CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

CĂLĂREŢII ROŞII

Foarte important de remarcat este şi faptul că Bogdan Petriceicu Haşdeu a recunoscut importanţa deosebită pe care o au vechile “legende poporane” în înţelegerea trecutului, aducând în sprijinul afirmaţiilor sale o legendă din zona Banatului, asemănătoare cu cea menţionată de autoarea monografiei despre Globul Craiovei.

Această legendă a fost preluată de ilustrul cărturar de la un preot din Temeşana, pe nume Nicolae Tincu-Velea: “Poporul român în Almaş păstrează din veacuri o tradiţie curioasă, ale cărei urme cel puţin autorul nu le află în istoria Banatului. Iacă tradiţia: cum că pe râpa de lângă satul Lăpoşnicel, unde se văd şi astăzi ruine de zidire, să fi fost un castel unde să fi reşezut regentul Almaşului, numit de popor „Crai-Iova” (Iova-Iovian-Ioan); cum că acesta, după un timp oarecare, cu foarte multe familii, s-a dus în România şi acolo a întemeiat oraşul de astăzi Craiova, numit aşa după numele său; cum că şi râul ce cură pe sub râpa unde a stat acel castel, apoi şi întreg ţinutul acela se cheamă şi până astăzi Craiova, dar şi Crăina sau Craina.” (11)

 Comentariul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu cu privire la legenda citată este cât se poate de edificator: “Această tradiţie, aşa cum o avem aci, ne prezintă o imposibilitate logică. (…) Dacă o parte oarecare din locuitorii Temeşanei de pe malurile Carasului ar fi emigrat oarecând în Oltenia, de-a stânga Jiului, fie cu un „Crai-Iova” sau cu oricine altul, atunci în Almaşu ar fi putut să rămână o vagă aducere aminte despre plecarea pribegilor, nu însă amănuntul că s-au dus la Dolj şi au întemeiat acolo Craiova. În Dolj – da – ar fi fost logică tradiţia că străbunii craiovenilor ar fi venit în vechime din Almaş: ar fi fost logică, fiindcă pentru acei străbuni Almaşul fusese ceva cunoscut, a cărui noţiune, prin urmare, ei ar fi putut-o transmite posterităţii; în Almaş, din contra, o asemenea legendă nu este logică, deoarece bănăţenii cei rămaşi nu avuseseră niciodată a face cu Doljul, ba nici chiar cei plecaţi dintre dânşii nu erau în stare de a lăsa vorbă acasă că se duc la Craiova, căci Craiova nu era încă în fiinţă. (…) Singura cale posibilă de a scăpa pe „craiul Iova” al bănăţenilor din acest impas este de a interverti (inversa n.n.) intinerariul său: el n-a venit din Almaş la Craiova, ci din Craiova la Almaş.” (11)

O interpretare la fel de interesantă (în contextul informaţiilor istorice ce erau vehiculate în vremea sa) ne prezintă ilustrul cărturar cu privire la legenda ce prezintă Craiova ca o mare nedeie crăiască. “După o legendă poporană – scrie autorul citat -, Craiova cea veche, negreşit înainte de secolul XV când a devenit capitală a Olteniei, clădindu-se cam tot pe atunci şi biserica cea „bănească”, nu se afla punctualmente acolo unde este astăzi. La porţile oraşului mergând spre Jiu – zice dl. Margot – se vede o mare baltă numită Craioviţa. Tradiţia poartă că oraşul era zidit în vechime în acel loc, şi că în urma unui mare cutremur de pământ fu cufundat cu totul, înecat, şi apele bălţii îl cuprinseră. Cercetări în fundul bălţii ar putea lesne să verifice această legendă. Este foarte probabil că poziţia primitivă a Craiovei va fi fost chiar lângă Jiu.” (11)

Dacă, din punct de vedere speculativ-intuitiv, în linii generale, mare parte dintre aspectele legate de originile Craiovei moderne au fost soluționate în mod corect de ilustrul cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu prin recursul optim la legendele “poporane”, nu acelaşi lucru se poate afirma despre “problema” cumană; aşa cum a fost menţionat, ilustrul cărturar a atribuit întemeierea oraşului Craiova unui rege cuman pe nume Ioan sau Iona. Data acestei presupuse întemeieri a fost anul 1235.

Fireşte, este în afară de orice îndoială faptul că, la un moment dat, zona Olteniei a intrat în sfera de influenţă a războinicilor cumani, dar aceasta nu are de-a face cu întemeierea oraşului. Întemeierea sau, mai exact spus, reîntemeierea pe principii creştine a oraşului Craiova a avut loc cu cel puţin o sută de ani mai devreme de apariţia cumanilor în partea de sud a României actuale, aspect pe care ilustrul cărturar nu avea cum să-l deducă în mod optim în epoca în care a scris. Problema cumană – căci este într-adevăr o problemă esenţială a istoriografiei româneşti – a fost amplu dezbătută de marea majoritate a istoricilor de seamă ai poporului român. De fapt, rezolvarea problemei cumane reprezintă cheia de boltă pentru înţelegerea istoriei poporului român în secolul al doisprezecelea şi al treisprezecelea.

