EXCALIBUR

EXPERIENŢE LA LIMITA MORŢII

Pentru exemplificarea acestui fenomen, dintre cazurile cele mai recente şi relatate în presă de persoane civile care au trecut prin evenimente desfăşurate la limita morţii, pot fi evidenţiate trei: cel a lui Ilie Dobre din Craiova, cel a lui Gavril Bărnuţiu din judeţul Satu Mare şi cel al lui Adam Grecu din satul hunedorean Târşa.

În cele trei cazuri, persoanele implicate au suferit un accident, au trecut printr-un eveniment de moarte clinică, apoi au înviat şi au povestit evenimentele la care au fost martori în răstimpul decorporării. Cazurile au fost prezentate pe larg în articole din presă, articole redate în cele ce urmează fără nici o prelucrare pentru păstrarea autenticităţii.

Primul caz este al unei persoane din Craiova, pe nume Ilie Dobre. Aşa cum menţionează ziarul local Gazeta de Sud, Ilie Dobre “a murit de ciroză hepatica pe 21 ianuarie, la 37 de ani. Sau… aşa au crezut toţi. L-au plâns copiii şi rudele. Toți au trecut pe rând pe lângă Ilie, aflat în coşciug, îmbrăcat în costumul nou, de moarte, cu lumânarea alături. Şi tocmai în ziua când trebuia să fie îngropat, mortul s-a ridicat dintr-o dată în capul oaselor, uitându-se la cei din jur şi trăgând adânc aer în piept. Dar de văzut n-a mai apucat să vadă pe nimeni, pentru că fugiseră toți, îngroziți, calcându-se în picioare pe casa scărilor. Băiatul cel mare al lui Ilie a sărit de pe balcon, de la etajul 1 şi a rămas cu un handicap fizic, după ce şi-a dizlocat şoldul. Pregătirile de îngropăciune n-au fost totuşi în zadar. Tatăl lui Ilie a murit pe loc când i s-a spus că i-a înviat băiatul din morți. L-au îngropat în coşciugul fiului său, care fentase moartea, după ce stătuse şapte zile în moarte clinică.” (34)

“A stat mort o săptămină. Îl primenisem, îl îmbrăcasem cu hainele de moarte, de la costum până la şosete. Aveam totul pregătit: şi batistele, şi prosoapele şi cele trebuincioase pentru pomana de după” îşi amintea, acum ceva timp, Viorica, nevasta lui Ilie, potrivit cotidianului Gazeta de Sud. “Ce a pățit Ilie Dobre – îşi continuă Gazeta de Sud relatarea – acum 22 ani n-o să uite niciodată. Mai ales viziunea, care, tălmăcită ulterior de preoți sau doctori, îi da siguranță lui Ilie Dobre, acum în vârstă de 59 de ani, că, dacă nu va fi nemuritor, măcar va bate toate recordurile în materie de longevitate. (34)

Ilie Dobre confirmă: “A fost o minune. Cu siguranță, minune a lui Dumnezeu. Eu am murit atunci. Am fost pe lumea cealaltă. Se făcea – nu voi uită nicicând – că am intrat într-un tunel, într-o negureață. Şi mergeam, mergeam. Şi când s-a terminat tunelul, am dat într-o câmpie cu verdeață, cu iarbă frumoasă şi flori. Şi nu mai eram la 39 de ani cât aveam atunci. Eram copil, de vreo nouă-zece ani. Acolo, în câmpie, erau mulți oameni, numai bărbați. Îmbrăcați în alb, aveau capetele goale şi țineau în mână câte o traistă şi un ciomag. Şi căni albe de marmură, cu buline roşii sau albastre. Mai încolo, era Iisus, în picioare, cu o carte mare cu coperte negre şi cruce aurie. L-am văzut cum a pus semn cu degetul la carte şi le-a poruncit celorlalți să se adune în jurul meu şi să se uite la mine. Apoi s-au aşezat toți în cerc pe câte un ştergar alb şi au început să mănînce şi să bea. Am vrut să iau şi eu, dar îmi dădeau peste mână şi-mi ziceau că nu mi-am dat pomană, aşa că nu am voie să mănânc. Apoi au plecat bărbații şi au trecut o punte. M-am luat după ei, dar, când să trec puntea, cineva m-a prins de umăr. Era Iisus. Mi-a zis că nu sunt eu cel care trebuie şi că mi-a dat un dar, despre care trebuie să spun tuturor… Apoi am auzit cum mă tot striga cineva. Curând mi-am dat seamă că era nevastă-mea. Şi m-am trezit…”, a povestit Ilie Dobre, care le povesteşte tuturor, de ani de zile, întâmplare care a marcat un oraş întreg” (op. cit.: articol preluat “Gazeta de Sud”, Craiova)

Al doilea caz este al lui Gavril Bărnuţiu din judeţul Satu Mare. Aşa cum menţiona presa locală, într-o zi Gavril Bărnuţiu s-a simţit foarte rău şi a căzut la pat, iar în scurt timp şi-a pierdut cunoştiinţa. Mai întâi, după cum singur afirmă, s-a separat de trup, iar apoi a fost proiectat direct în iad. “Atunci m-am împotrivit – afirmă acesta. Şi atunci-am zis către el (diavol): nu intru, nu intru şi m-am tras înapoi doi, trei paşi. Şi-atuncea mi-am ridicat privirea spre cer şi-am început să mă rog pentru prima dată în viaţa mea. Am început să mă rog la Dumnezeu. Am început să mă rog la Dumnezeu şi-am zis: dacă exişti Dumnezeu cu adevărat te rog să mă ierţi şi să mă scapi de acest foc îngrozitor al iadului că dacă îmi mai dai viaţă voi spune orişicui că Tu exişti şi voi face voia Ta. Imediat a apărut între mine şi diavol o mână de la umăr în jos, cu o îmbrăcăminte albă şi cu degetul arătat spre mine. Mâna aceea sunt convins că era mâna lui Iisus Hristos pentru că El putea să poruncească şi să dea ordin diavolului. “Nu vezi că are credinţă cât un grăunte de muştar?”, vorbea mâna ceea cu îmbrăcămintea ceea albă. “Nu vezi că are credinţă cât un grăunte de muştar? Nu ai nimic cu el. Luaţi-l îngeri şi duceţi-l în Rai.” (35)

Gavril Bărnuţiu continuă istorisirea: “a dispărut mâna şi au apărut lângă mine doi îngeri care-mi ajungeau până la umeri. Amândoi m-au prins de mâini: unul de mâna stângă celălalt de mâna dreaptă. Şi au zis către mine: “pentru că n-ai vrut să crezi nimic, Dumnezeu a hotărât ziua de astăzi să-ţi descopere să vezi ce n-ai văzut niciodată şi să auzi ce n-ai auzit niciodată. Acum vino, nu te teme, te vei despărţi de acest corp negru şi ţeapăn.” Atunci aşa o bucurie a pătruns în mine că mi se părea că tot cresc, tot cresc, tot mi se dezvoltă corpul acela… şi m-au întors de acolo din faţa tunelului, am păşit vreo doi trei paşi şi la un moment dat am simţit că mă cufund în pământ. Am văzut că merg, merg, tot merg în jos şi de-odată m-am văzut aşezat într-un mormânt pe spate. Roată pe lângă mormânt erau toţi prietenii şi prietenele cu care mă distram. Şi am zis aşa în gândul meu către Dumnezeu: “Pentru că am recunoscut că exişti Dumnezeu, am zis în gândul meu: m-ai scăpat din focul acela îngrozitor din iad, scapă-mă şi de aici din mormânt că eu sunt viu şi nu lăsa prietenii să mă îngroape, pentru că eu sunt viu. Scapă-mă şi de-aici dacă m-ai scăpat din iad.” Atunci am simţit că sunt plin cu fire de aţă în corp şi de-odată am simţit că din mine trage cineva toate firele de aţă. Şi din degete simţeam cum trage toate firele şi din degetele de la picioare simţeam cum trage firele prin tot corpul. Şi de-odată am simţit că îmi iese puterea pe gură şi … de-odată mă văd lângă groapă sus într-un corp transparent ca sticla şi în culori, iar corpul meu acela negru şi ţeapăn l-am văzut în mormânt. M-am uitat: păi acela a fost corpul meu! Dar ăsta ce corp este aşa moale? Deci nu mai e ţeapăn ca acel negru şi aşa colorat, roşu, galben, verde, toate culorile erau pe corpul meu. Şi de-odată uitându-mă aşa în stânga am văzut o poartă mare şi poarta aceea exact aşa era cum era corpul meu, toate culorile erau pe poarta aceea. Eu m-am uitat apoi în mormânt. Mă miram de corpul meu. Ştiam că acela a fost corpul meu şi acuma ce fel de corp am.” (35)

Şi Gavril Bărnuţiu a fost dus de îngerii-călăuză în Rai, iar prima senzaţie a fost că păşeşte pe aer. În Rai a intrat în ceea ce el a numit “Palatul Raiului”. În una dintre încăperile acelui palat, la mijlocul unui culoar, dincolo de o uşă, se aflau înregistrate toate faptele sale – atât cele bune cât şi cele rele. Îngerii care l-au îndrumat în palatul Raiului i-au dezvăluit că “fără naşterea din nou, nu se poate ajunge în Împărăţia Lui Dumnezeu. Oricine trebuie să renască prin duh din nou pentru Dumnezeu.” (35)

În timpul în care Gavril Bărnuţiu sau, mai precis, sufletul său era condus în Rai de îngerii călăuză, trupul său se afla pe masa de operaţie: “În timpul acela corpul meu era pe masa de operaţie în Şimleul Silvaniei la doctorul Puşcaş. Înainte cu câteva minute, doctorul şi ceilalţi patru doctori care m-au declarat mort plus asistenţii şi asistentele. Şi-atuncea doctorul a întrebat-o pe soţia mea: ştii ce vorbeşte soţul tău? Soţia nu ştie ungureşte, nici copii. Fratele meu ştie, fratele meu a înţeles ce-am zis eu. Auzi ce spune, să mergi să vezi în ce loc frumos este el, a zis doctorul către soţia mea. Da, în timpul acela gura mea vorbea ungureşte pe masa de operaţie după ce ei m-au declarat mort. Şi-atunci doctorul Puşcaş a zis către soţia mea: “Nu mai plânge nu te teme cică, acuma îl aducem la viaţă”, şi-atunci mi-au băgat între dinţi ceva căluş şi-au introdus în mine ceva lichide ca să mă aducă la viaţă. Că ei cu aparatele lor au constatat că nu mai am puls nici la inimă nici la mână. Deci intrasem în moarte clinică. Şi-atunci cu toate intervenţiile lor, ale medicilor, cu nu ştiu ce lichide, cu injecţii, în loc să mă aducă la viaţă corpul s-a întins şi-a început să-nvineţească şi a înţepenit. Şi-atunci m-au dezbrăcat de hainele mele şi m-au îmbrăcat cu halatul acela murdar cu care aseară au făcut autopsia unui mort. M-au şi luat de acolo după masă, m-au pus în patul acela şi fratele meu spune că şi el a prins de-un colţ al patului acela cu care m-au dus jos acolo în morgă. Medicii spuneau că este o moarte clinică. Eu nu ştiu ce fel de moarte a fost, ştiu că puteau să mă taie bucăţi că eu nu simţeam nimic, n-am văzut nimic cu aceşti ochi, n-am auzit nimic, n-am simţit nimic cu corpul acesta.” (35)

În timp ce trupul său era întins ţeapăn într-o morgă întunecoasă, sufletul lui Gavril Bărnuţiu se întreţinea cu îngerii călăuză: “acum îngerii au spus: vino să vezi cum cântă îngerii în cor. Am ieşit în hol. Primul geam la dreapta s-a descuiat şi la aproximativ 50-60 de metri am văzut un deal mare îmbrăcat cu iarbă verde strălucitoare, plin, plin dealul acela de îngeri. Şi în faţa lor am văzut un înger mai înalt cu un metru. Am întrebat îngerii, şi acela din faţa lor cine este, din faţa îngerilor. Acela este Iisus Hristos care a murit pentru tine şi păcătoşii din lumea întreagă. Am zis recunosc, eu l-am mai văzut o dată în vis înainte cu câţiva ani şi mi-a zis să mă pocăiesc şi-atuncea să merg cu El să-L ajut să pună masa pentru mântuiţii lui Dumnezeu. Am zis eu, nu mă pocăiesc niciodată. Mai bine prefer să mor decât să mă pocăiesc şi-am plecat în vis din faţa Lui. Acela era Iisus Hristos. Am zis, eu l-am mai văzut, către îngeri încă o dată. Acela e Iisus Hristos, au zis îngerii de lângă mine, care a murit pentru tine şi păcătoşii din lumea întreagă.(…) Îmbrăcămintea Domnului Iisus şi a îngerilor era perfect albă, părul alb, alb, aşa când s-au întors într-o parte părul era într-una cu îmbrăcămintea şi n-am văzut aripi – că m-au întrebat mulţi.” (35)

În cele din urmă, după ce a trecut prin faţa fiecărei uşi din Palatul Raiului, dincolo de care putea să vadă faptele sale din fiecare perioadă a vieţii, îngerii călăuză i-au spus lui Gavril Bărnuţiu că-l vor duce în faţa lui Dumnezeu: “nu ştiu dacă vă puteţi da seama cum m-am speriat eu atunci. După ce am văzut toate faptele rele cu ce curaj să mă duc înaintea lui Dumnezeu? Şi-am zis către îngeri: cum să mă duc în faţa Lui Dumnezeu? Îngerii au început să mă încurajeze şi-au zis: nu te teme, Dumnezeu te va ierta pentru micuţa ta credinţă. Vino, nu te teme! Când am intrat între cele două ziduri, când am ieşit din holul palatului am văzut două ziduri fără sfârşit. Deci, deci ca un tunel fără capăt. Nu ca în iad. În iad am văzut tunelul acela care zic că avea 100 de metri adâncime şi-apoi am văzut lumea iadului şi flăcările acelea care se înălţau până sus la cer şi toţi aceia cu mâinile ridicate venind spre mine şi strigau după apă şi ajutor. Toţi aceia veneau. Acum aici am văzut tunelul acela dar fără sfârşit, fără capăt şi deodată am văzut că din adâncime vine un nor la aproximativ 10-15 metri în faţa mea norul acela s-a desfăşurat şi-am văzut exact un bărbat – exact cum te văd pe dumneata în faţa mea. Aşa l-am văzut pe Dumnezeu. Cu deosebire că El avea 20 de metri înălţime. Avea vreo 5-6 metri lăţime. Era un corp ce n-am văzut în viaţa mea aşa de mare. Acum am crezut că El v-a zbiera la mine: locul tău nu este aici, locul tău este în iad. Pleacă din faţa mea. Dar El n-a zbierat, El n-a strigat nici cu-n ton ridicat la mine. Aşa de blând şi îngerii vorbeau aşa de blând că nu m-aş fi săturat nicio dată şi în veci să-i aud. Dar Dumnezeu când mi-a vorbit aşa de blând, mi-a zis vino nu te teme, ai avut păcate cât nisipul mării dar acum prin sângele iubitului Meu fiu Iisus toate sunt şterse iar de Mine sunt iertate. N-am ştiut ce să zic. De bucurie tot mă pregăteam să-i zic ceva sau să nu-i zic, tot m-am temut că dacă-i voi zice ceva poate va zbiera la mine. Nu te teme, am hotărât să mergi în lume mi-a spus, pentru familia ta şi-atâtea suflete care doresc mântuirea. Du-te spune la toţi aceea cu care vei avea ocazia să vorbeşti ce-ai văzut şi ce-ai auzit dar mai mult ca atât să le spui la toţi căci în curând harul se va lua şi lumea se va sfârşi. Du-te nu te teme. Duhul Meu este mereu cu tine. Atunci, deodată am simţit că a venit peste mine un aer răcoritor şi imediat m-am văzut în corpul acesta.” (35)

Şi Gavril Bărnuţiu s-a trezit în trupul său ce fusese declarat mort şi se afla în morga întunecoasă. “Şi-acum, îngerii au intrat în Rai, eu m-am trezit în morgă, m-am trezit acolo. Sigur că a venit soţia din oraş. Ea s-a dus să facă cumpărături, să pregătească pentru înmormântare, şi-a venit înapoi. Şi când a venit acolo la uşa de la morgă, văzându-mă viu, m-a întrebat: tu eşti Gavrilă? Am zis da.” (35)

În fine, al treilea caz de contactor civil, adică de persoană obişnuită care a trecut printr-un eveniment de moarte clinică, apoi a înviat şi a povestit ceea ce a trăit în răstimpul unei decorporări are drept personaj principal un bătrân pe nume Adam Grecu care a trăit în satul hunedorean Târşa, situat aproape de Luncani şi Boşorod.  Cazul Adam Grecu a fost relatat de jurnalistul Bogdan Lupescu în săptămânalul Formula As.

După cum relatează jurnalistul citat, la vârsta de 91 de ani, Adam Grecu a murit, dar după trei zile a înviat, fapt ce poate fi lesne încadrat în categoria “morţilor clinice” (Formula As Nr. 958). “O murit şi noi l-am privegheat trei zile şi două nopţi. Mort! Fără puls la mână. Fără suflu. Aşa a fost”, i-a mărturisit nepoata lui Adam Grecu jurnalistului Bogdan Lupescu de la Formula As. “Şi a treia zi, când o venit preâtu şi am pornit să-l înmormântăm, bunicul nostru Adam s-a ridicat şi s-a uitat la noi cu mirare! Du­pă aceea, a mai trăit alţi cinci ani, mai de­parte … Cei din familie împietriseră. Stăteau împrejurul lui roată, cu suflarea strânsă. Pe urmă el a zâmbit aşa, palid, şi le-a spus că nu a mu­rit, ci numai s-a dus “o ţâră în altă parte.” După aceea, multă vreme cei din sat au tot încercat să îl iscodească. “Adame, spune-ne şi nouă, cum îi pe unde ai fost….” El a zis că este frumos. “Câmpii. Câmpii frumoase şi oameni frumoşi, da’ puţâââni….” Şi altceva? Mai multe nu putea spune. Că nu i-a fost îngăduit. “Aşa ni-au zis, că nişte lucruri nu trebuie spuse. N-am voie, îs lucruri de taină…” (36)