EXCALIBUR

DESCHIDEREA CARE S-A DESCHIS

šApărut la debutul celui de-al doilea val, realismul industrial (şi aplicarea lui în practică: pragmatismul industrial) a rămas, fără nici o îndoială, cea mai răspândită atitudine conceptuală a prezentului. Cei mai mulţi dintre oameni sunt tributari concepţiei promovate de realismul industrial, datorită faptului că reprezintă canavaua sistemului educaţional modern.

Întregul sistem educaţional modern, şcolile de toate gradele şi de toate orientările sunt bazate pe realismul industrial, chiar dacă, uneori, în mod parţial, lasă loc şi celorlalte concepţii. De asemenea, tot ce ţine de infosferă – ziare, reviste, cinematografia, posturile de radio şi televiziune etc – , este tributar, ca mentalitate, realismului industrial. În mass media se fac foarte rar referiri la concepţia specifică celui de-al treilea val, realismul tehno, deşi – în mod paradoxal -, marea majoritate a oamenilor beneficiază de realizările tehnologice construite pe baza sa: calculatoare, telefonie mobilă, comunicaţii prin satelit etc. Aceasta nu înseamnă altceva decât că realitatea economico-socială a luat-o înaintea atitudinii conceptuale.

Pentru realismul industrial şi pentru tipul de hermeneutică pe care l-a promovat cu consecvenţă, cosmosul, omul şi istoria au o singură faţetă: cea materială, detectabilă prin intermediul organelor de simţ şi a prelungurilor tehnologizate ale acestora: telescoape, radiotelescoape, microscoape etc. Prin intermediul metodologiei deja cunoscute, realismul industrial a promovat un spectru al cunoaşterii care se întinde doar pe orizontală. La rândul său, omul este pentru realismul industrial doar ceea ce relevă organele de simţ şi aparatura medicală: trupul material. Istoria, în cadrul concepţiei realismului industrial şi a hermeneuticii aferente, ocupă, de asemenea, un loc destul de important. Rezultatul aplicării concepţiei realismului industrial la domeniul trecutului îl constituie istoriografia.

Constituită ca ramură de bază a concepţiei realismului industrial, istoriografia actuală reprezintă demersul elitelor celui de-al doilea val de a înţelege vestigiile trecutului – atâtea câte au străbătut colbul timpului până în ziua de astăzi. Istoriografia modernă, tânără cum este – ea datează, ca ştiinţă, doar de aproximativ două secole – nu a reuşit să ofere o versiune coerentă a trecutului umanităţii pe Terra, iar acest fapt a deschis posibilitatea apariţiei unor teorii alternative sau complementare – de exemplu, concepţia paleoastronautică.

Există, într-adevăr, multe dovezi, documente arheologice şi mărturii scrise, care au fost tratate necorespunzător sau chiar omise de istoriografie, pentru că nu au cum să fie incluse în modelul conceptual folosit pe scară largă de-a lungul celui de-al doilea val. În acest context, multe dintre opiniile istoricilor moderni, care afirmă că sunt singurii care deţin adevărul, bazaţi fiind doar pe câteva vestigii materiale, oale de lut sau ziduri sfărâmate, nu pot reprezenta dovada zdrobitoare că trecutul s-a desfăşurat aşa cum este prezentat în cărţile de istorie. Sau, poate că ceea ce se cunoaşte astăzi prin perspectiva realismului industrial şi implicit, a istoriografiei, nu reprezintă decât versiunea promovată de ambiţiile unei elite sau supraelite, căreia îi place sau îi prieşte financiar sau mediatic ca astfel de versiuni să persiste cât mai mult timp ?! Sau, în fine, la fel de bine, poate să se datoreze unei comodităţi ce e în firea oamenilor ?!

Nu o altă soartă a avut-o concepţia transcedental-ezoterică sau experienţele unor contactori, care au fost interpretate prin prisma realismului industrial după acelaşi model. Tot ce nu a devenit obiect de studiu pentru realismul industrial, a fost trecut în sfera anormalului. Dacă vechile cărţi sacre, inclusiv Biblia, au afirmat că lumea este creaţia lui Dumnezeu, realismul industrial evită să facă cea mai mică referire la acest subiect, mulţumindu-se să ia în considerare doar factorul materie cu tot ce implică el: legi imuabile, dar oarbe ale naturii, autoevoluţia materiei, factorul întâmplare ridicat la rang de lege universală, evoluţia speciilor, inclusiv a omului, transformarea maimuţelor antropoide în oameni, supremaţia celui puternic etc. De aceea, tot ceea ce ţine de sacru (în sensul biblic) sau de transcedent (în sensul kantian al termenului) a fost, în cele din urmă, eliminat din sfera cunoaşterii de către exponenţii realismului industrial şi trecut într-o zonă crepusculară, în care nu se află decât norii rozalii ai himerelor. Sacrul a fost complet ignorat din ecuaţia pe care, de o bună perioadă de timp, realismul industrial o promovează întru înţelegerea lumii. Expresia potrivită pentru a desemna un astfel de zeitgeist este ignoratio sacrum. Iar aceasta înseamnă că realismul industrial nu este o Sabie a cunoaşterii.

Acesta este motivul pentru care se poate afirma că realismul industrial este o “deschidere” către cunoaştere care s-a blocat în propriile sale afirmaţii ca într-o mlaştină; realismul industrial este o “deschidere care s-a închis” chiar dacă primii săi promotori au purces la investigarea lumii materiale având dorinţa de a înţelege mai bine opera lui Dumnezeu care este cosmosul – ceea ce constituie, evident, o “deschidere.”

Într-un fel, mottoul fundamental al realismului industrial a fost sintetizat de filozoful german Friedrich Nietzsche, care, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, proclama “moartea lui Dumnezeu.”

La o asemenea luare de poziţie generatoare de zeitgeist, care oricum nu poate fi tratată cu consideraţie, nu se poate răspunde decât printr-o anecdotă, simptomatică de altfel pentru epoca de tranziţie de la cel de-al doilea val la cel de-al treilea: pe frontispiciul unei mari universităţi americane a fost scris chiar motto-ul principal al realismului industrial: “Dumnezeu a murit. Semnat Friedrich Nietzsche.” Nu după mult timp, deranjat probabil de enormitatea afirmaţiei, un student al acelei universităţi a scris, la rândul său, puţin mai jos următoarea apostrofare: “Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu.”