După cum ne informează autoarea Emilia Corbu într-o documentată sinteză cu privire la acest subiect, cumanii au fost o populaţie de origine asiatică, înrudită cu turcomanii, al căror loc de origine a fost stepele Mongoliei. “De undeva din stepele Mongoliei – afirmă autoarea citată – ei au înaintat pâna în zona lacului Aral de unde s-au întins pâna pe cursul inferior al Dunării. Ocupaţia lor principală era creşterea oilor, cailor, vacilor şi a cămilelor – pe care le-au aclimatizat pâna în stepa eurasiatica. Din acest motiv practicau un nomadism ecvestru, care însemna deplasarea pe areale întinse în căutare de noi paşuni. În urmă cu o mie de ani ocupau stepa Eurasiei, iar ţara lor, numita Cumania, se întindea pâna pe lanţul Carpaţilor, incluzând teritoriul statelor medievale de mai târziu Valahia şi Moldova, unde, începând din secolul al XII-lea, sunt menţionaţi frecvent. Mihail Siriacul relatează că, la sfârşitul secolului al XII-lea, cumanii erau stabiliţi la graniţa Imperiului Bizantin şi se alăturaseră „poporului creştin” de acolo. Centrul lor de greutate era în stepa de la nordul Dunării şi denumirea acesteia de „Stepa Cumanilor” a ramas pâna târziu în evul mediu.” (16)

La începutul secolului al doisprezecelea, mai preciza Emilia Corbu, în tot acest areal imens, numărul cumanilor depăşea un milion. Evident, pentru a ocupa un spaţiu atât de mare cumanii aveau nevoie de o armată eficientă, capabilă de a duce operaţiuni de luptă în orice condiţii. „Atacurile lor – ne informează Emilia Corbu – aveau mereu elementul surpriză, fie ca atacau noaptea, fie din locuri de unde nu te aşteptai. De asemenea, stapâneau tehnica învăluirii adversarilor, foloseau locurile înguste, mlaştinile, simulau atacuri în alte zone, pentru ca apoi să atace din altă parte. Ca sa nu mai spun că ploaia de săgeţi pe care cumanii au abătut-o asupra cruciaţilor care atacaseră Imperiul Bizantin în 1204, a rămas de neuitat pentru francii care şi-au pierdut atunci pe „vestitul împarat Balduin”. Cumanii luptau de pe cai, în goană, ca unii care stăteau tot timpul pe cai, de acolo vorbeau, îşi mânau vitele, se odihneau şi tot caii îi însoţeau în mormânt.”

Revenind la încercarea ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu de a atribui întemeierea oraşului Craiova unui rege cuman, trebuie reiterat faptul că acesta îşi bazează o parte din afirmaţii pe cronica călugărului Albericus (la B. P. Haşdeu: Alberic) care va fi murit undeva prin anul 1241.

“Mai multe manuscrise ale cronicii lui Alberic – afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu – se găsesc în diferite biblioteci din Germania şi Franţa: unul la universitatea de la Gottingen, altul la Hanovra, apoi la municipalitatea din Leipzig, de aici, vreo trei în biblioteca naţională din Paris, din care unul chiar din secolul XIII etc. Pe titlul manuscriselor, Alberic figurează în general cu epitetul de „călugărul de la Trei-Fântâne” (monachus Trium Fontium) (…) Alberic ne mai spune că a fost din „ordinul cistercian”, o ramură a marelui ordin monastic fondat de către St. Benedict. (11)

La un moment dat al vieţii sale, mai precis după anul 1227, Alebericus l-a însoţit în arealul carpato-danubiano-pontic pe „Magister Robertus Vesprimensis, vir bonus et religiosus, de Leodiensi diocesi natus, factus fuit episcupus Strigoniensis”, un „bărbat bun şi religios” aşadar, care a reuşit să convertească la catolicism o mare masă de cumani. “La 1227 – zice Alberic – el a reuşit a boteza în Transilvania peste 15000 de cumani, formând un nou „episcopat al Cumaniei”, în fruntea căruia a pus, la 1228, pe unul numit Teodoric. Însoţind, poate, pe arhiepiscopul Robert într-una din călătoriile sale în Ardeal, Alberic a auzit acolo curioasa poveste românească despre „oamenii roşii”, asigurându-ne că ei s-au arătat lângă mănăstirea Cârţa din ţara Făgăraşului la anul 1235 şi că – fiind goniţi – s-au ascuns într-o peşteră din Carpaţi (…) După ce cunoaştem acum personalitatea cronicarului nostru, şederea şi relaţiile sale în Ungaria, mijloacele de informaţie despre ţările vecine, nu ne va mai surprinde de a găsi în cartea lui pe adevăratul fondator al Craiovei: nu pe împăratul Ioniţă, ci pe „craiul Ion” din tradiţie. (11)

