CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

PRIMA ÎNTEMEIERE:

PELENDAVA SAU APOLONDAVA

Istoria Craiovei a început de timpuriu, încă din perioada denumită neolitică de istoriografia modernă, dar, într-un mod cât se poate de evident, nu trebuie limitată la prima atestare documentară. De altfel, trebuie specificat încă de la început că efortul istoriografiei moderne de a determina istoria unui loc sau a unei populaţii doar pe baza existenţei unor documente scrise ori a unor vestigii arheologice fragmentare s-ar putea să fie doar o limitare şi, în cele din urmă, o deformare a acestei istorii. Documentele scrise şi vestigiile arheologice sunt mult prea sărace pentru a permite decriptarea cu exactitate chiar şi a caracteristicilor celor mai generale ale epocilor trecute.

În mod cât se poate de evident, trebuie remarcat faptul că nu se poate analiza într-un mod pertinent istoria Craiovei, fără a avea permanent în vedere istoria părţii de sud a României actuale, cunoscută în veacurile trecute sub numele de Vlahia, Valahia sau Ţara Românească. Mai mult decât atât: la fel de evident, nu se poate analiza într-un mod pertinent istoria Valahiei fără a se avea permanent în vedere istoria întregului ţinut locuit de români.

Trebuie, de asemenea, ţinut cont şi de faptul că teritoriul României actuale, la rândul său, este doar o parte a României Mari, a României adevărate, dat fiind că porţiuni întinse precum Basarabia, o parte din Bucovina şi întregul Cadrilater au fost rupte de duşmani, într-un mod samavolnic, de-a lungul timpului, de la trupul ţării. În consecinţă, România Mare cuprinde atât teritoriul politico-administrativ actual, recunoscut pe plan internaţional, cât şi restul teritoriilor ce intră actualmente în componenţa ţărilor vecine, teritorii locuite de mii de ani de români: Basarabia (în nord-est), o parte din Bucovina (în nord), Cadrilaterul (în sud-est). Privită din această perspectivă, România Mare este „oecumena arhetipală„, adică spaţiul etnic primordial în care, de-a lungul secolelor, s-a format şi s-a perpetuat poporul român. Acesta este motivul pentru care cercetarea istoriei poporului român nu poate fi limitată la teritoriul actual al României, ci trebuie extinsă la teritoriul ancestral locuit milenii de-a rândul de români şi de strămoşii lor, carpo-daco-geţii.

Istoria perimetrului ocupat de actualul municipiu Craiova indică fără echivoc continuitatea poporului român pe aceste teritorii, din epoca denumită de către istoriografie „a pietrei” până în ziua de astăzi. Acest perimetru are două puncte importante de reper: râurile Jiu şi Amaradia (care este un afluent al Jiului), ale căror văi (lunci) au oferit condiţii optime de viaţă încă din cea mai îndepărtată antichitate.

În perioada denumită neolitică de către istoriografia modernă, perimetrul de aproape treizeci de kilometri ce are în centru actualul municipiu Craiova se afla într-o depresiune înconjurată de dealuri împădurite şi de albia Jiului, ca o fortăreaţă naturală aproape inexpugnabilă. În partea de vest, Craiova era apărată de dealurile împădurite ale Bucovăţului; spre nord era protejată de vadurile Jiului şi Amaradiei; spre est era ascunsă vederii de Dealurile Vulcăneştilor (astăzi Plaiul Vulcăneşti), iar spre sud era protejată de o zonă mlăştinoasă destul de întinsă (astăzi secată), circumscrisă de amplasamentul actual al satelor Făcăi, Balta Verde, Podari şi Popoveni. Cu foarte puţine excepţii, acest perimetru era împădurit, existând puţine drumuri de acces spre inima lui. De fapt, principalele drumuri de acces în acest perimetru urmau vadurile celor două râuri: Jiul şi Amaradia. Termenul „împădurit” nu trebuie însă să producă confuzii: nu era vorba despre păduri în forma lor actuală, care sunt alcătuite din copaci relativ tineri, a căror vechime nu depăşeşte două-trei sute de ani, ci de păduri foarte dese, aproape virgine, formate din copaci multiseculari, cu un diametru apreciabil; aceste păduri, care în perioada respectivă acopereau aproape întregul spaţiu menţionat, pot fi denumite codri.

