CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

  GALERIA OROPSIŢILOR

Iova Kraiul, întemeietorul sau, mai degrabă, reîntemeietorul oraşului Craiova, face parte dintr-o galerie de mari personalităţi care au fost oropsite de istoriografia modernă prin ignorare, dar care nu au fost cu nimic mai prejos de marii conducători de oşti şi voievozi pe care i-a avut ulterior poporul român.

Dacă în cazul marilor conducători de oşti şi voievozi consemnaţi de istoriografie există informaţii destul de amănunţite, despre ilustrele personaje din galeria cărora a făcut parte Iova Kraiul există doar câteva legende fragmentare, care nu mai sunt crezute de nimeni în ziua de astăzi; mai mult decât atât, cel mai adesea, istoriografia include marile personalităţi de acest tip în galeria personajelor “imaginare”, produse ale creaţiilor populare, ce pot fi incluse în categoria “miturilor istoriografice”. Din această largă galerie de mari personalităţi mai fac parte – printre mulţi alţi întemeietori de “ţări” sau oraşe, mai mari sau mai mici – Negru Vodă, Dragoş Vodă, Bucur Ciobanul etc.

Interesant este faptul că atât Kraiul Iova, cât şi Bucur Ciobanul au trăit înainte de formarea oficială, consemnată de istoriografie, a primelor formaţiuni prestatale româneşti, care s-a produs fie la sfârşitul secolului al doisprezecelea, fie de-a lungul primei jumătăţi a secolului al treisprezecelea.

În ciuda deosebirilor evidente, între Iova Kraiul şi Bucur Ciobanul există şi câteva asemănări notabile. Înainte de toate poate fi remarcat faptul că, făcând parte din “galeria oropsiţilor”, Iova Kraiul şi Bucur Ciobanul sunt “fraţi de suferinţă” întrucât au fost ignoraţi de istoriografie, deşi, foarte probabil, fără activitatea lor întemeietoare soarta locurilor respective ar fi fost alta.

Prima asemănare este că ambii au fost la origine persoane cât se poate de comune. În urma unor evenimente excepţionale – descoperirea unor comori, în cazul lui Iova şi contactul cu zânele, în cazul lui Bucur -, cei doi au fost incluşi în evenimente cu caracter excepţional, iar în cele din urmă au întemeiat sau au reîntemeiat oraşe. A doua asemănare este că ambii au trăit înainte de constituirea formaţiunilor prestatale româneşti – în perioada cuprinsă între anii 1100 – 1300. La fel ca Negru Vodă. A treia asemănare, mult mai dramatică, este că ambii au avut fete care, într-un fel sau altul, au avut un destin dramatic. Fata Kraiului Iova s-a înecat în Balta Craioviţei, iar fata lui Bucur a fost răpită de tătari. A patra asemănare dintre Iova şi Bucur a fost că, imediat după actul întemeierii, au construit biserici; prin bisericile construite, ambii au sacralizat teritoriul şi comunităţile incipiente ce s-au format în acel teritoriu; astfel, atât teritoriul, cât şi comunităţile au fost afierosite (închinate) lui Dumnezeu. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi despre Negru Vodă care a construit biserici în locaţiile unde a poposit, atât la Cîmpulung, cât şi la Curtea de Argeş.

Trebuie precizat că acest ultim aspect, care nu a fost remarcat îndeajuns de promotorii istoriografiei moderne, are o importanţă excepţională. Premisa de la care trebuie plecat în argumentarea acestui aspect este că pe teritoriul României pot fi decelate trei categorii de localităţi (nu contează întinderea sau numărul populaţiei acestor localităţi – puteau fi târguri, sate, comune sau oraşe). Prima categorie a fost formată din acele localităţi care au fost întemeiate pentru prima oară înaintea erei creştine, precum Sarmizegetusa Regia, Drobeta, Costeşti, Blidaru, Căpâlna, Tilişca, Pelendava, Sucidava etc. A doua categorie a fost formată din acele localităţi care au fost întemeiate în era creştină pe principii creştine. În fine, a treia categorie a fost formată din acele localităţi care au fost întemeiate din considerente industriale; această din urmă categorie de localităţi – care nu prezintă importanţă în contextul celor expuse în aceste pagini – a apărut mai ales în ultimile două secole datorită industrializării; cele mai multe dintre localităţile de acest tip au fost întemeiate datorită învecinării cu resurse de materii prime (mine de cărbuni, rezerve de petrol şi gaze naturale etc).

Localităţile din prima categorie au apărut în perioada predacă sau dacă, fiind constituite în jurul unor temple. O dată cu dispariţia formelor religioase închinate vechilor zei, aceste localităţi au continuat să existe doar dacă au fost reîntemeiate pe principii creştine; cu alte cuvinte, doar dacă pe teritoriul lor au fost construite biserici. Dacă pe teritoriul acestor localităţi nu a fost construit nici un lăcaş de cult închinat lui Dumnezeu, acestea au dispărut chiar şi din amintirea oamenilor, fiind acoperite de pământ şi uitare. Mai trebuie specificat că ritualul construirii şi târnostirii primei biserici într-o locaţie oarecare prespune închinarea lui Dumnezeu atât a teritoriului, cât şi a comunităţii ce a ales să locuiască acolo.

