EXCALIBUR

THANATOLOGIA

NEAR DEATH EXPERIENCE

De-a lungul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea, cele mai dese conectări accidentale la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului aparţin celor care care au trecut printr-un eveniment de moarte clinică sau petrecut „la limita morţii”, desemnat în literatura anglo-saxonă prin expresia „near death experience”, motiv pentru care protagoniştii unor astfel de experienţe dramatice pot fi lesne clasificaţi în categoria contactorilor „civili.”

Înmulţindu-se astfel de cazuri de contactori civili pe toată suprafaţa pământului, în mediile ştiinţifice a apărut necesitatea unei cercetări aprofundate a acestor evenimente. Astfel, chiar în perioada de început a celui de-al treilea val, un cercetător american pe nume Raymond Moody s-a gândit să studieze îndeparoape evenimente desfăşurate la limitra morţii, astfel că a fondat o nouă „ştiinţă de graniţă” pe care a denumit-o thanatologia (Thanatos era zeul morţii la vechii greci). Ulterior, cercetările lui Raymond Moody au fost continuate şi de alţi cercetători.

De-a lungul unei perioade mai lungi de timp, Raymond Moody a investigat nenumăraţi oameni care au trecut printr-o experienţă de moarte clinică sau petrecută „la limita morţii” („near death experience”), evidenţiind anumite constante ale trăirilor pe care le-au experimentat aceştia. Punctul de pornire al cercetărilor lui Raymond Moody a fost o experienţă destul de stranie la care a fost martor la începutul deceniului al şaptelea al secolului XX.

Astfel în anul de graţie 1971, în timpul unei intervenţii chirurgicale, o femeie a intrat în stare de moarte clinică. În acest timp a avut o experienţă în care un ghid i-a spus că va trebui să se întoarcă în viaţa fizică pentru a-şi continua “misiunea.” Ghidul a avertizat-o “că peste un timp va întâlni pe cineva care va fi interesat de experienţa sa din timpul morţii clinice. Îi comunică numele acelei persoane şi îi arată şi imaginea acestuia, ca să-l poată recunoaşte. În 1975, deci la 4 ani distanţă în timp, cu ocazia unei sărbători tradiţionale în SUA, vine cu colindul la această doamnă o mamă cu doi băieţi. În momentul în care s-au prezentat, gazda reacţionează surprinsă la numele de Moody şi-i spune că doreşte să discute cu soţul său.” Evident, soţul era chiar Raymond Moody care, ulterior, pornind de la întâlnirea cu această doamnă, a început să cerceteze îndeaproape fenomenul de moarte clinică şi cazuistica aferentă, astfel că a intervievat nenumăraţi subiecţi care au trecut prin aşa ceva; ulterior a scris o carte, “Life after life” (“Viaţă după viaţă”), în care a prezentat rezultatele cercetărilor sale. (50)

Printre trăirile constante ale subiecţilor care au suferit un fenomen de moarte clinică semnalate de Raymond Moody în „Viaţă după Viaţă” se numără părăsirea bruscă a trupului de către conştiinţă sau de către suflet printr-un punct strălucitor situat undeva deasupra capului ori în partea laterală a trupului, trecerea printr-un tunel sau printr-o poartă, contactul cu fiinţe nonumane ori cu fiinţe umane defuncte, observarea unui peisaj paradisiac. Evident, persoanele care s-au conectat la aspectele ortoxistenţiale în urma unei experienţe de moarte clinică sau petrecută „la limita morţii” („near death experience”), au înviat la scurt timp după ce, din puncte de vedere medical, au fost declarate moarte. Cei mai mulţi dintre subiecţii care au trecut prin experienţa petrecută de moarte clinică sau „la limita morţii” („near death experience”) intervievaţi de Raymond Moody au fost protagonişti ai unor accidente de automobil. Ceea ce este relevant de notat este faptul că majoritatea dintre subiecţii implicaţi în accidente de automobil n-au simţit, de exemplu, impactul accidentului, ci s-au simţit expulzaţi cu violenţă în afara trupului, planând pentru câteva fracţiuni de secundă undeva deasupra acestuia. Ceea ce înseamnă că, în momentul accidentului, fiinţa şi conştiinţa acestor oameni a descoperit instinctiv ieşirea de avarie şi s-a catapultat dincolo, în afara trupului, precum un pilot al unui avion de vânătoare atins de artileria antiaeriană inamică.

Aşadar, prima experienţă notabilă a celor care au trecut printr-o experienţă de moarte clinică sau petrecută „la limita morţii” („near death experience”) a constat în părăsirea bruscă a trupului. Toţi cei care au trecut printr-un astfel de eveniment au povestit, cu lux de amănunte, modul în care au străbătut cu viteză extrem de mare un spaţiu strîmt – unii vorbesc despre o grotă, alţii despre un tunel ori despre o peşteră, alţii despre un tub de aspirare precum furtunul unui aspirator, alţii despre un cilindru îngust, iar alţii despre o vale adâncă şi abruptă ca un canion. La început, subiecţii chestionaţi au avut senzaţia că zboară cu o viteză incredibilă printr-un spaţiu învăluit într-o beznă completă, în care nu se vedea nimic. Treptat, viteza s-a diminuat şi au avut posibilitatea de a observa cu luare aminte decorul.

După cum a relatat pe larg Raymond Moody, marea majoritate a oamenilor care au trecut, pentru scurt timp, bariera dintre lumea de aici şi lumea de „dincolo” (care face parte din aspectul ortoexistenţial), au luat contactul fie cu diferite fiinţe omeneşti decorporate, fie cu diverse fiinţe îngereşti sau chiar au perceput prezenţa plină de iubire a lui Iisus Hristos.

Cel mai impresionant episod a fost, de departe, contactul direct al unora dintre persoanele ce au trecut printr-un eveniment petrecut la limita morţii cu Iisus Hristos, perceptul cel mai adesea ca o impresionantă Fiinţă de Lumină. Întâlnirea cu Iisus Hristos la graniţa dintre viaţă şi moarte i-a ajutat pe toţi aceşti oameni să conştientizeze ceea ce sunt şi ceea ce au devenit. O bună parte dintre cei ce au trecut printr-un eveniment petrecut la limita morţii au raportat faptul că, în acea stare decorporată, Iisus Hristos le-a pus două întrebări fundamentale, ce au avut darul de le zgudui conştiinţa din temelii: Ce ai făcut în viaţă pentru a iubi ? Dar pentru a cunoaşte ?

Totuşi, în afara acestor întrebări fundamentale puse în mod direct de Iisus Hristos, raportate de o bună parte a subiecţilor chestionaţi de Raymond Moody, mai există şi altele.

Aflaţi în primele secunde de după decorporare, unii dintre subiecţii au raportat şi faptul că Iisus Hristos le-a mai pus şi alte întrebări. Cele mai frecvente au fost: “Eşti pregătit să mori ?” Ce ai făcut din viaţa ta, încât să vrei să Mi te arăţi?.” “Ce ai făcut cu viaţa ta, încât o consideri de ajuns?” Unul dintre subiecţi a fost chiar întrebat: “Merită aceasta ?”, ceea ce presupune întrebarea dacă felul de viaţă pe care-l avusese până în acel moment i se părea vrednic. (33)

Toţi subiecţii chestionaţi de cercetătorul american au insistat asupra faptului că întrebările puse de Iisus Hristos nu au fost exprimate nici ca o condamnare, nici ca o ameninţare, nici ca o acuzare. Dimpotrivă, toţi subiecţii investigaţi au fost de acord că au resimţit în acele momente acceptarea şi dragostea totală a lui Iisus Hristos, indiferent care era răspunsul lor şi indiferent ce au făcut în viaţă. Toţi subiecţii au tras concluzia că întrebările au fost puse pentru ca fiecare dintre ei să-şi conştientizeze viaţa în mod corect. Toţi cei care au avut parte de astfel de experienţe s-au modificat sufleteşte într-un mod radical; mai mult decât atât, ei au conştientizat, chiar şi pentru o fracţiune de secundă şi în mod nelămurit, că substanţa lor sufletească a suferit o transformare rapidă.

Două cazuri relatate de cercetătorul american Raymond Moody în lucrarea sa “Viaţă după viaţă” pot clarifica modul în care se succed trăirile celor ce trec prin experienţe de moarte clinică.

Prima relatare este a unui bărbat: “I-am auzit pe doctori spunând că eram mort şi, în acel moment, am început să simt că parcă mă rostogoleam – de fapt, era un fel de plutire -, prin această întunecime care era ca un fel de îngrădire. Totul era foarte negru, cu excepţia faptului că, undeva departe de mine, puteam vedea această lumină. Era o lumină foarte strălucitoare, dar nu prea mare la început. A devenit mai mare în timp ce mă apropiam tot mai mult de ea. Încercam să ajung la această lumină, pentru că simţeam că ea era Hristos şi voiam să ating acel punct. Nu era o experienţă care să producă teamă. Era mai mult sau mai puţin un lucru plăcut. Pentru că, fiind creştin, am făcut imediat legătura dintre lumină şi Hristos, care spusese: Eu sunt Lumina Lumii. Mi-am spus mie însumi: dacă aceasta este, dacă trebuie să mor, atunci ştiu cine mă aşteaptă la celălalt capăt, acolo în acea lumină.” (33)

A doua relatare aparţine tot unui bărbat: “M-am sculat şi am ieşit pe sală să iau ceva de băut şi, aşa cum am aflat mai târziu, tocmai în acel moment mi s-a perforat apendicele. Am simţit că eram foarte slăbit şi am căzut jos. Am început să simt un fel de deplasare, un fel de mişcare a fiinţei mele reale înăuntru şi în afara trupului meu şi apoi să aud o muzică foarte frumoasă. Pluteam în josul sălii şi afară pe uşă spre balconul ascuns. Acolo mi s-a părut că au început să se adune în jurul meu un fel de nori, un fel de pâclă roz şi apoi am plutit drept prin portic ca şi cum nu era acolo şi apoi în sus în această lumină clară şi pură ca cristalul, o lumină care lumina alb. Era frumoasă şi aşa de strălucitoare, aşa de radiantă, dar nu mi-a rănit ochii. Nu este un fel de lumină pe care ai putea-o descrie pe pământ. Nu am văzut chiar o persoană în această lumină şi totuşi avea o identitate specială, categoric. Este o lumină de înţelegere perfectă şi de dragoste perfectă. Îmi veni în minte următorul gând: Mă iubeşti? Nu era exact în forma unei întrebări, dar cred că semnificaţia a ceea ce spusese lumina ar fi: Dacă mă iubeşti, întoarce-te înapoi şi termină ceea ce ai început în viaţă. Şi în tot acest timp m-am simţit că parcă eram înconjurat cu o dragoste şi o compasiune copleşitoare.” (33)

În mod firesc, cazurile relatate de cercetătorul american Raymond Moody se referă la trăiri ce survin doar în momentele de moarte clinică sau petrecută „la limita morţii” („near death experience”), dar ele indică cu multă acurateţe cadrul general în care se desfăşoară conectarea la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului, constituind de fapt operaţiunea de “transcendere” menţionată de promotorii şi adepţii psihologiei sinergetice. Totuşi, în marea majoritate a cazurilor investigate, subiecţii nu-şi amintesc toate evenimentele petrecute într-un răstimp atât de scurt, perioada de decorporare nedepăşind câteva minute. Acest fapt pare a se datora faptului că, actualmente, conştiinţa omului normal nu este încă suficient antrenată pentru a păstra amintirea unor astfel de trăiri.