EXCALIBUR

OUT OF BODY EXPERIENCE

šO categorie aparte de contactori este cea a celor care au reuşit să realizeze „dedublări” (traveling clarvoyance) sau experienţe în afara trupului (out of body experience). Şi, poate nu ar trebui să constituie un motiv de uimire faptul că, cel puţin în prima etapă, senzaţiile persoanelor care au trecut printr-o experienţă de moarte clinică sau petrecută „la limita morţii” („near death experience”) sunt asemănătoare cu cele raportate de cei care au realizat „dedublări” – denumite în literatura anglo-saxonă „out of body experience”: experienţă în afara trupului – adică cu cele raportate de contactorii „călători” (traveling clarvoyance), menţionaţi anterior.

Diferenţa dintre cele două categorii de contactori este una singură: persoanele care au trecut printr-o experienţă de moarte clinică sau petrecută „la limita morţii” („near death experience”) au avut parte de experienţa conectării la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului în mod accidental, iar contactorii „călători” au trecut prin aceeaşi expereinţă voluntar şi conştient, antrenându-se special în acest scop.

Dintre cei mai cunoscuţi contactori moderni din această ultimă categorie pot fi enumeraţi englezii Robert Monroe, Sylvan Moldoon şi Hugh Caloway, ultimul fiind cunoscut sub pseudonimul Oliver Fox, francezul Marcel Forhan, cunoscut sub pseudonimul YRAM, francezul Patrick Drouot sau românul Ilie “Cici” Cioară.

Unul dintre cei mai cunoscuţi contactori interbelici, francezul Marcel Forhan (pseudonim de scriitor: YRAM) evidenţia faptul că experienţa conectării la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului pune omul într-o situaţie inedită faţă de propria sa fiinţă. „Conştiinţa – remarca autorul citat în cartea sa “Doctorul sufletului” – reprezintă însăşi fiinţa omului.” Găsesc util, specifica autorul citat, „să definesc toate operaţiile psihice care au ca scop să corespondeze cu Invizibilul, sub numele de operaţii „transconştiente” („trans” – prepoziţie latină care arată situaţia dincolo de un termen, trecerea de la o stare, de la un fapt, de la o situaţie la alta. Se utilizează în general pentru a indica un gând mai înalt în acţiune), înţelegând deci emisie sau recepţie transconştientă. Acest termen dă ideea unei acţiuni prin conştiinţă şi aceasta e, de fapt prima regulă de notat. Orice fenomen având drept scop să stabilească o comunicare cu celelalte lumi, trebuie să fie conştient. Operatorul trebuie să aibă toată libertatea de spirit. El trebuie să poată nota calm, rece, ordonat şi precis cele mai mici amănunte. Observaţiile sale trebuie să fie detaşate, ca şi cum ar fi vorba de altcineva, el netrebuind să se lase absolut deloc implicat. Inutil să mai spunem că trebuie să aveţi o sănătate fizică şi psihică bună, spiritul detaşat în mod voluntar de frământările zilnice; după câteva tentative vă veţi putea da seama de toată luciditatea pe care o aveţi şi de întreg liberul arbitru care este posibil să-l obţineţi.” (37)

Pentru Marcel Forhan (YRAM), conectarea voluntară şi conştientă la aspectele transcendente ale cosmosului poate fi realizată întins pe pat sau pe podea, pornind de la formarea unei imagini mentale – de exemplu, de la vizualizarea unei ferestre, a unui spaţiu luminos, a unei figuri geometrice etc – sau de la aducerea în minte şi retrăirea cu intensitate a unei senzaţii – de exemplu, senzaţia căderii într-un hău adânc sau într-o prăpastie (o senzaţie similară poate fi retrăirea senzaţiei din timpul decolării unui avion). Pentru Marcel Forhan, senzaţia părăsirii trupului material este “de a ieşi din ceva”, dintr-un loc sau dintr-un spaţiu îngust şi vâscos, dar imediat după aceea, experimentatorul se observă pe sine întrupat într-un corp diafan de lumină (“dublul eteric”) şi are tendinţa “de a se scutura ca un câine care a ieşit din apă.” (37)

“Pătrunzând în stările înalte ale universului – afirmă Marcel Forhan -, luciditatea celui care se dedublează creşte pentru a atinge plenitudinea în punctul de tangentă extremă al universului, în care omul are senzaţia că penetrează cu conştiinţa porţiunea sa de univers, pentru că a ajuns în acelaşi timp centrul şi periferia. Pe măsură ce se apropie de Cauza Vieţii, conştiinţa nu mai este tulburată de mulţimea ideilor, ci are senzaţia că se resoarbe într-un singur punct (…) În timp ce, la limita materie a substanţei, energia este risipită într-o multitudine de efecte, de fenomene a căror realizare este efemeră, de partea forţă avem unificarea cauzelor într-un principiu de activitate care este în acelaşi timp Viaţă, Gândire şi Înţelepciune. A-ţi îndrepta gândurile şi dorinţele spre latura materială a existenţei, înseamnă a te complace în formele multiple ale pasivităţii. A-ţi lua ca scop latura ideală a vieţii, concretizând-o cu necesităţile practice ale existenţei, înseamnă a atrage spre tine constantele pozitive ale Universului şi a deveni capabil să trăieşti în ele, într-o libertate deplină.” (38)

Un alt caz, dar destul de puţin mediatizat, de contactor civil a cărui activitate merită luată în considerare şi studiată în modul cel mai serios a fost cel al românului Cici Ilie Cioară (pe care autorul acestei cărţi a avut onoarea de a-l cunoaşte personal prin anii 1987-1988, în timpul unei vizite pe care acesta a făcut-o la Craiova în casa unor cunoştinţe comune).

Cici Ilie Cioară (4 ianuarie 1916 – 28 noimbrie 2004) a fost un caz tipic de contactor civil datorită unor evenimente petrecute în perioada de teroare stalinistă ce s-a instaurat în România după abdicarea Regelui Mihai în 1947 şi instaurarea Republicii Populare. Totul a început în anul 1948, când fiind urmărit abuziv de Securitate pentru a fi arestat, Ilie Cioară a găsit un refugiu în casa părinţilor săi, în Comuna Vârtop, Jud Dolj (50 km sud de Craiova). Acolo, în podul de deasupra unei bucătării de vară, în semiîntuneric, a stat ascuns doi ani şi şapte luni. După cei doi ani şi şapte luni, adică în anul 1951, datorită faptului că locuinţa părinţilor a fost rechiziţionată în mod abuziv de autorităţile comuniste, a fost obligat să plece la Braşov unde a fost arestat şi încarcerat, ispăşind o pedeapsă de cinci ani şi şase luni pentru “delict de opinie” (adică vorbise de rău autorităţile comuniste din acea perioadă). După ce a fost eliberat din închisoare Ilie Cioară s-a stabilit în Bucureşti, unde s-a alăturat unui grup de mistici care practicau Rugăciunea Inimii (“Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”), studiau Filocalia şi misticismul creştin.

Prima experienţă notabilă a lui Ilie Cioară s-a produs la scurt timp după ce s-a instalat în podul din casa părinţilor din comuna Vârtop. “Suntem în luna august 1948 – scrie Ilie Cioară în cartea sa „Moartea morţii şi desăvârşirea.” De circa o lună de zile, un nou val de arestări se declanşase în întreaga ţara. Printre cei consideraţi ca potenţiali periculoşi pentru siguranţa statului totalitar – figuram şi eu. Aşadar, iată-mă din nou în comuna Vârtop, în casa părinţilor, a căror gospodărie îmi oferă multe posibilităţi de ascundere – şi, în plus, garanţia că într-o eventuală descoperire nimeni n-ar fi avut de suferit de pe urma mea, soţia şi părinţii fiind exceptaţi de la rigorile legii, în cazul respectiv. Ştiam că vor veni să mă caute şi aici, întrucât mă căutaseră în alte trei localităţi diferite. În acest scop, am luat unele măsuri de prevedere. Nu am mai apărut în comună, şi mi-am aranjat în podul unei bucătării de vară un culcuş pentru dormit în timpul nopţii. Într-o noapte înstelată, – o lumină aproape ca ziua. Mă aflu, nu ştiu cum – în afara trupului meu la zece-cincisprezece metri depărtare de locul unde dormeam. Înălţimea, patru, cinci metri, apreciată după nucul ce-1 aveam în faţa casei. Aşadar, suspendat în aer, complet conştient. Ştiam cine sunt, unde îmi este corpul; îmi amintesc toate evenimentele ce mă aduseseră în casa părinţilor mei. De asemenea, avea conştiinţa clară de timpul petrecut în această ascunzătoare. Şi deodată un gând neaşteptat: Oare nu mi-am pierdut minţile ? Nu-mi dau nici un răspuns şi îmi proiectez privirea spre poarta aflată la aproape cincizeci de metri unde şi ajung. Poarta are înălţime de trei metri. Eu mă aflam nu cu mult deasupra ei. M-am oprit o clipă. Mă simt extraordinar de bine. Astfel de clipe nu le-am trăit niciodată în stare de veghe. Fără să mă întorc, am revenit, alunecând, la locul iniţial. Şi iarăşi întrebările: Doamne, stau de câteva zile în acest pod, oare nu mi-am pierdut minţile ? Cum e posibil ca cineva să fie în două locuri, corpul acolo şi eu, fiinţa adevărată, aici ? Fiorul ce m-a cuprins, de astă dată necontrolat, m-a readus spontan în podul luminat de o lumină gălbuie, deosebit de clară. Cu acest prilej văd o seamă de amănunte din adăpostul meu, pe care, din cauza obscurităţii, ziua nu le puteam observa. Urmează pătrunderea în corp. Impresia era aceea a unui şarpe care pătrunde în interior prin gură. De fapt, era o energie care, pe măsură ce se infiltra în corp, îmi îngăduia să mă mişc pe porţiuni: cap, mâini, picioare etc. Inima îmi bătea cu putere. De-acum, în stare de veghe, îi auzeam bătăile în coşul pieptului. Nu s-a pierdut nici un amănunt legat de această trăire în afara corpului fizic. După ce m-am liniştit, am aprins o lumânare şi am verificat ceea ce văzusem pe altă cale, decât cea obişnuită.” (38)

Acesta a fost începutul unor experimente care au durat toată viaţa; datorită faptului că autorităţile comuniste de până în anul 1989 erau total alergice cu privire la informaţiile de natură spirituală, experienţele lui Ilie Cioară nu au văzut lumina tiparului decât după această dată; în ultmii ani ai vieţii Ilie Cioară era cunoscut de vecinii săi bucureşteni sub denumirea „Sfântul din Colentina.” Între anul 1948 şi 2004, când a experimentat fenomenul de „dedublare”, cum îi plăcea să-l denumească, Ilie Cioară a obţinut o serie de informaţii valoroase cu privire la „Lumea de dincolo” (sau, mai exact spus, cu privire la o parte a ei), unde a întâlnit nenumărate persoane defuncte, cu privire la fenomenul morţii şi cu privire la suflet, adică acel element al fiinţei umane prin intermediul căruia se dedubla.

Prima concluzie importantă pe care Ilie Cioară a tras-o în urma experienţelor sale este că omul nu trebuie să se identifice cu trupul; omul este mai mult decât trupul. „Altă dată – afirmă autorul citat – , după ce m-am desprins de corpul fizic, m-am decis să rămân în cameră. De multă vreme nu am mai fost tentat să îmi privesc corpul. Uneori, am faţă de el o repulsie, ca faţă de un cadavru, alteori însă, el exercită o mare putere de atracţie asupra sufletului. Acum, înfruntând acest risc, merg până acolo, încât îmi privesc pe îndelete şi în amănunţime haină pământească. Sunt urât şi mă cuprinde un sentiment de milă pentru acest corp. Vreau să nu mă mai întorc în această închisoare, dar nu se poate. Nu depinde de mine părăsirea definitivă sau rămânerea în această asociere.” Printre efectele dedublării, autorul citat menţionează: „detaşarea de corp, fie ea şi de scurtă durată, conferă corpului o stare de odihnă, ca după câteva ore de somn. Revenirea în corp imprimă întregului organism energie şi o vioiciune neobişnuite, ce persistă uneori zile în şir. Corpul fizic primeşte o hrană de o valoare superioară. Uneori, după dedublare, mănânc numai în virtutea obişnuinţei şi nu pentru că aş simţi senzaţia de foame. Fiecare revenire în trup procură sufletului o bucurie greu de descris. Nu rareori mi se întâmplă să trăiesc starea de bucurie însoţită de lacrimi, semn al emoţiei ce mă covârşeşte. Aceasta am simţit-o şi în vremurile vitregi, când, deşi am fost nevoit să trăiesc în condiţii de lipsuri şi de teroare, m-am considerat printre puţinii fericiţi ai acestui pământ. Călătoriile în acea lume mi-au schimbat fundamental optica asupra existenţei. Ceea ce înainte îmi provoca amărăciune, suferinţă, revoltă şi ură chiar, acum, în noua viziune, mă umplea de bucurie. Teama de moarte mi-a dispărut treptat, pe măsură ce primeam mai multe dovezi privind raportul dintre corpul fizic şi corpul astral. Am putut constata nemijlocit dualismul fiinţei; de o parte, corpul – şi de alta – sufletul, ca parte distinctă, în care sunt înregistrate toate experienţele individului din îndelungatul proces al evoluţiei sale.” (38)

Concluzia finală a tuturor experienţelor contactorului Ilie Cioară a fost că sufletul este nemuritor. „Nemurirea sufletului  – afirmă acesta – m-a determinat să pun în vârful preocupărilor mele nevoia de purificare a propriului meu suflet; în acest scop am decis să practic „Rugăciunea Inimii”, atât de călduros recomandată de misticii creştini. Fiecare dedublare a constituit pentru mine o noutate absolută; nu am constatat niciodată vreo asemănare între o dedublare şi alta – şi acest fapt demonstrează realitatea fenomenului, în perfectă concordanţă cu Legea Mişcării universale.” (38)