Cele mai importante localităţi din perimetrul limitrof actualului amplasament al municipiului Craiova, pe suprafaţa cărora au fost descoperite vestigii arheologice ce denotă existenţa încă din neolitic a unor comunităţi bine închegate şi destul de numeroase, sunt următoarele: la nord-vest, localitatea Şimnic; la sud, localitatea Făcăi; la sud-vest, localitatea Bucovăţ; la est, localitatea Işalniţa. În toate aceste locaţii au fost descoperite fragmente de ceramică, unelte, arme, vetre ale unor locuinţe. În neolitic, centrul cel mai important pare să fi fost situat în apropierea localităţii Işalniţa, unde a fost descoperit un vast complex funerar, considerat cel mai mare din Balcani. Or, un asemenea complex funerar vast prespunea existenţa unei comunităţi destul de mari.

Complexul neolitic din jurul oraşului actual Craiova s-a format începând cu mileniul al şaselea înainte de Iisus Hristos (în cele ce urmează va fi folosită cronologia utilizată de către istoriografia modernă, asupra căreia, în ultima perioadă de timp, au fost exprimate nenumărate rezerve, fiind contestată mai ales de către acei istorici care au dubii cu privire la acurateţea folosirii metodei de datare bazată pe descompunerea carbonului radioactiv C14; această cronologie va fi totuşi folosită în continuare, pentru a fi evitate confuzii nedorite), înaintea complexelor neolitice Seskolo şi Dimini din Grecia ori a celor din Anatolia, Turcia de astăzi, care, o bună perioadă de timp, au fost considerate de către istoriografia mondială primele din Europa. În mod cert, complexul neolitic din jurul oraşului actual Craiova a fost contemporan cu complexele similare ce s-au format în celelalte zone ale teritoriului locuit de strămoşii românilor. Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că în epoca neolitică (între 6000 şi 2500 înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos) populaţia ce a locuit perimetrul amintit a avut drept principale ocupaţii cultivarea plantelor cerealiere, creşterea vitelor, ulterior a cailor, vânătoarea şi pescuitul.

După anul 2500, când a avut loc trecerea de la epoca neolitică la epoca metalelor (bronzului), aceste ocupaţii s-au păstrat, dar au început să se folosească pe scară mai largă obiecte lucrate din aramă. În mod paralel, a crescut numărul aşezărilor locuite mai ales pe partea dreaptă a Jiului, ce aveau asigurată, datorită terenului, o apărare naturală mult mai bună.

Între anii 1200 şi 350 înaintea erei creştine, de-a lungul a ceea ce istoriografia denumeşte a fi fost „prima epocă a fierului”, s-au înmulţit numărul aşezărilor deschise, care au început să fie apărate de sanţuri şi palisade – valuri de pământ. Material arheologic relativ bogat ce atestă existenţa unor astfel de aşezări deschise a fost descoperit la Făcăi, Bucovăţ (locaţiile denumite Jidovii şi Malul Lupilor) şi în zona centrală a oraşului Craiova. Aceste aşezări deschise au continuat să fie funcţionale, chiar să se extindă şi în cea de-a doua epocă a fierului (350 înainte de Iisus Hristos – 100 după Iisus Hristos). De altfel, cele mai multe vestigii arheologice descoperite în acest perimetru pot fi încadrate între anii 400 înainte de Iisus Hristos şi 102 după Iisus Hristos.

Vestigiile arheologice certifică şi faptul că, de-a lungul aceastei perioade, în perimetrul oraşului Craiova locuia tribul daco-get al pelenilor (sau, după o altă denumire, al pelilor).

Este în afară de orice îndoială faptul că tribul pelenilor a făcut parte din marele popor al carpo-daco-geţilor, având aceeaşi limbă, acelaşi mod de viaţă şi, cu unele excepţii, cam aceleaşi concepţii religioase. Pelenii erau oameni bogaţi întrucât erau crescători şi neguţători de cai într-o epocă în care calul era la mare preţ.

