CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

CETATEA-NEDEIE

Mulţi istorici moderni sunt de părere că, dată fiind sărăcia documentelor istorice şi arheologice, secolul al XIII-lea poate fi considerat cel mai misterios secol din istoria poporului român, iar acest fapt nu poate fi tăgăduit de nimeni. De fapt, întreaga perioadă de aproape o mie de ani, cuprinsă cu aproximaţie între retragerea aureliană din anul 272 şi întemeierea statului medieval Valahia, reprezintă o perioadă de gol informaţional pe care, într-un fel sau altul, istoriografia a încercat să o umple. Din acest punct de vedere se poate afirma că secolul al treisprezecelea nu a fost nici mai mult, dar nici mai puţin misterios decât întreaga perioadă menţionată.

Fără nici o îndoială, în secolul al treisprezecelea s-au produs mutaţii istorice extrem de importante pentru destinul ulterior al poporului român. Secolul al treisprezecelea a fost secolul apariţiei şi afirmării unor formaţiuni prestatale – aşa cum le denumeşte istoriografia – pe tot cuprinsul teritoriului locuit de poporul român.

Mult mai interesant însă – și mult mai misterios – decât secolul al treisprezecelea a fost secolul al doisprezecelea, cu privire la care informaţiile furnizate de istoriografie sunt şi mai puţine. În secolul al doisprezecelea – mai exact spus la debutul secolului al doisprezecelea – a fost reîntemeiat oraşul Craiova pe principii creştine, cu aportul decisiv al lui Iova Kraiul. Aşadar, revenind la istoria Craiovei după acest ocol mai lung, se poate afirma că, după reîntemeierea pe principii creştine realizată de Iova Kraiul, reîntemeiere ce poate fi situată în prima jumătate a secolului al doisprezecelea (cel mai probabil în perioada 1100-1110, dacă nu mai devreme), destinul zonei s-a modificat considerabil. Craiova a devenit cea mai bogată aşezare din partea de sud a arealului carpato-danubiano-pontic, cunoscând o dezvoltare economică explozivă, fapt ce i-a permis implicarea în jocurile politice ale regiunii. Mai mult decât atât, reşedinţa kraiului a devenit sinonimă în epoca respectivă cu bogăţia şi prosperitatea, fapt ce a atras ca un miraj negustori şi meşteşugari nu numai din celelalte zone ale arealului carpato-danubiano-pontic, ci şi de la sudul Dunării, unde locuiau mulţi etnici valahi. Pe drept cuvânt, Craiova acelei perioade devenise o veritabilă “perlă a Valahaiei”.

Bogăția şi prosperitatea zonei a provenit, fără nici o îndoială, de la comoara descoperită de Iova (“norocos ca Iova”), care a avut înţelepciunea necesară de a o pune în folosul comunităţii; s-ar putea afirma că, spre deosebire de omologii săi de la debutul secolului al XXI-lea, Iova a ştiut cum să-şi utilizeze bogăţia în folosul comunităţii. Spirit întreprinzător din punct de vedere comercial, Iova a dezvoltat vechea nedeie ce exista în zonă, aceasta devenind în scurt timp cea mai mare din întregul areal balcano-carpato-danubiano-pontic; altcumva spus, vechea nedeie a devenit o “regină a nedeilor”, Iova devenind astfel kraiul acesteia – nume sub care a fost de altfel cunoscut în epocă şi a intrat în legende (căci în istorie, după cum poate fi remarcat, nu a intrat).

Urmarea logică ar fi că, atrăgând negustori, meşteşugari şi mărfuri din tot arealul balcano-carpato-danubiano-pontic (de la sudul şi de la nordul Dunării), dar şi datorită impunerii unor taxe de tranzit prin vama ce exista de multă vreme la trecerea peste podul Jiului, Craiova a dobândit nu numai bogăţie, ci şi prestigiu. Astfel, chiar înainte de a fi denumită după numele lui Iova, Craiova a fost cunoscută în epocă sub denumirea (care ulterior a intrat în legende) de Nedeie Krăiască sau de Nedeie-Cetate.

Denumirea, ce poate părea pompoasă, de cetate nu este defel exagerată, întrucât pe amplasamentul actualului oraş Craiova a fost construită într-adevăr o cetate de apărare. Harta lui Paulus Sanctinus Lucensis este cea mai clară dovadă în acest sens. Totuşi, vestigiile arheologice indică faptul că cetatea nu a fost construită în zona dealului Sfântul Dumitru, locul unde Iova descoperise comoara şi construise biserica şi locuinţa crăiască, ci la vreo zece kilometri spre nord-vest. Zona în care a fost construită cetatea corespunde cu locaţia în care actualmente se află Lacul (“Balta”) Craioviţei. În acea perioadă de timp, Lacul Craioviţei era mai mic decât se prezintă astăzi; el se formase în jurul anului 400, în urma unei inundaţii provocate de o revărsare a Jiului. Mutarea centrului de greutate al sediului krăiei de pe Dealul Sfântul Dumitru lângă Lacul (“Balta”) Craioviţei denotă faptul că în acea perioadă de timp s-a produs o mutaţie importantă în ceea ce priveşte situația geopolitică și socială a zonei. Este evident că, din punct de vedere militar, zona lacului Craioviţa, fiind înconjurată de apa lacului dintr-o parte şi de păduri din trei părţi, putea fi protejată mult mai uşor decât Dealul Sfântul Dumitru.

Prin denumirea de cetate în epoca despre care este vorba trebuie înţeles mai degrabă un fel de fort (ca o unitate militară din ziua de astăzi) împrejmuit fie cu gard din lemn, fie cu zid din cărămidă; din loc în loc se aflau probabil foişoare de apărare şi observaţie. Zidul împrejmuitor delimita mai multe clădiri civile, dintre care la loc de cinste trebuie să se fi aflat locuinţa kraiului, o biserică şi un număr oarecare de hambare şi depozite. Hambarele şi depozitele ţineau probabil de buna funcţionare a unei nedei, în ele fiind adăpostite mărfurile negustorilor pe timp de noapte. Nedeia era amplasată probabil într-o piaţă ceva mai mare, în care se vindeau sau se schimbau prin troc mărfuri. În mod cert, fortul (cetatea) avea armată proprie sub forma unor cete înarmate, care asigurau atât perimetrul comercial şi civil al cetăţii, cât şi protecţia mărfurilor şi a călătorilor ce poposeau acolo.

Este un element de maximă importanţă menţiunea că reşedinţa pe care o putem să o numim “oficială” a kraiului s-a mutat din Dealul Sfântul Dumitru lângă Lacul Craioviţei. Denumirea lacului s-a perpetuat până în ziua de astăzi: Craioviţa. De fapt, toată zona în care se află Lacul Craioviţa a primit acest nume (zona este cunoscută astăzi ca fiind cartierul Craioviţa), iar acest aspect trebuie să dea de gândit, motiv pentru care se poate deschide o scurtă paranteză pentru a prezenta o deducţie cu privire la implicaţiile sale.

Deducţia se bazează doar pe intuiţie; fireşte, intuiţia este considerată neştiinţifică de istoriografie, dar asupra acestui aspect mai este de discutat. Deocamdată va fi prezentată doar deducţia, care porneşte de la următoarea premisă: în mod firesc, se poate conveni că numele Ioviţă este diminutivul sau numele de alint al numelui Iova, iar acest aspect ne poate duce cu gândul la faptul că Iova din denumirea Craiova a fost aceeaşi persoană cu Ioviţă din denumirea Craioviţa. Totuşi – iar aceasta este deducţia -, mult mai probabil, nu a fost vorba despre aceeaşi persoană. Iova din denumirea Craiova nu a fost aceeaşi persoană cu Ioviţă din denumirea Craioviţa. Ioviţă trebuie să fi fost fiul lui Iova, urmaşul său direct, care într-un anume moment al vieţii sale s-a separat de tatăl său pe cale amiabilă şi a dezvoltat – cum se spune astăzi – o altă “afacere”.

Motivaţia acestei deducţii este următoarea: în mediul popular (“la ţară”) a existat din antichitate şi până la începutul secolului al XX-lea o cutumă de ordin mistico-popular (devenită apoi superstiţie) care interzicea modificarea în vreun fel a numelui unei persoane, astfel că acordarea diminutivelor sau a numelor de alint nu era un procedeu prea des utilizat. O dovadă în acest sens este faptul că, încă din antichitate, persoanele grav bolnave sau cele care nu aveau noroc în viaţă erau rebotezate cu alt nume, rebotezarea fiind echivalentă cu o renaştere fiinţială, care anula bolile şi nenorocul. Tot astfel pruncii bolnavi erau “vânduţi” de părinţi – cel mai adesea pe fereastra deschisă a casei – pe o “para” (un bănuţ) primului străin ce trecea “întâmplător” pe uliţă, erau rebotezaţi de acesta cu primul nume ce-i venea în minte, şi în final erau “răscumpăraţi” de părinţi. Chiar şi în ziua de astăzi, acest procedeu este folosit în unele biserici ortodoxe din Dobrogea, de exemplu la Dervent, unde bolnavii incurabili sunt rebotezaţi de preoţi. Concluzia este că numele unei persoane era considerat ca fiind în relaţie directă cu destinul acestuia, astfel că folosirea unor diminutive, nume de alint sau prescurtări de nume era nu numai foarte rar utilizată, ci şi considerată nefastă.

Faptul că avem de-a face cu două personaje distincte, Iova şi Ioviţă, tată şi fiu, demonstrează faptul că, în epoca respectivă, pe teritoriul Craiovei s-au format două centre de putere, amplasate în locuri diferite. Primul centru de putere a rămas pe Dealul Sfântul Dumitru, unde se va fi aflat biserica cu acelaşi nume în prima sa întocmire arhitectonică, ridicată de Iova (Cel Bătrân) din lemn şi reşedinţa crăiască amplasată în locul unde astăzi se află Casa Băniei (şi aceasta era tot din lemn, căci aşa se construiau edificiile în acele timpuri). Al doilea centru de putere a fost ridicat de Ioviţă, fiul lui Iova, atunci când acesta a ajuns la maturitate; locaţia celui de-al doilea centru de putere era pe malul (de atunci) al Lacului Craioviţa.

Între momentul construirii primului centru de putere de către Iova (cel mai probabil în jurul anului 1100, deci cu aproximativ 80 de ani înainte de întemeierea Ţaratului Româno-Bulgar) şi momentul construirii celui de-al doilea centru de putere de către Ioviţă se va fi scurs o perioadă de timp – între treizeci şi patruzeci de ani. Pe timpul maturităţii lui Ioviţă necesităţile economice, sociale şi militare erau altele decât erau pe timpul lui Iova. Situaţia politică globală se schimbase, în sensul în care, dacă pe timpul lui Iova (Cel Bătrân) situaţia era relativ idilică, pe timpul lui Ioviţă (Cel Tânăr) situaţia se complicase semnificativ; în perioada maturităţii lui Ioviţă, ce poate fi situată cu aproximaţie în perioada 1140-1150, nori negri se adunau din toate părţile asupra teritoriului nord şi sud dunărean.

Acesta a fost de altfel motivul pentru care, în concordanţă cu noile imperative ale momentului, Ioviţă a decis construirea unei cetăţi de apărare pe malul lacului Craioviţa. În perimetrul cetăţii înconjurată cel mai probabil cu un zid de cărămidă (considerat mai trainic şi mai sigur), flancat de turnuri de apărare şi de foişoare de observaţie, se vor fi aflat o nouă biserică din cărămidă şi mai multe construcţii civile, cea mai importantă fiind reşedinţa krăiască. De asemenea, în perimetrul cetăţii trebuie să se fi aflat nedeia, adică târgul unde se făcea negoţ, hambarele şi depozitele aferente, unul sau mai multe hanuri unde trăgeau negustorii pe timpul nopţii şi, foarte probabil, locuinţele personalului auxiliar, în special ale garnizoanei formată din cete de luptători.

Doar astfel Ponsiona-Craiova putea figura pe harta strategului militar Paulus Sanctinus Lucensis având sigla de cetate creştină (steagul cu cruce). Cetatea avea, evident, o importanţă strategică în zonă; ea apăra nu numai obiectevele religioase, civile şi economice ale zonei, ci şi, foarte probabil, supraveghea drumurile care făceau legătura dintre sudul Dunării şi celelalte provincii locuite de români: Transilvania şi Muntenia.

Sub denumirea locală de cetate nedeie sau poate chiar prin denumirea cunoscută în apusul Europei, de Ponsiona sau “Ponte de Zio” (Pod peste Jiu – pod care în vremea respectivă prezenta importanţă nu doar economică, ci şi strategică), Krăia lui Iova s-a extins teritorial destul de rapid. Dacă în faza iniţială Krăia lui Iova era doar o cetate ce apăra o nedeie – o cetate-nedeie -, ulterior a devenit o “ţară”. În prima etapă, Krăia lui Iova s-a extins până la dimensiunile aproximative ale Olteniei de astăzi, iar în a doua etapă pare să fi depăşit teritoriul actual al României, extinzându-se atât la sudul, cât şi la vestul acesteia.

Trebuie reamintite în acest context legendele din localitate Globu Craiovei, care au furnizat informaţia valoroasă că locaţia respectivă (sud-estul judeţului Caraş Severin) făcea parte în perioada respectivă din Krăia lui Iova – aşa cum le-a specificat kraiul fugar ciobanilor -, ceea ce înseamnă că aceasta se întindea pe o suprafaţă mult mai mare decât suntem înclinaţi să credem.

 

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI