EXCALIBUR

INTELLIGENT DESIGN

 Henry M. Morris argumentează în mod ştiinţific, pe baza legilor termodinamicii, că modelul evoluţionist propus de realismul industrial este fals de la un capăt la altul. “Evoluţionismul – afirmă Henry M. Morris – pretinde că descrie un cosmos în care totul ia fiinţă şi se edifică treptat, la nivele de existenţă superioare şi complexe, prin pure procese naturale, într-un univers care este autonom şi independent.

Adică, evoluţia este un principiu universal al inovării şi al integrării, care funcţionează într-un univers-sistem închis. Legile ter­modinamicii, pe de altă parte, descriu un principiu universal al conservării şi al dezintegrării, care funcţionează în ceea ce trebuie să fi fost, cel puţin la începutul său, un univers-sistem deschis, creat şi activat de un Creator / Activant transcendent lui.”

Aşadar, singurul model viabil pentru savantul citat este modelul creaţionist: universul a fost creat de Dumnezeu, iar aceasta este atât premisa, cât şi concluzia pe care au promovat-o toţi cercetătorii Evului Mediu şi ai renaşterii, menţionaţi anterior: Galieleo Galilei, Giordano Bruno, Rene Descartes sau Isaac Newton. Toţi aceşti savanţi şi-au promovat cercetările pornind de la premisa fundamentală: Dumnezeu este Creatorul a tot ce există.

Această ultimă opinie este susţinută în mod concret, fără rezerve, de Henry M. Morris cu următoarea argumentaţie: “o creaţie specială – afirmă autorul citat – a spaţiului, materiei şi timpului, de către un Creator extern, omnipotent şi omniprezent este singura concluzie logică care poate fi trasă din cele două legi care sunt cele mai sigure şi mai universale legi ale ştiinţei. Un Creator omnipotent constituie o Cauză Primară adecvată pentru toate efectele observabile din univers, în vreme ce evoluţia nu constituie o cauză adecvată. Universul nu ar putea constitui propria sa cauză.” (26)

Aşadar, concluzia logică din aplicarea corectă şi lipsită de prejudecăţi a celor două legi ale termodinamicii este una singură: Dumnezeu este Principiul Suprem din care a purces tot ce există. “Albert Einstein – mai afirmă Henry M. Morris – a subliniat că toate cadrele de refe­rinţă din lume, cum ar fi mărimea, poziţia, timpul şi miş­carea, sunt relative, nu absolute. Faptul acesta demonstrează că universul nu poate fi un absolut în sine şi, de aceea, nu poate avea o existenţă independentă sau absolută. De vreme ce el nu se poate produce pe sine, el trebuie să existe datorită omnipotenţei unui Creator extern care este, El Însuşi, standardul absolut al universului. Universul nu este static; pretutindeni în spaţiu şi în timp au loc fenomene şi procese. Acestea manifestă ener­gie omniprezentă care generează perpetuu mişcare. Chiar şi materia este compusă din particule în mişcare continuă. Faptul acesta atestă existenţa unei Cauze omnipotente a unor astfel de energii şi mişcări şi, de asemenea, realitatea unei creaţii terminate în trecut, conform modelului creaţionist. Cu alte cuvinte, există o „ierarhie a mişcărilor”: un tip de mişcare sau o lege dinamică nu evoluează spre alta. Energia este entitatea fizică funda­mentală şi ea există într-o varietate de forme reciproc con­vertibile. Tot ceea ce există în spaţiu şi în timp este energie şi tot ceea ce se întîmplă este transformare de energie.” (26)

Cu privire la presupusa formare a universului în urma unei  mari explozii iniţiale, big-bang, mai trebuie doar constatat faptul că rezultatul unei explozii cosmice nu ar fi formarea unor roiuri de galaxii, galaxii, sisteme solare şi planete, ci doar împrăştierea materiei prin spaţiu, cu o viteză direct proporţională cu forţa exploziei iniţiale. După cum afirmă cercetătorii britanici John White şi Nicolas Comninellis într-o lucrare dedicată acestui subiect, “o explozie, aşa cum poate bănui oricine fără a fi savant, nu poate crea nimic. O explozie distruge, nu creează. Universul este caracterizat prin ordine şi organizare, nu prin haos” – afirmă autorii citaţi. Tot în acelaşi context al analizei teoriei big-bang-ului, astronomul britanic Sir Fred Hoyle afirma următoarele: “Convingerea că galaxiile se formează şi că apoi urmează o întreagă istorie astronomică este iluzorie … această teorie a big-bangului este un non sens. O explozie nu face altceva decât să spulbere materie, în vreme ce big-bang-ul a obţinut tocmai efectul opus, organizând materia în galaxii.” (25)

Aşadar, din punctul de vedere al promotorilor creaţionismului ştiinţific teoria big-bangului, susţinută cu atâta înverşunare de zeitgeist-ul realismul industrial este în totalitate falsă; fundamentul realismului industrial este astfel zguduit din temelii.

Nu altceva se poate afirma despre afirmaţiile realismului industrial cu privire la formarea sistemului nostru solar. Şi cu privire la acest subiect, analizele realizate de savantul Henry M. Morris şi cei aproximativ 300 de colaboratori ai săi de la “Creation Research Society şi Institute for Creation Research” sunt la fel de tranşante: “după cât cunoaştem, sistemul solar este cu totul unic în univers. Există un număr aproape incalculabil de stele, dar aceasta nu înseamnă că vreuna dintre ele trebuie să aibă neapărat planete. Astronomii evoluţionişti presupun că multe dintre ele au planete, dar singura raţiune pe baza căreia gândesc astfel este ceea ce s-ar putea numi statistica evoluţionistă. Adică, raţionează ei, dacă soarele nostru a format prin evoluţie – într-un mod sau altul – un sistem planetar prin procese naturale, atunci cu siguranţă acealeaşi procese trebuie să fi format prin evoluţie sis­teme planetare similare cel puţin în jurul unui oarecare număr de alte stele. Dar acest fel de logică deviază din nou de la subiect. Singurul sistem solar despre care avem vreo informaţie este al nostru, şi nu se poate folosi analiza statistică atunci când dispui de un singur exemplar de un anumit tip. Nici un astronom n-a fost vreodată în stare să dovedească existenţa unei planete reale nicăieri în afara sistemului nostru solar.” (26)

Tot în categoria fanteziei pseudoştiinţifice intră ceea ce realismul industrial a denumit universalitatea vieţii în sistemul solar sau chiar în univers. Nimic mai fals, afirmă savantul Henry M Morris, care afirma că “aselenizările i-au permis omului să studieze realmente compoziţia şi structura unor materiale de pe cel puţin unul dintre corpurile extraterestre. Destul s-a găsit până acum pentru a se permite concluzia fermă că pământul şi luna sunt de structuri enorm de diferite şi prin urmare nu au putut avea acelaşi „stră­moş” celest evoluţionist. Spre surprinderea savanţilor, structura chimică a rocilor de pe lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe pământ. Această diferenţă arată că luna s-a format în condiţii diferite.” (25)