Pelenii s-au aşezat de timpuriu în pădurile bogate din Lunca Jiului, înfiinţând mai multe aşezări fortificate. Cea mai importantă aşezare de pe valea Jiului a fost Pelendava – actuala Craiova. Etimologia cuvântului Pelendava provine, afirmă cei mai mulţi dintre istorici, de la rădăcina „peled”, care înseamnă “umed”, cu referire la terenul umed al Luncii Jiului, şi din sufixul „dava”, adică cetate. Poate fi însă promovată o interpretare diferită de cea clasică; această denumire leagă denumirea cetăţii Pelendava de numele zeul grecesc Apollon. În acest din urmă caz, etimologia cuvântului Pelendava ar deriva de la “Apellen-dava” sau “Apolon-dava”, în traducere “Cetatea lui Apollon” (Apollon era numit uneori Apelen). Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că denumirea pelenilor trebuie să fie în legătură cu zeul Apollon, denumit uneori Apelen, având sensul de adoratori (sau închinători) ai lui Apollon.

În prezent este cunoscut doar destinul acestui zeu în arealul grecesc, dar se uită mult prea uşor faptul că, la origine, Apollon a fost unul dintre zeii importanţi ai vechilor carpo-daco-geţi. Potrivit documentelor antice, zeul Apollon a fost importat de către vechii greci de la geţi. Potrivit mitologiei greceşti, Apollon a fost fiul lui Zeus şi al unei femei titan, numită Leto, iar reşedinţa sa principală a fost localizată de vechii barzi ai grecilor în Hiperboreea, pe o insulă denumită Leuce sau Insula Albă (despre care se afirmă că ar fi existat odinioară în Marea Neagră). Dacă această ultimă etimologie care derivă cuvântul Pelendava din “Apellen-dava” sau din “Apolon-dava” este corectă şi, oricum, pare mult mai corectă decât cea care derivă cuvântul „peled” de la pământul umed al Luncii Jiului, înseamnă că în perimetrul Pelendavei ar fi trebuit să existe, încă de la întemeiere, un sanctuar al lui Apollon. Dacă şi-au tras numele de la Apollon, este de la sine înţeles ca în teritoriul în care au locuit pelenii sau pelii trebuie să fi construit un sanctuar dedicat acestuia (mai trebuie specificat că numele Pelea s-a perpetuat în această zonă până în zilele noastre aproape neschimbat ).

Mai trebuie, de asemenea, menţionat faptul că pe teritoriul vechii Dacii au existat mai multe oraşe închinate lui Apollon, dintre care cel mai important a fost Apulum (Alba-Iulia), ceea ce demonstrează faptul că acest zeu avea o poziţie destul de importantă în conştiinţa religioasă a carpo-daco-geţilor. Locul de baştină al zeului Apollon trebuie însă situat fie în Dobrogea, fie pe insula numită Leuce (Insula Albă), care era amplasată undeva în Marea Neagră, la o distanţă relativ mică de ţărm; această insulă nu are de ce să fie confundată cu Insula Şerpilor, aşa cum afirmă mulţi cercetători din ziua de astăzi, mult mai probabil fiind vorba despre o insulă care este astăzi scufundată în mare. Pe această insulă, denumită Leuce, s-a aflat, dacă ar fi să dăm crezare vechilor doxografi ai antichităţii, unul dintre cele mai impunătoare temple ale lui Apollo. Din legenda lui Apollo, comunicată în antichitate de către Diodor din Sicilia, aflăm că „în faţă de ţinutul celţilor în părţile Oceanului, se află o insulă care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică şi e locuită de hiperborei, numiţi astfel pentru că sunt mai depărtaţi de vântul boreas. Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă.” (2)

Unii comentatori moderni au încercat să-l identifice pe Apollon cu Zalmoxis, dar această identificare sui generis nu este corectă nici măcar la o analiză superficială; este vorba despre doi zei diferiţi, întrucât caracteristicile lor personale diferă radical, la fel cum diferă sanctuarele care le erau dedicate. Cultul lui Zalmoxis presupunea existenţa unor peşteri sau a unor încăperi subterane ce simbolizau peşterile, în care neofiţii coborau probabil printr-un puţ, pentru a se iniţia în misterele zeului. În schimb, cultul lui Apollon presupunea existenţa unor temple de suprafaţă după modelul existent la Delphi, în Grecia. Centrul de putere principal al cultului lui Zalmoxis a fost în zonele muntoase ale arealului carpato-danubiano-pontic, într-o zonă în care existau multe peşteri (de exemplu, în zona Polovragi sau pe Masivul Bucegi, în Peştera Ialomiţei), iar centrul de putere al lui Apollon a fost, după câte se pare, undeva pe acea insulă din Marea Neagră, denumită de către doxografii greci Insula Leuce sau Insula Albă.

Apollon şi Zalmoxis au fost aşadar doi zei distincţi care au avut forme de cult total diferite. Este foarte posibil ca între cele două forme de cult, la un moment dat, să fi existat nu identificări doctrinare şi formule de politeţe, ci o concurenţă foarte serioasă şi, implicit, tensiuni destul de mari. Prin intermediul sacerdoţilor proprii, fiecare dintre cele două forme de cult a acţionat pentru a cuceri comunităţi din ce în ce mai mari de oameni. Dacă cultul lui Zalmoxis a fost cunoscut doar în arealul carpato-danubiano-pontic, cultul zeului Apollon a fost dus în Grecia, iar de acolo în arealul roman. Este cunoscut faptul că zeul Apollon a instituit oracolul de la Delphi, locul unde, de-a lungul secolelor, preotesele – dintre care cea mai celebră a fost Pythia – proroceau viitorul într-o stare modificată de conştiinţă, stare asemănătoare, cel puţin până la un punct, cu transa şamanică.

Vechii greci considerau că templele închinate zeului Apollon sunt situate în „centrul lumii” sau în „buricul pământului” – ceea ce grecii desemnau prin cuvântul „omphalos”. Iar dacă sanctuarul lui Apollon de la Delphi era situat în “buricul pământului”, în „omphalos”, înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre sanctuarul de la Pelendava. În acest caz, se poate afirma că, dacă a existat, sanctuarul lui Apollon din apropierea Pelendavei trebuie să fi servit atât celebrării cultului propriu-zis, cât şi unor activităţi de prezicere prin intermediul unor transe şamanice. La fel ca toate celelalte temple închinate lui Apollon, la fel ca sanctuarul din Delphi, sanctuarul lui Apollon din oraşul Pelendava ar fi trebuit să fie amplasat tot în „buricul pământului” – în „omphalos”. Acesta este motivul pentru care trebuie să considerăm că locaţia în care se afla sanctuarul lui Apollon de la Pelendava era de foarte mare importanţă pentru vechii locuitori ai acestor ţinuturi.

Poate că este mai comod să se accepte prima variantă, care leagă etimologia cuvântului Pelendava de terenul umed al Văii Jiului, deşi este cunoscut faptul că, de cele mai multe ori, în antichitate nu se acordau nume unor localităţi în funcţie de detaliile topometrice ale terenului, ci în funcţie de considerente religioase, de numele unui zeu considerat patron sau de manifestarea sa în anumite împrejurări. Obiceiul de a acorda nume în funcţie de detaliile topometrice ale terenului este destul de recent. Oricum, deşi cercetările arheologice de pe actualul teritoriu al Craiovei nu sunt încă finalizate, există indicii solide care sugerează faptul că, undeva foarte aproape de locul unde actualmente se află Biserica Cosuna, pe dealurile Bucovăţului se va fi aflat în antichitate un mare sanctuar; nu este exclus să fie vorba chiar despre sanctuarul lui Apollon.

Nu departe de amplasamentul actualei Biserici Cosuna, în zona Făcăi, în locaţia denumită Cârligei-Cărpiniş, actualmente un cartier satelit al oraşului Craiova, s-au descoperit, din acea perioadă, ruinele a două cetăţi apărate prin valuri de pământ, în care se aflau nenumărate locuinţe, vetre de cult, cuptoare. Poziţia relativ înaltă a dealului pe care au fost construite cele două cetăţi, aproximativ 154,4 metri, permitea supravegherea teritoriului pe distanţe mari. Cetatea principală avea un perimetru de 850/400 metri, iar valul de pământ avea 865 metri. În apropierea uneia dintre cetăţi s-a descoperit un mormânt princiar, iar în apropiere un tezaur de piese thassiene. Toate piesele nu sunt mai vechi de secolul al II-lea înainte de Iisus Hristos.

 FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI