EXCALIBUR

CUM A FOST POSIBIL ?

Antropologia, ştiinţa care cercetează formarea şi apariţia omului, este de asemenea bazată pe principalele teorii ale realismului industrial. Premisa antropologiei este cât se poate de simplă: specia umană s-a format în mod lent, de-a lungul ultimului milion de ani, prin transformări succesive dintr-un trunchi comun al unor maimuţe antropoide (aşa cum a fost menţionat în scenariul “Un milion de ani într-o scundă”).

Cu toate că, din punct de vedere genetic, este o mare diferenţă între ADN-ul maimuţelor antropoide şi cel uman, de la Darwin până în ziua de astăzi punctul de vedere al concepţiei antropologice a rămas acelaşi: omul se trage din maimuţă. La baza acestei concepţii fundamentale şi definitorii pentru întreaga concepţie a realismului industrial au stat doar asemănările fizice dintre fosilele primatelor şi aspectul actual al omului: mărimea, volumul şi forma craniului, poziţia maxilarelor, lungimea şi forma dinţilor, lungimea şi forma braţelor şi a picioarelor, forma labei piciorului etc.

Deşi toate aceste caracteristici fizice par să fi spus foarte multe celor care, de-a lungul celor aproape 150 de ani scurşi de la apariţia teoriei lui Darwin, au adoptat-o fără să o analizeze temeinic, nu mai spun nimic promotorilor celui de-al treilea val, tehnorevoltaţilor cu gulere albe; aceştia din urmă au combătut cât se poate de virulent întreaga teorie darwinistă, încă din primele decenii ale celui de-al treilea val.

Tehnorevoltaţii au demonstrat cu dovezi temeinice faptul că acele exemplare de primate considerate de către realismul industrial drept strămoşi ai omului n-au nimic în comun cu specia omenească. Ei au demonstrat şi faptul că savanţii secolelor trecute care au prezentat opinei publice felurite descoperiri “senzaţionale” de strămoşi ai omului fie s-au pripit în aprecierile lor, fie s-au înşelat atât pe ei înşişi, cât şi opinia publică – fireşte cu excepţia cazurilor în care a fost vorba despre escrocherii cu acte în regulă. Astfel, exemplarele de oameni-maimuţă presupuse de exponenţii realismului industrial a fi fost strămoşi ai oamenilor, descoperite în diferite locuri de pe glob – de exemplu exemplarele de ramaphitecus descoperite în nord-vestul Italiei, în China şi în Kenia – nu au nimic de-a face cu specia umană, ci sunt pur şi simplu maimuţe antropoide. De altfel, nici nu s-ar putea face vreo apreciere cât de cât lămuritoare doar în urma analizei unei bucăţi de maxilar şi a unor dinţi, ceea ce denotă din start o pripeală în lansarea unei astfel de teze.

Nici omul-maimuţă denumit australopithecus – cu cele trei variante constructive: africanus, robustus, afarenis – nu stă mai bine în aprecierile tehnorevoltaţilor: nu prea are nimic de-a face cu specia umană. Volumul creierului său este de trei ori mai mic decât al omului actual, are maxilare asemănătoare cu ale maimuţelor, iar pomeţii obrajilor sunt asemănători cu cei ai gorilelor. Nici cel mai celebru exemplar de australopithecus, descoperit în Etiopia, denumit Lucy, nu stă prea bine în ceea ce priveşte aprecierile tehnorevoltaţilor celui de-al treilea val. Lucy are înălţimea de un metru şi capacitatea cutiei craniene nu mai mare de 450 cm cubi. Despre Lucy, Richard Leakey (la un moment dat, director al Muzeului Naţional din Kenia) afirma că “este mai mult decât posibil ca Lucy să nu fi fost altceva decât o varietate de cimpanzeu pitic. (…) Din craniul lui Lucy lipseau atât de multe fragmente, încât mare parte din el este rezultatul imaginaţiei, modelat în ghips, fiind prin urmare imposibil ca noi să ajungem la o concluzie fermă în privinţa speciei căreia îi aparţine.” (27)

Cât despre acel presupus strămoş al omului denumit “homo erectus” (“pithecantropus erectus”), în cele două variante constructive – “omul din Java” şi “omul din Pekin” (după locurile unde au fost descoperite) -, lucrurile sunt şi mai complicate, datorită izului puternic de excrocherie cu care a fost învăluită descoperirea lor. Astfel, omul din Java a fost descoperit la sfârşitul secolului trecut în Indonezia de un cercetător olandez. Descoperirea consta într-o bucată din partea superioară a unui craniu şi dintr-un os femur. Cercetătorul olandez a omis însă să spună că doar la câţiva metri depărtare de locul acelei descoperiri se mai aflau două cranii de homo sapiens şi că femurul putea foarte bine să facă parte din rămăşiţele acestora. Acest amănunt l-a făcut public abia la 30 de ani de la descoperire, după ce savanţii au ajuns la concluzia că este vorba mai degrabă despre o maimuţă gibon de o talie ceva mai mare. Dar “omul erectus de Java” intrase deja în istorie.

Acelaşi lucru poate fi spus despre “omul de Pekin” – denumit “sinanthropus pekinesis” – ale cărui rămăşiţe au fost descoperite în apropierea oraşului Pekin (Beijing), într-un depozit (sit arheologic) de cutii creniene, maxilare şi dinţi. Concluzia că este vorba despre un “strămoş” îndepărtat al omului a fost lansată de un profesor de anatomie, care însă a uitat să mai adauge că în situl respectiv existau mai multe cranii de homo sapiens. Ceea ce este şi mai straniu este faptul că rămăşiţele omului de Pekin au dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial, iar de atunci nu se mai ştie nimic despre ele. Cât despre oamenii de Neanderthal, numai de bine; aceştia prezintă într-adevăr caracteristici umane într-o proporţie foarte mare, dar nu reprezintă o verigă intermediară între antropoide şi homo sapiens, ci pur şi simplu au fost oameni degeneraţi. Acest aspect a fost evidenţiat încă din anul 1958 la Congresul internaţional de zoologie, când Dr. A Cave, în urma cercetărilor asupra fosilelor unui exemplar de neanderthalian, a ajuns la concluzia că acesta era un bătrân care suferea pur şi simplu de artrită. Alţi cercetători mai recenţi au ajuns la concluzia că omul de Neanderthal şi homo sapiens au trăit în aceeaşi perioadă de timp; mai mult decât atât, escavaţiile făcute au relevat faptul că oamenii de Neanderthal erau la fel de inteligenţi ca homo sapiens, în sensul că îşi îngropau morţii, foloseau unelte, aveau bijuterii, îşi îngrijeau bolnavii, cântau, vorbeau etc. Unii cercetători au concluzionat însă că este vorba despre o rasă degenerată datorită faptului că s-au împerecheat la un moment dat cu cine nu trebuia sau că nu-şi alegeau în mod corect partenerii.

Concluzia generală este una singură: oamenii nu se trag din maimuţe antropoide, fiind vorba despre specii diferite. Unul dintre exponenţii celui de-al treilea val, savantul S. Lovtrup sintetiza subiectul în felul următor: “Cred că într-o zi mitul darwinist va fi considerat cea mai mare înşelăciune din istoria ştiinţei. Când se va întâmpla acest lucru, mulţi se vor întreba: cum a fost posibil aşa ceva.” (27)