EXCALIBUR

A 200-A PARTE A ULTIMEI SECUNDE

Filmul Un milion de ani într-o secundă, ce prezintă istoria cosmosului în varianta realismului industrial, este la final. În a 200-a parte din ultima secundă a filmului s-a desfăşurat debutul civilizaţiei omeneşti pe Terra. Deşi proiecţionistul a derulat filmul cu încetinitorul, imaginile s-au succedat atât de rapid încât specatorii n-au priceput mare lucru.

Deşi în mod formal, realismul industrial consideră că istoria civilizaţiei rasei umane pe Terra a început abia în momentul în care strămoşii noştrii hominizi au început să confecţioneze “unelte de fabricat unelte”, este de la sine înţeles că începuturile absolute trebuie plasate cu mult timp înainte. Pentru promotorii realismului industrial, noţiunea de unealtă presupune, înainte de toate, “confecţionarea, păstrarea uneltelor şi repetarea operaţiunii de confecţionare a uneltelor.”(18)

Începutul civilizaţiei omeneşti, din punctul de vedere al realismului industrial, a început în perioada cuprinsă între anii 550000 şi 600000, în momentul în care paleantropii au învăţat să confecţioneze unelte din piatră. Înainte de acest moment, strămoşii şi mai îndepărtaţi modificau prin lovire bucăţi de piatră de râu pentru a le folosi drept unelte. Civilizaţia sau, mai degrabă, pseudocivilizaţia acelor strămoşi şi mai îndepărtaţi, în care doar se modificau bucăţile de piatră existente în natură – ceea ce în mod obişnuit a căpătat denumirea de pebble culture, cultura de prund – datează, după cum indică vestigiile descoperite la Koobi Fora, în Kenia, de 2600000 de ani. (18)

În opinia promotorilor realismului industrial, folosirea obiectelor din mediu fără a fi modificate, utilizarea mâinii ca instrument al activităţilor umane – chiar şi în cazul în care uneltele prelungeau organele corpului -, descoperirea şi chiar exacerbarea sexualităţii, apariţia sunetelor naturale ca premisă a dezvoltării limbajului, reprezintă doar câteva dintre cele mai importante momente ale hominizării. Promotorii realismului industrial ne mai informează că acum 600000 de ani, după o tăcere de milioane de ani, oamenii au început să comunice între ei, depăşind definitiv stadiul de animalitate. Tot în acele momente cruciale, după cum indică documentele arheologice, a avut loc cea mai importantă descoperire a preistoriei: descoperirea şi folosirea focului.

Dacă ar fi să dăm crezare promotorilor realismului industrial, ne putem imagina că, acum aproximativ 600000 de ani, într-o dimineaţă răcoroasă de vară, în timpul glaciaţiunii Gunz, un tânăr paleantrop, gol puşcă, cu fruntea teşită şi creierul mic, a avut ideea năstruşnică la acea vreme, de a fura focul descoperit întâmplător în scorbura unui copac lovit de trăsnet, într-o pădure deasă din regiunea ecuatorului, şi de a-l transporta în peştera în care-şi găsise culcuşul. În seara aceleiaşi zile de vară, când ploaia torenţială se abătuse asupra pământului, iar fulgerele brăzdau cerul, căldura focului dintr-o vatră împrovizată a convins o familie de paleantropi, zgribulită şi înspăimântată, că focul este bun şi că, în viitor, se poate conta pe el. Ulterior, în urma nenumăratelor încercări, paleantropii au învăţat să producă focul şi, mai ales, să-l păstreze în vatră. Produs la început prin lovirea unei bucăţi de pirită sau de hematit cu o piatră dură sau prin frecarea a două bucăţi de lemn uscat, focul a devenit un ajutor de nădejde în procesul anevoios al hominizării.

Interacţiunea neîncetată cu mediul a avut o influenţă decisivă asupra evoluţiei oamenilor, care, treptat, au devenit capabili să fabrice “unelte de fabricat unelte” şi, mai ales, să emită sunete din ce în ce mai articulate şi mai frumos modulate.

Cei aproape cinci sute de mii de ani care s-au scurs de la descoperirea focului şi de la apariţia primelor unelte de fabricat unelte până la descoperirea agriculturii au fost marcaţi de perioade dramatice de răcire şi de încălzire a vremii, care au determinat modificări în comportamentul oamenilor. Calote de gheaţă, cu o grosime apreciabilă, acopereau o treime din ambele emisfere. În momentele de maximă extensiune, calotele de gheaţă acopereau ţările scandinave şi baltice, Anglia, nordul Germaniei, nordul Rusiei, până aproape de Kievul actual. Alpii, Pirineii, Carpaţii, Caucazul, Himalaya, erau acoperiţi de gheţari ce păreau veşnici. La fel, jumătate din America de Nord era acoperită de gheaţă.

Retragerea şi topirea calotelor de gheaţă din timpul celor patru perioade de glaciaţiuni (Gunz, Mindel, Riss şi Wurm) a determinat modificări masive ale florei şi faunei, ceea ce a produs schimbări în comportamentul paleantropilor care migrau dintr-un loc în altul, în căutarea unor condiţii avantajoase de trai. După ce, un răstimp destul de lung, paleantropii au trăit numai din culesul fructelor şi al rădăcinilor oferite cu generozitate de mama natură, deloc zgârcită, unii dintre ei au decis că pot ucide pentru a trăi prin vânătoare. Se pare că vânătoarea a determinat structurarea comportamentului omenesc în funcţie de noi factori. Vânătoarea a determinat o diviziune strictă a muncii după sex, dar şi formarea unui comportament adecvat. Timp de mai bine de o jumătate de milion de ani, paleantropii au vânat cu ajutorul unor ţepuşe de aproape trei metri, cu vârful ascuţit, călite în foc. Ceva mai târziu, au început să folosească suliţe rudimentare din lemn, cu capătul armat cu lame de silex, os sau corn. Animalele vânate cu predilecţie erau mici; uneori erau vânate şi animale de talie mare, precum mamutul, rinocerul pădurilor sau chiar elefantul stepelor. În acea perioadă de timp se practica vânătoarea prin hăituire, în grupuri moderate, în care animalul era gonit spre o groapă special amenajatată, în fundul căreia erau puse ţepuşe de lemn.

Un element important al vânătorilor l-a constituit arma-proiectil, piatra aruncată cu ajutorul unei praştii şi, ceva mai târziu, arcul cu săgeata. După cum sublinia Mircea Eliade, din punct de vedere psihologic, arma-proiectil a constituit prima încercare a omului de a domina distanţele – în fapt, de a domina spaţiul. Noile “tehnici” au proliferat destul de rapid, tehnologia epocii constând în îmbinarea folosirii focului, a dominării distanţei şi a artei de a ucide animale pentru a supravieţui. Schimbarea alimentaţiei prin frigerea cărnii a determinat nu numai un surplus de energie şi de vitalitate, ci, în special, modificarea unor parametri biologici. (19)

Relaţiile sociale ale paleantropilor erau, la rândul lor, adaptate unei existenţe în comun a cel puţin douăzeci, treizeci de persoane, sau oricum până la treizeci de familii, care, împreună, puteau face faţă unor campanii eficiente de vânătoare. Cel mai puternic, îndemânatic şi priceput bărbat în ale vânătorii era proclamat conducător.

Datorită faptului că vânătorii preistorici erau obligaţi să migreze în căutarea vânatului, locuinţele erau şi ele de scurtă durată. De cele mai multe ori, locuinţele erau dispuse în peşteri sau în grote mai mici. Existau, de asemenea, fel de fel de bordeie sau de colibe de grup, în care încăpeau pe timpul nopţii toţi membrii comunităţii. Uneori erau construite adăposturi în gropi naturale sau artificiale, de cel puţin trei metri adâncime, cu pereţii căptuşiţi cu oase de bizon, de mamut sau de alt animal vânat. Abia în ultima perioadă a primistoriei se poate vorbi despre aşezări în adevăratul sens al cuvântului, dispuse pe doi-trei kilometri pătraţi, în care locuiau până la o sută de persoane.

Treptat, prin inventarea unor tehnici noi, precum tehnica prelucrării aşchiei, tehnica prelucrării osului sau a cornului, uneltele s-au diversificat; astfel au apărut diferite răzuitoare, fierăstraie, lame de silex, vârfuri de silex pentru suliţe sau pentru săgeţile ce puteau fi aruncate cu un fel de propulsor rudimentar. În ultima fază a primistoriei au apărut primele ace de cusut, absolut necesare confecţionării îmbrăcăminţii din piei şi din blănuri, cusute cu fire realizate din intestine de animale.

Tot în ultima fază a primistoriei – în ceea ce se înţelege astăzi prin paleoliticul superior – au apărut primele basoreliefuri şi figurine de oameni sau animale. Din acea perioadă datează vestigiile materiale care atestă practicarea unor ritualuri ce însoţesc înmormântarea, în special folosirea pe scară largă a ocrului roşu – care era un substitut al sângelui, deci al vieţii şi, implicit, al renaşterii.

Mai mult decât atât, din analiza mormintelor, se poate trage concluzia că palenatropii aveau o mare grijă în a înmormânta cadavrele după un anumit ritual. Acestea erau înhumate intenţionat în poziţie fetală, ceea ce semnifica speranţa renaşterii. Alături, se aşezau obiecte, ofrande alimentare şi arme pentru a-i servi defunctului în lumea de dincolo. De cele mai multe ori, după cum afirma Ovidiu Drâmba, corpurile erau înhumate culcate pe partea dreaptă ori în poziţie ghemuită, cu capul orientat spre răsărit. (18)

Orientarea capului spre răsărit semnifica credinţa în renaştere, marcând intenţia, după cum remarca la rândul său Mircea Eliade, de a lega soarta sufletului de traiectoria Soarelui, deci de o existenţă post mortem. (19)

Cu imaginea unei înmormântări rudimentare realizată de paleantropi se încheie filmul Un milion de ani într-o secundă, ce prezintă istoria cosmosului şi a umanităţii în varianta realismului industrial.

După felul în care s-au ridicat de la locurile lor şi au plecat din sala de spectacol, se poate deduce că spectatorii n-au fost în totalitate convinşi de cele prezentate. Unii spectatori erau tăcuţi, dar uşor nedumeriţi, alţii vorbeau în şoaptă între ei. Majoritatea erau însă convinşi că încă ar mai fi multe de spus.

Câţiva dintre ei chiar vorbeau despre o manipulare, zâmbind cu subînţeles …