Localităţile din a doua categorie au fost înfiinţate în era creştină. O parte dintre ele au fost vetre de civilizaţie mai vechi, care au fost reîntemeiate în condiţiile menţionate anterior, adică în condiţiile închinării lui Dumnezeu a teritoriului şi a comunităţilor ce au ales să locuiască acolo. Alte localităţi au fost complet noi; acestea s-au format din considerente economice, în locaţiile unor nedei sau târguri constituite ad hoc la întretărierea unor drumuri comerciale. Aceste din urmă localităţi au fost întemeiate direct pe principii creştine, în sensul că primul edificiu public construit a fost invariabil o biserică; construirea şi, implicit târnostirea unei biserici a reprezentat temeieul închinării teritoriului şi comunităţii lui Dumnezeu

În cele mai multe cazuri, reîntemeierea sau chiar întemeierea după principii creştine a unei localităţi de acest tip s-a datorat iniţiativei unui personaj ilustru. Prin construirea primului lăcaş de cult creştin (indiferent de ce rit), personajul ilustru, care pe drept cuvânt îşi merită apelaţia de “întemeietor”, a configurat o nouă stare existenţială a comunităţii şi a teritoriului. Acesta a fost cazul oraşului Craiova, care odinioară s-a numit Pelendava, fiind dedicat zeului Apollon, iar apoi a fost reîntemeiat de Iova, care, datorită bogăţiei sale, obţinută în urma descoperirii unei comori, a fost declarat krai, iar apoi a construit o primă biserică – Biserica Sfântul Dumitru. Oraşul Craiova s-a dezvoltat şi extins aşadar de la “punctul zero” care este Biserica Sfântul Dumitru. Nu altceva se poate afirma despre oraşul întemeiat de Bucur ciobanul, Bucureşti, care însă nu a mai fost reîntemeiat într-o veche vatră de civilizaţie precum Craiova, ci a fost întemeiat în mod direct în secolul al treisprezecelea (sau mai devreme) după principii creştine. Înaintea construirii de către Bucur a primei biserici, Bucureştiul nu era nici măcar târg.

Acest principiu de reîntemeiere după principii creştine a fost valabil şi la nivelul unor teritorii mult mai vaste – de exemplu, la nivelul unor regiuni denumite în vechime “ţări”: Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Litua, Ţara Vâlcei. De asemenea, principiul de reîntemeiere după principii creştine a fost valabil chiar şi la nivelul întregii Valahii, iar acest fapt a fost nesocotit la fel de nejustificat de istoriografie. Reîntemeierea după principii creştine a întregului teritoiu al Valahiei a aparţinut lui Negru Vodă – “frate de suferinţă” al lui Iova Kraiul şi al lui Bucur Ciobanul.

Nu este atât de greu de reconstituit modul în care s-a produs reîntemeierea după principii creştine a “ţărilor” ce au compus odinioară teritoriul carpato-danubiano-pontic ori a Valahiei în întregul ei. Legendele ce menţionează aceste aspecte încă există, iar cel ce le analizează trebuie doar să le înţeleagă “codul” şi să le interpreteze ca atare.

Mai trebuie menţionat că toate aceste “ţări”, care la sfârşitul secolului al treisprezecelea au devenit voievodate şi cnezate nu au apărut din neant. Ele existau de multă vreme, dar aveau o altă “formatare”; “ţările” respective au existat neîntrerupt din antichitate, continuitatea populaţiei fiind demonstrată de multitudinea artefactelor arheologice descoperite. “Ţările” erau situate chiar în teritoriile ocupate în antichitate de marile uniuni de triburi ale dacilor, carpilor, costobocilor şi geţilor; mai mult decât atât: aveau capitalele cam în aceleaşi locaţii.

Aşadar, în cazul tuturor acestor oraşe şi ţări a fost vorba despre o reîntemeiere după principii creştine, ce a avut ca autori incontestabili personalităţi ilustre precum Negru Vodă, Iova sau Bucur. Este de neînţeles în acest context de ce numele şi activitatea acestor personalităţi ilustre au fost ignorate total de istoriografia modernă, care a găsit de cuviinţă să acorde mai mult credit unor documente provenite din cancelariile marilor puteri ale vremii, precum regatul maghiar sau imperiul bizantin (care oricum au fost partinice şi partizane), decât legendelor populare. Sărăcia informaţiilor veridice din aceste documente partizane, precum şi sărăcia de idei a istoriografiei au făcut ca o etapă fundamentală a istoriei poporului român să fie total necunoscută, iar numele adevăraţilor întemeietori şi reîntemeietori de târguri, oraşe şi “ţări” (echivalente unor regiuni) şi chiar a întregii Ţări a Valahiei să fie ignorate.

Trebuie menţionat şi faptul că şi în ziua de astăzi istoriografia mondială este uimită de modul “abrupt” în care poporul român a pătruns în istorie. Pentru unii istoriografi francezi, germani sau ruşi, istoria poporului român a început undeva prin secolul al treisprezecelea, iar pentru alţii despre România se poate vorbi doar după războiul de independenţă din anul 1877/1878.

Pe drept cuvânt, remarcând această tendinţă unilaterală a istoriografiei mondiale, care atunci când nu a fost răuvoitoare a fost în cel mai bun caz indiferentă, istoricul Alex Mihai Stoenescu remarca următoarele în cartea sa “Istoria Olteniei”: “Puţinătatea izvoarelor şi permanentul dubiu stupid al istoriografiei străine, despre apariţia „ciudată” a românilor în secolul al XIII-lea (unii ne plasează abia prin secolul al XIV-lea sau al XV-lea, împreună cu albanezii!), au creat multe probleme istoriografiei româneşti. Descoperirile arheologice şi analiza corectă a izvoarelor aduc argumente ştiinţifice care pot răspunde reacţiei disperate a lui Dumitru Brătianu: „Dacă nu suntem de aici, nu am venit nici din sud, nici din est, de niciunde, atunci trebuie să fim de origine divină, coborâţi de Dumnezeu din cer!” (5) Şi, într-adevăr, ce mare dreptate a avut Dumitru Brătianu!

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI