EXCALIBUR

DECĂDEREA UNEI IDEOLOGII: MARXISMUL

În ziua de astăzi are mai puţină importanţă faptul că întemeietorii realismului industrial, printre care trebuie menţionaţi Giordano Bruno, Johannes Kepler, Galileo Galilei sau Isaac Newton, au demarat cercetările lor ştiinţifice doar din dorinţa fierbinte de a înţelege mai bine opera lui Dumnezeu care este cosmosul.

Este, de altfel, elocvent în acest sens epitaful de pe mormântul marelui savant care a fost Isaac Newton, care defineşte o stare de fapt ce era omniprezentă în acea vreme: „Aici se odihneşte sir Isaac Newton, nobil, care cu o raţiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mişcarea planetelor, căile cometelor şi fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase şi diferitele culori care apar în legătură cu acestea, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înţelept şi corect al naturii, al antichităţii şi al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filosofia sa măreţia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul să exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane.”

Cu toate aceste intenţii bune, nu după mult timp urmaşii întemietorilor realismului industrial au ajuns la un moment de cotitură care a influenţat viaţa a milioane de oameni în mod dramatic. Momentul de cotitură al zeitgeist-ului denumit realism industrial l-a constituit transformarea sa în ideologie politică. Devenind ideologie politică, realismul industrial s-a scindat: pe de-o parte realismul industrial propriu-zis, iar de cealalată parte materialismul dialectic şi istoric. Pe de-o parte, realismul industrial propriu-zis s-a perpetuat sub forma concepţiei denumită „ştiinţifică” în occidentul Europei, servind drept bază conceptuală elitelor capitaliste în efortul lor de a menţine un statu quo economic, politic şi administrativ, aşa cum fusese de altfel prognozat iniţial. De cealalată parte însă, sub forma materialismului dialectic şi istoric, realismul industrial a suferit modificări strucurale, fiind impus cu forţa de o elită politică care a cucerit puterea prin violenţă şi teroare asupra a cel puţin o cincime din populaţia lumii (Rusia, China, Europa de est etc).

Evenimentul ce a impus cu forţa ideologia denumită materialism istoric şi dialectic a fost Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 din Rusia, dar bazele doctrinei propriu-zise au fost puse cu aproximativ 60 de ani în urmă, mai precis în anul 1848, când evreul german Karl Marx (1818-1883), împreună cu colaboratorul său apropiat Friedrich Engels (1820-1895) au redactat şi publicat Manifestul Partidului Comunist.

Manifestul Partidului Comunist, ce are drept motto celebrul apel „Proletari din toate ţările uniţi-vă”, a avut drept obiectiv, la momentul apariţiei sale, abolirea capitalismului şi triumful proletariatului, al clasei muncitoare; proletariatul, victimă a oprimării elitelor capitaliste, trebuie să se elibereze prin lupta de clasă, să cucerească puterea politică, să abolească statul bazat pe principii capitaliste şi să întemeieze societatea comunistă. Baza de formare a ideologiei materialiste a aparţinut de fapt filosofului Karl Marx care a pregătit-o conceptual pe parcursul mai mulor ani; ca zeitgeist, concepţia materialistă – denumită ulterior marxistă – are la bază primordialitatea materiei şi ateismul absolut. „Religia este opiumul popoarelor” a propovăduit încă de la începutul demersurilor sale Karl Marx şi o dată cu el o întreagă epocă.

În mod aparent, la baza principiilor materialiste, atât a celor filozofice, cât şi a celor economice, politice şi religioase a stat grija lui Karl Marx şi a principalilor săi corifei, în special Friedrich Engels, faţă de oamenii oprimaţi în mod brutal de sistemul capitalist, pe care i-a desemnat prin termenul de proletari, dar mulţi dintre istoricii mai recenţi au respins o astfel de interpretare. În perioada sa de avânt revoluţionar, în care a configurat sistemul ce a primit ulterior numele de marxism, Karl Marx nu a avut prea multe contacte cu clasa muncitoare, proletariatul, fiind mai mult preocupat de bunăstarea personală şi de fantasmele ce-l bântuiau. Mai mult decât atât: în personalitatea destul de fragilă – chiar imatură – psihic şi mental a lui Karl Marx s-a produs la un moment dat o schimbare radicală, care i-a modificat percepţia asupra lumii.

La începutul carierei sale, Karl Marx a fost creştin convins, dar ulterior a apostaziat. Ca creştin convins şi declarat, Karl Marx a făcut parte din organizaţia comunist-creştină „Liga celor Drepţi”, care a fost rebotezată ulterior cu numele de „Liga comuniştilor.” De fapt, cu ceva timp înainte de a scrie principalele sale cărţi de propagandă acerbă a materialismului dialectic şi ateismului (Tezele asupra lui Feuerbach, Ideologia germană, Mizeria Filosofiei, Bazele critice ale economiei politice, Capitalul), Marx s-a dedicat trup şi suflet idealului creştin.

Prima lucrare scrisă de credinciosul creştin Karl Marx se numeşte “Unirea credinciosului cu Hristos.” În această carte Karl Marx scria următoarele cuvinte: „Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă. Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inima capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” (59)

Într-o altă dizertaţie scrisă tot în perioada tinereţii sale, intitulată “Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”, apărută cam în aceeaşi perioadă, Karl Marx scria: „Religia însăşi ne învaţă ca Idealul către care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Daca am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor.” (59)

Totuşi, scurt timp după aceea, Karl Marx şi-a schimbat complet atitudinea. Ceea ce i-a schimbat atitudinea rămâne de cercetat, dar la scurt timp după schimbarea macazului, a compus câteva poezii, printre care “Strigătul unui deznădăjduit”, în care scria următoarele: “Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul, în blestemul şi tortura destinului. Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere! Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea. Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului, vârful lui va fi rece şi înspăimântător. Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţa. Agonia cea mai neagră – ii va fi căpătâi. Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos, se va întoarce palid ca moartea şi mut, cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate. Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea.” Iar într-un alt poem compus în aceeaşi perioadă, Karl Marx completa: “Atunci voi fi în stare să merg triumfător, ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor. Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune. Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului.” (59)

După cum remarca istoricul Richard Wurmbrand într-un studiu dedicat acestui subiect, cuvintele „îmi voi clădi tronul în înaltul cerului”, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer (cf. Isaia 14: 43): „Ma voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu.” Într-o epigramă acidă scrisă la adresa filozofului spiritualist (idealist) G. W. Hegel (decedat în 1825), de la care ulterior a preluat dialectica ca bază a filosofiei sale, Marx completa: “Pentru că am descoperit cel mai înalt şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii, sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul”, iar în poemul denumit “Fata cea palidă”, a scris: “Astfel am pierdut cerul. O ştiu prea bine. Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu, este sortit infernului.” (59)

Ce evenimente l-au determinat totuşi pe Karl Marx “să piardă cerul” şi totodată să scrie într-o scrisoare tatălui său următoarele: “Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi” ? La această întrebare istoricul Richard Wurmbrand răspunde că “Marx şi-a schimbat azimutul spiritual datorită unei iniţieri satanice.” Dovada cea mai clară – afirmă autorul citat – se află în alte două scrieri, la fel de puţin cunoscute, ale lui Karl Marx. Prima scriere este denumită “Trubadurul”, iar a doua are titlul “Ulanem”; ambele au fost scrise tot în anii studenţiei sau puţin după aceea.

În Trubadurul, Karl Marx scria: “Aburi infernali se ridică şi umplu creierul. Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire. Vezi această sabie ? Prinţul întunericului mi-a vândut-o. Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul. Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii.” Aceste versuri – afirmă istoricul Richard Wurmbrand – “capătă o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plăteşte semnând cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine satanei.” Nu altceva se poate afirma despre drama cu caracter ezoteric Ulanem (Ulanem este inversarea anagramei numelui sfânt Emanuel – un nume biblic al lui Iisus – care în ebraica înseamnă „Dumnezeu este cu noi”), scrisă de Karl Marx în aceeaşi perioadă: “Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem. Numele răsună ca moartea. Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită. Opreşte-te, acum îl ţin! El se ridică în sufletul meu. Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele. Şi totuşi am putere în braţele mele tinere. Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică. În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric. Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând. Şoptindu-ţi la ureche: “Coboară, vino cu mine, prietene”. La sfârşitul acestei drame, Karl Marx scria următoarele: “Dacă există ceva care devorează, mă voi arunca înăuntrul său, chiar daca ar fi să ruinez lumea. Lumea care se interpune între mine şi prăpastie. Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte, îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre. Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă. Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută. Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat.” (59)

Concluzia istoricului R. Wurmbrand este clară: “Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă. Satan, pe care adoratorii săi îl vad în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune în poemul „Strigătul unui deznădăjduit”: “doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor.” (59)

Într-adevăr, prin opera sa în care a promovat materialismul dialectic şi istoric şi ateismul absolut, Karl Marx s-a scufundat într-o nimicnicie absolută, pierind în neant, dar moştenirea sa şi-a pus amprenta asupra destinului a milioane de oameni.š