În acest punct trebuie adusă o completare indispensabilă cu privire la apariţia insolită a “oamenilor roşii” descrisă în textul cronicarului Albericus; aşa cum afirmă editorul contemporan al scrierii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu (volumul “Olteneştile” apărut în anul 2005 la Editura Limes din Cluj-Napoca) într-o notă de subsol, documentele descoperite la abaţia Trois-Fontaines aduc informaţii suplimentare cu privire la acest subiect: “în anul 1235 ar fi apărut în faţa abaţiei Cârţa, venind dinspre munte, două sute de călăreţi roşii şi scunzi, încălecaţi pe cai de culoare roşie. Spectacolul oferit de aceşti ecveştri, descris de cronist cu unele detalii, trebuie să-i fi impresionat în asemenea măsură pe călugări, încât evenimentul, transpus o dată cu scurgerea timpului în domeniul supranaturalului, a fost adus la cunoştinţa abaţiei-mamă din Igriş, de unde Albericus a cules informaţia… Autorul observă că datele privitoare la topografia zonei sunt corecte în relatarea lui Albericus. Totodată, el emite ipoteza că era vorba de nişte localnici. Ei puteau fi români, după cum a sugerat A. Armbruster, dar putea fi vorba şi despre o manifestare de tip şamanic a unei populaţii turanice”. (11)

Aşadar, apariţia celor două sute de călăreţi “roşii” nu este nicidecum o glumă, dar, în marea lor majoritate, analiştii recenţi sunt de părere că aceştia au fost mai degrabă români decât cumani.

Revenind la ilustrul cărturar şi la deducţiile sale speculativ-intuitive cu privire la originea Craiovei, trebuie accentuat faptul că acesta i-a considerat a fi fost cumani pe călăreţii roşii menţionaţi de scrierile latine de la Trois-Fontaines. Tocmai acest aspect l-a determinat să lege prezenţa cumanilor de întemeierea unor aşezări din partea de sud a României, aşezări care ulterior au fost botezate după numele lor. Pe scurt, în opinia ilustrului cărturar, punctele în care cumanii au pătruns şi au ieşit de pe teritoriul Olteniei au primit nume specifice; astfel pe râul Olt se află localitatea “Vadul comanilor”, iar pe Dunăre se află localitatea “Comanii”. “În acest fel – îşi continuă ilustrul cărturar raţionamentele – dacă vom trage un segment de la Comanii-pe-Olt până la Comanii-pe-Dunăre, spaţiul intermediar va cuprinde partea sudică a districtelor Romanaţi şi Dolj, având Craiova în vârf. Dar între momentul intrării şi momentul ieşirii trebuie să fi fost un interval de timp în cursul căruia cel puţin o parte din districtele Romanaţi şi Dolj s-au aflat sub dominaţia cumanilor… Acuma, răzămându-se pe dezvoltările de mai sus, unde nomenclatura topografică ne-a procurat cea mai neaşteptată lumină, nu ne va fi greu de a înţelege naraţiunea călugărului Alberic despre un Rex Jonas, „crai Ion” de pe la 1230, pe care acest cronicar îl numeşte: „major in Regibus Comanorum” (cel mai mare dintre regii Cumanilor), iar un alt scriitor contemporan, celebrul Joinville, îi dă epitetul de: „le grant roy de Commains” (marele rege al Cumanilor).” (11)

Totuşi, evenimentele descrise de cronicarul Albericus şi citate de ilustrul cărturar B.P. Haşdeu s-au produs după întemeierea Craiovei de Kraiul Iova, astfel că acesta nu trebuie confundat cu vreun rege al cumanilor. În concluzie, evident, Kraiul Iova nu a fost aceeaşi persoană cu „major in Regibus Comanorum” (“cel mai mare dintre regii cumanilor”), după cum acesta din urmă nu are nimic în comun cu „major rex Ionas” menţionat în Diploma Ioaniţilor. De altfel, faţă de afirmaţiile tranşante din lucrarea “Originea Craiovei”, în scrisoarea adresată ulterior istoricului A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu Haşdeu se menţine pe o poziţie destul de defensivă, afirmând doar că acel rege cuman Ioan sau Iona şi-a construit la Craiova doar un conac, Craiova nefiind “o nouă creaţiune edilică, ci numai s-a pus un nume nou, dându-se unei vechi localităţi o aducere aminte a evenimentului că pe aci locuise craiul. În scurt, Craiova pe la 1235 fusese conacul regelui Iona, un conac – nemic mai mult decât atâta.” (11)

Într-adevăr, pentru regele cuman Iona, menţionat de ilustrul cărturar care a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu, Craiova va fi fost doar un conac, “nemic mai mult decât atâta”, căci nu avea cum să întemeieze “o nouă creaţiune edilică”, întrucât aceasta deja exista.

De altfel, nu există nici un indiciu documentar care să indice că în jurul anului 1235 vreun rege cuman ar fi purtat vreun război de cucerire în zona Craiovei; iar dacă vreun rege cuman a poposit într-adevăr în “conacul” de pe malul Jiului, nu a venit ca inamic, ci mai degrabă ca aliat (sau, eventual, ca protector), iar acest aspect are o motivaţie istorică cât se poate de bine argumentată.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI