CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

ORAŞUL LUI APOLLON

În antichitate cetăţile erau întărite cu împrejmuiri – cu ziduri sau valuri de pământ – atât din considerente strategice, cât şi din considerente magice. Spre deosebire de concepţia vehiculată actualmente de istoriografie, care afirmă că cetăţile au fost împrejmuite cu ziduri doar din considerente strategice, trebuie specificat ca fiind definitoriu pentru înţelegerea istoriei străvechi că mai întîi au fost construite artefactele magico-religioase şi că, abia apoi, în jurul acestora, au fost construite cetăţi şi ziduri de apărare. Sanctuarele, templele, statuile zeilor şi celelalte artefacte magico-religioase erau considerate obiective de importanţă excepţională şi nici un efort, întru apărarea lor, nu era considerat în zadar.

Aşadar, la origine, cetăţile de apărare nu au fost construite pentru a apăra satele în care se afla populaţia civilă, ci pentru a apăra temple sau diverse artefacte cu caracter magic sau religios. Evident, cetăţile ce apărau templele aveau nevoie de existenţa satelor, pentru că acestea le asigurau subzistenţa economică. Motivul asigurării subzistenţei economice era mai mult decât suficient pentru ca cetăţile să protejeze satele din jur. Aceasta era mentalitatea în antichitate şi nu are de ce să fie interpretată după normele epocii actuale. Nu succesiunea modurilor de producţie şi preeminenţa factorilor economici au constituit motorul dezvoltării societăţii în antichitate, ci preeminenţa unor considerente de natură magico-religioasă. De altfel, în antichitate, în jurul unor sanctuare-cetăţi întărite prin valuri de pământ se constituiau o mulţime de sate, pe o rază ce uneori depăşea o sută de kilometri. Potrivit mentalităţii de atunci, sătenii erau convinşi că sunt apăraţi nu numai de soldaţii ce apărau cetăţile, ci în primul rând de zeul în cinstea căruia se construiseră sanctuarele. În cazul unui atac al unor forţe străine, ţăranii nu se refugiau în cetăţile apărate, ci în păduri. Date fiind dimensiunile destul de mici ale cetăţilor, nici nu încăpeau prea mulţi oameni într-o astfel de incintă şi, la urma urmei, nici nu era optim din punct de vedere al strategiei militare. În antichitate, cetăţile nu apărau oameni civili, ci cu precădere artefacte religioase şi personalul sacerdotal ce le deservea.

În mod cert, şi în jurul Pelendava gravitau un număr destul de mare de sate, care se întindeau omnidirecţional pe un diametru de peste o sută de kilometri. Acesta este principalul motiv pentru care se poate considera că vetrele de civilizaţie ale căror vestigii arheologice ce au fost descoperite în localităţile amintite anterior – Işalniţa, Plaiul Vulcăneşti, Făcăi, Bucovăţ, Şiminic – s-au aflat, o lungă perioadă de timp, sub protecţia unui artefact religios important; acesta pare a fi fost, cel puţin până aproape de cucerirea romană, sanctuarul închinat zeului Apollon. Probabil că, în perioada de timp în care s-au aflat sub protecţia şi jurisdicţia religioasă a sanctuarului zeului Apollon, locuitorii satelor enumerate au participat, într-un fel sau altul, la cultul propriu-zis, sprijinind sanctuarul şi pe sacerdoţii săi prin diferite donaţii.

Între secolul al patrulea şi sfârşitul secolul întâi înainte de Iisus Hristos, rolul Pelendavei a crescut, mai cu seamă că poziţia sa strategico-geografică a permis înjghebarea unui centru comercial, militar şi religios important situat la confluenţa unor drumuri ce legau teritorii îndepărtate. Bunăoară, prin Pelendava se făcea legătura dintre Porţile de Fier ale Dunării, Valea Oltului şi zona Făgăraşului ori câmpia Munteniei. Datorită faptului că a devenit un punct nodal important, zona Pelendavei a devenit destul de bogată. Alături de locaţiile amintite anterior, Işalniţa, Şimnic, zona centrală a oraşului Craiova şi Făcăi, s-au înfiripat multe alte aşezări durabile şi probabil prospere. Oricum, în perioada cuprinsă între secolul al patrulea înainte de Iisus Hristos şi sfârşitul secolului întâi al erei creştine, numărul satelor din acest perimetru s-a înmulţit considerabil, semn că numărul populaţiei a crescut simţitor. (1)

În toată această perioadă, locuitorii au continuat să se ocupe cu creşterea cailor, a vitelor, cu cultivarea plantelor cerealiere. Simultan, s-a diversificat practicarea meşteşugurilor; metalurgia fierului, prelucrarea argintului, olăritul au cunoscut un avânt considerabil. Ceramica locală imita diferite tipuri de vase greceşti, dar exista şi ceramică adusă din import: din Grecia, Roma, Macedonia.

Începând cu secolul al treilea sau al doilea înaintea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, comerţul a început să ocupe un rol din ce în ce mai important în viaţa social-economică a zonei, semn că întregul complex de aşezări a trecut treptat de la tipul de aşezare specifică zonelor împădurite la tipul de aşezare de şes, cosmopolită. Această stare de fapt pare să fi fost amplificată pe timpul regelui Burebista, începând cu anii 80 -70 înainte de Iisus Hristos, o dată cu apogeul militar al regatului dac. Foarte probabil, Pelendava şi celalte aşezări din perimetrul de aproape o sută de kilometri ce are Craiova în centru au fost integrate de către Burebista în sistemul strategic de apărare al regatului Dac.

Trecerea, în perioada de timp menţionată, la tipul de aşezare cosmopolită de tip dava (cetate) este demonstrată de numărul mare de vestigii arheologice descoperite. Acestea indică faptul că o dată cu debutul secolul întâi înainte de Iisus Hristos, s-au produs diferenţieri masive de avere ale populaţiei; au fost descoperite deopotrivă locuinţe cu inventar sărac sau, oricum, sărăcăcios, dar şi multe locuinţe cu inventar bogat ce conţineau tezaure monetare, chiar princiare sau semiprinciare dispuse în zone întărite. Ceea ce înseamnă că, într-un răstimp foarte scurt, s-a adâncit stratificarea populaţiei: de-o parte cei ce formau păturile bogate, iar de cealaltă parte oamenii simpli.

O dată cu consolidarea regatului dac sub conducerea lui Burebista, Pelendava a crescut în importanţă devenind un centru comercial important în care populaţia din nordul Dunării făcea comerţ cu cea din sudul (sau sud-estul) Dunării, în principal cu cea din Imperiul Roman, precum şi cu diferite comunităţi trace, macedonene, ilire etc. Prin Pelendava treceau principalele drumuri comerciale ce făceau legătura dintre sudul şi nordul Dunării. Acesta a fost probabil motivul pentru care, într-un interval destul de scurt, începând cu anul 50 al ultimului secol de dinaintea erei creştine, în zonă au fost construite noi cetăţi de refugiu sau de apărare, noi fortificaţii, toate fiind protejate de cete conduse de căpetenii militare, ce aveau în pază drumurile comerciale, cărările sau chiar Valea Jiului, de unde, prin Pasul Vâlcan, se putea ajunge rapid în inima regatului Daciei – la Costeşti, Sarmizegetusa, Blidaru, Căpâlna, Tilişca etc.

Revenind la etimologia numelui pelenilor, ca fiind derivată din numele lui Apollon, se poate spune că aceasta nu pare să indice numele unei seminţii distincte ori a unui trib coagulat pe principii exclusiv etnice, ci doar a unor persoane şi, implicit, a unei comunităţi unite printr-un crez religios comun – în speţă, cel de adoratori ai lui Apollon. Este vorba mai degrabă despre o populaţie cu o origine etnică relativ unitară, coagulată în jurul unui crez religios comun. Ca etnie, în mare parte, această populaţie făcea parte probabil din triburile Saldensilor şi Potulatensilor, triburi geto-dace, despre care geograful antic Ptolemeu afirma că locuiesc mare parte din vestul şi centrul Olteniei de astăzi. În condiţiile concurenţei dintre cultul lui Apollon şi Zalmoxis, concurenţă ce exista la nivelul întregului areal carpato-danubiano-pontic, populaţia Pelendavei pare să fi optat decisiv pentru cultul primului dintre cei doi zei. Din acest motiv şi-a luat numele de la acesta: “apeleni” sau “peleni”, în traducere, „ai lui Apelen” (unul dintre denumirile zeului Apollon), iar oraşul a primit numele (A)pelen-dava, adică Cetatea lui Apelen sau Cetatea lui Apollon.

Trebuie reiterat faptul că este foarte puţin probabil ca cetatea dacică deja menţionată, de la Cârligei-Cărpiniş, să fi apărat doar locaţia civilă a Pelendavei. Pe de-o parte, în perioada dacică, Pelendava era destul de neimportantă ca obiectiv strategic, iar pe de altă parte, era destul de departe de cetatea pe care se presupune că o apăra.

Pelendava dacică era situată chiar în centrul oraşului Craiova de astăzi, cu nucleul între Casa Băniei şi Biserica Sfântul Dumitru şi cu circumferinţa în proximitatea aşezărilor Făcăi şi Mofleni. În consecinţă, cetatea de la Cârligei-Cărpiniş, înconjurată cu palisade puternice, nu avea ce obiectiv strategic sau economic să apere în zonă. Cu excepţia cazului în care obiectivul ce trebuia apărat era un sanctuar important, iar acesta nu putea fi decât al zeului patron al comunităţii: sanctuarul lui Apollon.

Ceea ce este important de menţionat este faptul că cetatea de la Cârligei-Cărpiniş şi-a încheiat existenţa înaintea anului 100 (era creştină), aşadar înaintea începutului primului război daco-roman şi, implicit, înaintea apariţiei legiunilor romane în zonă. Acest aspect pare a indica faptul că, începând de la un moment dat, cetatea nu a mai avut ce apăra, motiv pentru care a fost desfiinţată. Iar dacă nu mai avea ce apăra înseamnă că sanctuarul lui Apollon sau, oricum, elementul stategic ce putea fi apărat în acea zonă, îşi încetase activitatea.

 FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI