EXCALIBUR

CONTACTORII “CIVILI”

IEŞIREA DE AVARIE

šEpoca modernă poate fi caracterizată prin apariţia unor oameni obişnuiţi care au reuşit să se conecteze la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului în mod accidental, fără să-şi fi dorit aceasta sau fără să fi manifestat aptitudini în acest sens. Oamenii din această categorie pot desemnaţi prin termenul de “contactori civili.”

Termenul “civil” este folosit, pe de-o parte, în sensul că persoanele în cauză nu sunt înregimentate vreunei grupări ce promovează tehnici spirituale în sensul clasic al cuvântului; pe de altă parte, termenul “civil” indică faptul că persoanele în cauză sunt oameni obişnuiţi, care au devenit contactori fără să fi manifestat vreodată aptitudini în acest sens şi chiar fără să fi dorit.

Toţi subiecţii ce pot fi încadraţi în această categorie au realizat conectarea la aspectele ortoexistenţiale în mod accidental, în cadrul unor evenimente dramatice, ce pot fi denumite evenimente-stimul. Printre cele mai dese evenimente-stimul pot fi menţionate: crizele existenţiale profunde, şocurile, sperieturile, pierderea cunoştinţei prin leşinuri, accidente, experienţe la limita morţii şi, mai ales, morţi clinice. Toate aceste evenimente-stimul au avut darul de a provoca subiecţilor conectarea la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului.

În astfel de cazuri, durata conectării este variabilă, în funcţie de caracteristicile întregului proces. În general,  contactorii civili au fost capabili să se conecteze la aspectele ortoexistenţiale doar în perioada evenimentelor dramatice prin care au trecut (secunde, minute, ore sau zile), dar au existat şi cazuri – nu atât de puţine precum se crede – în care capacităţile nou dobândite s-au perpetuat săptămâni, ani sau chiar pe durata întregii vieţi.

În marea majoritate a cazurilor, contactorii civili s-au conectat la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului printr-o ruptură de nivel ce a presupus redirijarea şi refocalizarea atenţiei în mod brusc, forţat, adesea violent, simultan cu oprirea fluxului mental şi cu descoperirea unui nou punct de focalizare. Într-un fel, se poate spune că, în urma unor experienţe dramatice, contactorii civili au dobândit capacităţi asemănătoare cu cele ale celor care, conştient şi voluntar, s-au antrenat o lungă perioadă de timp în acest scop.

Toţi oamenii care au trecut prin astfel de evenimente stimul şi-au refocalizat instantaneu atenţia şi au pătruns, pentru o scurtă perioadă de timp, într-o altă stare de conştiinţă. De altfel, se ştie foarte bine faptul că orice eveniment neobişnuit provoacă o refocalizare a atenţiei. Datorită faptului că totul se petrece foarte rapid, în prima fază, oamenii nu au răgazul necesar pentru a remarca faptul că s-au modificat parametrii funcţionali, că au realizat un salt de la nivelul de conştiinţă obişnuit la un altul, încă necunoscut. Evident, conştiinţa de veghe a omului obişnuit se sperie şi nu este capabilă să continue prospectarea noii stări. În acest mod se realizează o discontinuitate, iar oamenii îşi pierd cunoştiinţa. În loc să continue prospectarea noii stări de conştiinţă, majoritatea oamenilor se ascund în întunericul inconştienţei.

Cei care, în cazul unor evenimentelor dramatice – crize existenţiale profunde, accidente, evenimente la limita morţii etc – au curajul să nu se piardă în întunericul inconştienţei, realizează saltul: se conectează instantaneu la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului, chiar şi doar pentru câteva fracţiuni de secundă. Cei care însă rămân în întunericul inconştienţei, refuză să facă saltul de la ceea ce ei consideră familiar la ceea ce nu experimentaseră anterior.

Pentru psihiatria modernă, pierderea involuntară a cunoştinţei nu este chiar atât de involuntară precum s-ar crede. O persoană vede ceva ce nu-i place sau nu suportă şi … leşină brusc – adică pătrunde în întunericul inconştienţei. Aceasta înseamnă că conştiinţa respectivei persoane îşi impune o grilă de selectare, prin care elimină anumite informaţii sau imagini şi acceptă altele. Grijulie faţă de sine, când întâlneşte ceva necunoscut, care o sperie, conştiinţa face precum struţul: îşi ascunde capul în nisip, adică în întunericul inconştienţei.

În schimb, pentru oamenii care nu rămân în întunericul inconştienţei şi care nu doresc să-şi ascundă capul în nisip, evenimentele iau o întorsătură surprinzătoare. Părăsind mediul familiar al lumii materiale prin pierderea cunoştinţei, pătrund în altul. Făcând de mai multe ori această stratagemă, alegând să nu mai “stingă lumina” ori de câte ori conştiinţa se simte ameninţată, procedeul cu pricina devine o obişnuinţă, iar o asemenea obişnuinţă poate deveni începutul unei disocieri de personalitate, adică ceea ce psihiatria numeşte schizofrenie.

După cum remarca cândva un psihiatru, schizofrenia nu este decât o strategie pe care omul o creează singur pentru a ieşi din insuportabilitatea unei situaţii de viaţă. Schizofrenicii sunt acele persoane a căror carapace sufletească a explodat în anumite momente dramatice ale vieţii, pe care n-au putut să le suporte în mod conştient – inclusiv (sau mai ales) în cazurile de criză existenţială profundă, de accidente, de experienţe la limita morţii, de moarte clinică etc. Totuşi, nu toţi oamenii care au trecut prin situaţii dramatice au devenit schizofrenici în sensul psihiatriei. Dacă toţi oamenii care au trecut prin experienţe dramatice ar intra în această categorie, lumea ar fi plină de schizofrenici. În acest caz, psihiatria este mult prea darnică cu etichetări facile.

Procesul are loc în felul următor: în momentul în care un om atinge o astfel de stare se produc mai multe efecte, în funcţie de modul de a fi al respectivului şi de antecedentele sale psiho-mentale ori “stinge lumina” şi se refugiază în întunericul conştiinţei, ori devine un alienat mintal (un schizofrenic în sensul psihiatriei), ori părăseşte planul material, găsind instinctiv calea de ieşire din elementul care-i adusese o asemenea suferinţă, încât îi fragmentase sufletul. Cei mai lipsiţi de personalitate (“persona”: mască pe care oamenii o adoptă în funcţie de împrejurările vieţii şi ale anturajului) în sensul lumesc, cei “săraci cu duhul” şi cu mentalul diluat, cei asemenea copiilor mici, cei mai puţin motivaţi în a accepta viaţa aşa cum este, reuşesc să spargă limitele planului material şi să se conecteze la aspectul ortoexistenţial al cosmosului – la ceea ce se află dincolo de simţuri.

Iar în acest punct chiar există un punct de incidenţă uimitor între schizofrenici şi contactori sau specialişti ai conectării. Parafrazând cele afirmate de un contemporan celebru, se poate afirma că contactorii şi schizofrenicii se regăsesc în acelaşi ocean, dar acolo unde contactorii au învăţat să înoate, schizofrenicii sunt luaţi de curent. Altcumva spus, contactorii sunt acei schizofrenici disciplinaţi, care au ştiut să facă ordine după explozia sufletească ce i-a catapultat “dincolo.”

Există, aşadar, un instinct fundamental al omului, altul decât cel prognozat de către biologi, cel referitor la supravieţuirea speciei. Acest instinct aparţine conştiinţei, care părăseşte instinctiv corabia ce este pe cale de a se scufunda. Contactorii, specialiştii conectării, chiar şi cei denumiţi mistici sau iniţiaţi, schizofrenicii, precum şi oamenii obişnuiţi aflaţi în situaţii critice, regăsesc instinctul ancestral de a se catapulta “dincolo de dincolo”, în afara lumii materiale, devenită dintr-o dată prea ameninţătoare. În situaţii limită, în cazuri de moarte clinică, în accidente, în situaţii sociale critice – atunci când omul “nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa” – în situaţii morale şi psihice dramatice, mai ales în cazul ruşinii copleşitoare, conştiinţa părăseşte trupul: se autoexpulzează. Acest mecanism este aplicat în toate cazurile, iar procedeul poate fi considerat o “ieşire de avarie”, în cazuri de urgenţă. Rezultatul final constă în modificarea radicală a substanţei sufleteşti, în transcenderea metalului, în descoperirea unui nou punct de focalizare, ceea ce duce, în final, la conectarea la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului – care poate să fie de scurtă ori de lungă durată.

Mai trebuie notat doar că în ciuda faptului că multe fenomene de conectare la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului au fost amplu mediatizate în mass media, experienţele contactorilor civili au fost, nu o dată, luate în derâdere de către psihologi şi psihanalişti, care s-au întrecut prin a demonstra că la baza conectării la transcendent au stat doar cauze fizice – de exemplu, eventuale indigestii trecătoare. Este totuşi de la sine înţeles că experienţele spirituale ale atâtor oameni, care, în anumite momente ale existenţei, s-au conectat într-un mod sau altul la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului, sunt elocvente şi merită o mai mare atenţie. Ar fi total neindicat ca experienţele lor spirituale să fie aruncate în afara cunoaşterii, să fie trecute automat în limitele vagi ale anormalului şi, în consecinţă, să fie luate în derâdere. Experienţele lor spirituale trebuie luate în considerare chiar dacă, aparent, de cele mai multe ori, par a se situa, din punct de vedere psihologic, în sfera patologicului, a alienării mintale sau a simptomelor recunoscute de psihiatrie ca ţinând de dezagregări ale personalităţii, precum schizofrenia, parafrenia sau paranoia. Cunoaşterea umană poate fi îmbogăţită prin experienţele spirituale ale multor oameni, iar nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să fie străin efortului comun de înţelegere a lumii. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de faptul că mulţi oameni care au trecut prin experienţe spirituale notabile evită să le povestească pentru a nu fi luaţi în derâdere, iar acest fapt se produce nu numai la cei “instabili mintali”, ci şi la “case” mai mari.

Altfel, cum s-ar putea explica faptul că personalităţi de anvergură ale lumii, precum Neil Armstrong, astronaut în cadrul misiunii Apolo 11 sau Charly Duke, astronaut în cadrul misiunii Apollo 16, întorşi din aventurile lor spaţiale, şi-au schimbat complet modul de înţelegere, în urma unor trăiri spirituale importante ? Ce evenimente l-au determinat, de exemplu, pe astronautul Charly Duke să-şi schimbe optica şi modul de a gândi, astfel încât să afirme că “Iisus Hristos a intrat în viaţa mea şi astfel am înţeles ce este dragostea. Am început să iubesc toţi oamenii şi am deschis casa pentru toţi nevoiaşii.” (30)

Astronautul american nu este însă singurul care şi-a schimbat optica şi modul de a gândi. Şi, poate că nu este necesar să voiajezi în spaţiul cosmic şi să te întorci înapoi teafăr şi nevătămat pentru a atinge înţelegerea acestui fapt. Dacă ne gândim bine, strămoşii noştri nu şi-au părăsit ogorul, satul sau oraşul natal, dar şi-au păstrat nealterată puritatea sufletească.

Doar noi, oamenii de astăzi, corupţi aproape iremediabil de binefacerile civilizaţiei de consum şi de aspectele tehnologice ale unui confort supraestimat, ne permitem să batjocorim fondul primar al sufletului omenesc, a cărui sacralitate este implantată atât de adânc, încât dincolo de ea nu se poate afla decât haosul.