei. De asemenea, un rol important l-au avut oştile principalilor boieri olteni. În acest context nu trebuie să fie motiv de surpriză faptul că, atunci când a venit timpul, devenind Domnitor cu acordul Porţii de la Constantinopole, Mihai Viteazul, fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun şi frate al domnitorului Petru Cercel, a contat pe un corp de oaste extrem de puternic, dur şi experimentat, astfel că a obţinut victorii glorioase în faţa unor inamici redutabili.

Tradiţia menţinerii unei oştiri puternice devenise tradiţională în Craiova; ea nu a început pe timpul lui Mihai Viteazul, căci bazele ei au fost puse pe timpul lui Iova Kraiul, astfel că au continuat pe timpul bătăliei de la Posada din anul 1330, precum şi pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân – victoria de la Rovine fiind un exemplu elocvent în acest sens.

Trebuie subliniat şi faptul că victoriile lui Mircea cel Bătrân sau ale lui Mihai Viteazul împotriva turcilor şi, implicit, unirea de către acesta din urmă a celor trei Valahii – Valahia, Transilvania şi Moldova -, “pohta ce am pohtit” (după propria sa exprimare), nu au fost deloc întâmplătoare, ci consecinţă firească a faptului că respectivii domnitori s-au bazat pe o oştire profesionistă, echipată şi instruită corespunzător.

Sub nici o formă oştile Craiovei nu au fost formate, aşa cum a încercat istoriografia comunistă să sugereze, din mase ţărăneşti luate de la muncile câmpului pentru a-şi apăra cu armele glia strămoşească. Nici nu era posibil în acea perioadă în care primau armele de foc şi, în special, muschetele şi tunurile, care aveau nevoie de o specializare militară îndelungată pentru a fi folosite. De asemenea, era nevoie de generali şi căpitani de oaste destoinici, în mare parte lefegii sau boieri şcoliţi în meseria armelor, care au devenit comandanţi ai unor corpuri de oaste, mai mari sau mai mici. Fără sprijinul lor, nici nu era cazul ca vreunul dintre domnitorii citaţi să plece la război.

Aşadar, pentru a face faţă inamicilor de orice fel era nevoie de o armată organizată, disciplinată şi instruită, capabilă să folosească atât armele albe – săbii, pumnale, lănci – şi implicit să aibă curajul de a desfăşura lupte corp la corp cu inamicul, cât şi armele de foc – pistoale, muschete sau tunuri. Uneori, cu toată instruirea corespunzătoare, se mai produceau şi mici “accidente” în ceea ce priveşte folosirea armelor de foc şi, în special, a tunurilor.

Un astfel de accident a rămas “imortalizat” în zidul Bisericii Domneşti de la Târgovişte, unde încă poate fi observată o ghiulea înfiptă în zid. Această ghiulea nu aparţine unor inamici, ci unor oşteni mai puţin instruiţi ai lui Mihai Viteazul care, încercând să apere Curtea Domnească, au tras cu tunul şi au nimerit … zidul lăcaşului de cult.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI