EXCALIBUR

POTOPUL DIN VREMEA LUI NOE

Potopul din vremea lui Noe a marcat un uriaş hiatus între lumea originară, a creaţiei lui Dumnezeu şi lumea pe care o cunoaştem astăzi. După potop s-a modificat totul. Efectele potopului au fost devastatoare, marcând sfârşitul civilizaţiei ce se formase anterior. În răstimpul potopului s-a produs formarea munţilor şi configurarea continentelor, care au ajuns să arate precum în ziua de astăzi.

Cu privire la toate aceste aspecte Henry M. Morris este foarte categoric: „despicarea simultană a tuturor izvoarelor adîncului celui mare sugerează nu numai năvălirea unor mari mase de ape înmagazinate anterior, ci şi a unor revărsări gigantice, precum şi mişcările tectonice adiacente, de proporţii inimaginabile. Întregul eveniment a fost un cataclism atît de unic şi de indescriptibil încît sfidează aproape orice încercare de a descifra toate fenomenele ce trebuie să fi fost implicate. Biblia ne spune însă că uneia din cele mai importante întrebări ale geofizicii, şi anume chestiunea orogeniei, despre unde şi cînd s-au format munţii, trebuie să i se răspundă concret în lumina marelui potop. (…) O dată ce topografia antedeluviană a fost nivelată de apele devastatoare, iar pământul inundat complet, au început să se nască munţii uriaşi. Astfel, lanţurile muntoase, actuale ale pământului s-au format în timpul potopului şi ulterior.” (25)

Deşi această ultimă constatare a lui Henry M. Morris contrazice în mod radical teoriile formulate de realismul industrial, ele au doza lor de adevăr, iar adevărul nu se poate baza decât pe datele ştiinţifice unanim acceptate. Orogenia, adică ridicarea munţilor şi mai mult decât atât, chiar şi deriva continentelor, precum şi schimbarea arhitectonicii pământului s-au produs în timpul potopului şi imediat după aceea. Ele şi-au avut cauza în eliberarea, în răstimpul potopului, a unor uriaşe forţe tectonice combinate cu o activitate vulcanică foarte intensă. “Marile ridicări de munţi şi depresiunile corespunzătoare ale bazinelor oceanice – afirmă autorul citat – au fost însoţite, cu necesitate şi din abundenţă, de alte activităţi tectonice – denivelări, cute, adîncituri, şi mişcări terestre de multe feluri. Actualele centuri seismice şi activităţi vulcanice permanente pot fi înţelese cel mai bine ca fiind efectele reziduale ale marilor ridicări postdeluviene. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vulcanismul încă semnificativ al pământului. Erupţia izvoarelor adîncului celui mare, cum s-a observat deja, a inclus aproape sigur mari revărsări vulcanice. Reajustările postdeluviene, în special naşterea munţilor, au declanşat, în mod sigur, eliberarea în şuvoaie a acumulărilor adiţionale de magmă, acestea fiind reflectate de uriaşele platouri şi câmpii de lavă recente de pe întreg pământul, precum şi de numărul mare de vulcani stinşi abia recent, ca să nu menţionăm numărul considerabil al celor încă activi. Astfel, o mare parte din activitatea geofizică recentă şi continuă a pământului, în special cutremurele şi erupţiile sale vulcanice – pot fi atri­buite mişcărilor cataclismice iniţiate de potop şi de efectele lui reziduale.” (25)

De asemenea, nu este exclus ca la potop să se fi produs modificări dramatice ale orbitei de revoluţie şi ale înclinării axei de rotaţie a pământului, modificări cu privire la care Biblia oferă informaţii că nu se vor mai produce însă în viitor. Baza acestei ultime afirmaţii poate fi găsită tot în Vechiul Testament, în vesetul 22 din captitolul 8 din Geneza, în care Dumnezeu afirmă următoarele: „Cât va fi pământul nu va înceta sămănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” Deci nu se mai schimba nimic.

Potopul a distrus orice formă de civilizaţie anterioară. Astfel – afirmă Henry M Morris – “dacă s-au păstrat oase de oameni sau vestigii materiale, în mod aproape sigur ele au fost îngropate atît de adînc şi la întîmplare în sedi­mente, încît dezgroparea lor ulterioară devine foarte improbabilă. (…) Ar trebui escavate în medie peste 26 de miliarde picioare cubice de rocă sedimentară (sau un bloc de rocă de 1 milă lungime, o 1 milă lăţime şi o adîncime de 947 picioare, sau un bloc de rocă de 1 km lungime, 1 km lăţime şi 728 m adîncime), pentru a putea găsi măcar o fosilă umană antedeluviană. Nu te poţi aştepta aşadar să găseşti fosile ale omului antedeluvian, decît poate printr-o şansă providenţială. Astfel, sutele de descoperiri arheologice din întreaga lume nu reprezintă în nici un caz culturile antedeluviene. Ele reprezintă fără excepţie migraţiile şi aşezările postdeluviene. Această concluzie este în concordanţă şi cu plasarea lor unanimă în epoca pleistocenă sau pliocenă târzie, ceea ce, în termenii geologiei biblice, înseamnă postdiluviană.” (25)

După potop istoria umanităţii a continuat cu membrii familiei lui Noe, formată din Sem, Ham, Iafet şi soţiile lor, care, aşa cum afirmă Vechiul Testament, au supravieţuit pe arcă. Aceştia au reprezentat baza genetică a repopulării pământului; ei au întemeiat trei linii genealogice distincte. După cum stă scris în capitolul al 10-lea din Vechiul Testament, arca s-a oprit pe Muntele Ararat, loc de unde urmaşii lui Noe s-au răspândit de-a lungul secolelor şi mileniilor următoare pe întreaga suprafaţă a pământului. A fost nevoie de sute şi sute de ani pentru ca urmaşii lui Noe şi ai celor trei fii ai săi să reuşească să coaguleze primele focare de civilizaţie.

Această opinie contrastează, evident, cu cea formulată de concepţia realismului industrial care promovează evoluţionismul şi în domeniul istoriei umanităţii. “Abordarea tipic evoluţionistă a studiului omului primitiv – este de părere Henry M. Morris – este aceea de a-l înfăţişa la început ca pe o fiinţă brutală şi ignorantă, trăind din vînatul animalelor şi din culesul fructelor sălbatice şi al nucilor şi locuind adesea în peşteri. Apoi este văzut ca dezvoltînd încet o formă primitivă de agricultură şi de domesticire a animalelor, apoi trăind în sate cu o anumită organizare socială, apoi descoperind metalele şi în cele din urmă dezvoltându-se până la stadiul de om „civilizat.” Astfel, se crede că evoluţia biologică care a dus până la om a făcut loc, în anumite privinţe, evoluţiei so­ciale şi culturale în societăţi umane. Arheologii şi antropologii au încercat să împartă istoria de început a omenirii în mai multe perioade, mai mult sau mai puţin asemănător modului în care au procedat geologii cu istoria evoluţionistă preumană, perioade ce sunt, chipurile, identificabile datorită uneltelor şi vestigiilor descoperite ca aparţinînd acestor perioade. S-au folosit denumiri diverse, mai mult sau mai puţin paralele, după cum urmează: paleolitic; mezolitic; neolitic. După epocile de piatră se crede că omul a învăţat să folosească metalele, astfel că a urmat epoca bronzului şi epoca fierului. O asemenea ter­minologie indică clar contextul evoluţionist în care gîndesc aceşti savanţi.” (25)

Evident că în contextul acestor afirmaţii tranşante, teoriile  istoriografiei, ca ramură de bază a realismului industrial, nu au nici un temei. “La început lumea postdeluviană era pustie şi neospitalieră, cu furtuni şi cu un relief accidentat, în contrast total cu minunata ambianţă globală de seră în care se trăise înainte. (…) Uneltele lor erau în mod necesar din lemn şi din piatră, vasele din lut, întrucît acestea erau singurele materiale disponibile. La început, marea parte a hranei lor trebuia obţinută din vînătoare şi din cules, mai ales că porniseră să exploreze şi să colonizeze regiuni noi, înainte să fi rămas fiecăruia timp suficient să planteze, să cultive grîne şi să crească turme de vite şi de oi. Astfel, cînd arheologii par să găsească undeva, la nivele ascendente consecutive, dovezi despre o cultură a pietrei cioplite, apoi despre o cultură a satului agrar şi a pietrei şlefuite, apoi despre o cultură a prelucrării metalului etc., acestea nu reprezintă cîtuşi de puţin un proces evolutiv natural. Ele amintesc mai curînd despre dificultăţile întîmpinate de un grup de oameni postdeluvieni în încercarea lor de a întemeia o comunitate viabilă, într-un mediu ostil, cu unelte primitive, afară de propria lor ingenuitate.” (25)

De fapt, este imposibil ca oamenii să fi apărut acum aproximativ un milion de ani, precum afirmă realismul industrial. Dacă oamenii ar fi apărut acum un milion de ani, populaţia globului ar fi ajuns în prezent la o cifră astronomică. La o durată de viaţă de 35 de ani în medie per generaţie, într-un milion de ani ar fi trebuit să se succeadă 28600 generaţii, iar la o rată a natalităţii de 3,5 copii de familie, populaţia actuală ar fi trebuit să ajungă la un număr format din 1 urmat de 5000 de zerouri; în calculul acestui număr au fost luaţi în calcul coeficienţi matematici ce reflectă pierderile probabile cauzate de războaie, molime, cataclisme locale etc. Trebuie să dea de gândit şi faptul că, actualmente, populaţia globului este doar de aproximativ 7,3 miliarde de oameni. Dar pentru a pentru a ajunge la cifra de 7,3 miliarde de oameni în condiţiile menţionate ar fi fost nevoie de doar 52 de generaţii. “La 35 de ani per generaţie – afirmă Henry M. Morris în studiul citat -,  aceasta ar însemna numai 1820 de ani. Evident, a presupune chiar şi 3 copii de familie este prea mult raportat la întreaga istorie a omenirii. Totuşi, media trebuie să fie mai mare de 2 copii de familie, altminteri populaţia ar fi rămas statică. Devine cît se poate evident că rasa umană nu poate fi prea veche!” (25)

Concluzia este că populaţia actuală s-a format relativ recent, adică după potopul din timpul lui Noe, din doar cei câţiva membri care au supravieţuit pe arcă. Acest aspect pare să fie în conformitate cu realitatea, adică cu prezentul. Faptul că potopul s-a produs cu câteva mii de ani înainte de data care reiese din calculele ecuaţiilor folosite de Henry M. Morris nu trebuie să împiedice înţelegerea esenţei acestei probleme: este vorba despre mii de ani, poate despre cinci, poate despre şapte, poate despre zece mii de ani, dar în nici un caz  despre un milion de ani. Mai trebuie adaugat că dacă de-a lungul timpului ar fi fost înmormântaţi toţi oamenii care se presupune că au trăit de-a lungul unui milion de ani, cea mai banală escavaţie realizată astăzi ar scoate la iveală numai oseminte umane – ceea ce, evident, nu este cazul.

Cât priveşte factorul genetic, Henry M. Morris consideră că “este rezonabil să credem că Dumnezeu a implantat în primul bărbat şi în prima femeie „informaţia genetică” din care să se desprindă o varietate largă de caracteristici specifice la urmaşii lor. Aceste caracteristici s-au distribuit mai mult sau mai puţin la întîmplare, aşa cum ilustrează prin­cipiile statistice mendeliene ale eredităţii, în întreaga populaţie, cît timp au existat mariaje mai mult sau mai puţin libere între membrii acestei populaţii. De fapt, genele pe care geneticienii le numesc azi „dominante” aveau tendinţa de a menţine înfăţişarea tuturor oamenilor structurată mai mult sau mai puţin uniform pe linia acestor gene dominante.” (25)

În ceea ce priveşte caracteris­ticile genetice „regresive”, Henry M. Morris consideră că acestea aveau tendinţa să dispară, deşi potenţial rămîneau în fondul de gene. “De fapt, este un fapt cunoscut experimental că populaţiile reduse se diversifică mult mai rapid şi mai larg decît populaţiile mari, cel puţin pe baza observaţiilor genetice asupra animalelor. Evenimentele fondatoare sunt urmate inevitabil de încrucişarea selectivă timp de una sau mai multe generaţii. Selecţia naturală la populaţiile experimentale provenite dintr-un număr redus de fondatori a rezultat într-o diversitate mai mare a progeniturilor decît la populaţiile analoage descinse din fondatori numeroşi.” (25)

Cel mai important eveniment produs după potop a fost însă, fără nici o îndoială, episodul Turnul Babel, descris laconic în Vechiul Testament (Geneza; cap 10), care a fost urmat de încurcarea limbilor şi de răspândirea oamenilor pe suprafaţa pământului (Geneza cap 11).

Anterior acestui episod, „tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”, aşa cum specifică Geneza. “Dacă toţi oamenii – afirmă Henry M Morris – provin dintr-o unică populaţie străveche, cum cred astăzi majoritatea antropologilor evoluţionişti, initial toţi vorbeau aceeaşi limbă. Cît timp au trăit laolaltă, sau au continuat să comunice între ei, ar fi fost imposibil să apară marile diferenţe dintre limbi. Prin urmare, dacă antropologii insistă asupra unei explicaţii evolu­ţioniste a diferitelor limbi, ar trebui de asemenea să postuleze perioade extrem de îndelungate de izolare şi de endogamie pentru diversele triburi, practic la fel de lungi ca însăşi istoria omului. Pe de altă parte, pare evident că toate diferitele naţiuni, triburi şi limbi au o origine comună în trecutul nu prea îndepărtat. Indivizii tuturor naţiunilor sunt liber interfertili şi, în esenţă, cu o inteligenţă şi un potenţial educaţional egale. … Sursa diferitelor limbi nu poate fi explicată în termenii evoluţiei, deşi diversele dialecte şi limbi similare ale unui grup de bază trebuie atribuite neîndoielnic diversificării treptate dintr-o limbă-sursă comună. Dar grupu­rile majore sunt atît de fundamental diferite între ele încît sfidează ex­plicarea lor pe o bază naturalistă. După încurcarea limbilor, grupurile de oameni s-au răspândit pe suprafaţa pământului, fiecare grup nou format alegând o altă destinaţie”. (25)

Aspecte într-adevăr tulburătoare, care ar trebui să dea de gândit celor care încă mai acordă credit concepţiei realismului industrial – materialismul.