EXCALIBUR

GRANIŢA KT

šAcum aproape 65 milioane de ani, era mezozoică s-a încheiat printr-un mare cataclism, în care mare parte a florei şi faunei a dispărut. Această modificare dramatică de la finele cretacicului este cunoscută sub numele de graniţa K-T (K de la kreide, cuvântul germen pentru calcar şi T de la Terţiar).

În ceea ce priveşte cauzele catastrofei planetare ce a dus la finalul mezozoicului şi începutul cenozoicului, părerile savanţilor sunt împărţite. În principal, există două mari opinii. Prima opinie aparţine geologului Walater Alvarez, care a descoperit urme semnificative de iridiu într-un strat subţire de argilă, ce marchează graniţa dintre sedimentele depuse în perioada cretacică a mezozoicului şi perioada terţiară a cenozoicului. În asemenea cantităţi, iridiul este întâlnit doar în meteoriţi. Acesta este motivul pentru care cercetătorul amintit a sugerat că schimbarea erelor geologice s-a datorat impactului unui metorit foarte mare cu pământul. Locul acestui impact pare să fi fost situat în peninsula Yucatan din Mexic, acolo unde există un crater de mari dimensiuni. Impactul de mari dimensiuni a avut un efect catastrofal asupra climei, prin aruncarea în atmosferă a unei mari cantităţi de praf şi pietriş ce au blocat lumina soarelui timp de câţiva ani. Acest impact pare să fi decalanşat dispariţia masivă, într-un răstimp scurt, a florei şi faunei de pe tot cuprinsul planetei, inclusiv a dinozaurilor. În opinia cercetătorilor, un astfel de eveniment catastrofic are darul de a rezolva controversata enigmă a dispariţiei dinozaurilor.

După calculele savanţilor care au susţinut această teorie, meteoritul, care avea un diametru de 10 km, a făcut un crater de cel puţin 100 de km şi adânc de 12 km. Impactul a aruncat în atmosferă 50000 km cubi de rocă şi sute de milioane de tone de sulf, care au generat o ploaie acidă care a căzut apoi pe suprafaţa pământului. Impactul a provocat, de asemenea, o rafală puternică de căldură ce s-a propagat cu mare viteză de-a lungul continentului american şi apoi, de-a lungul pământului. Acest val de căldură a aprins pădurile şi vegetaţia, împrăştiind funingine şi fum pe toată suprafaţa pământului. Cerul s-a întunecat de fum şi funingine, provocând scăderea temperaturii. Simultan, valuri de tip tsunami au acoperit cu apă porţiuni întinse ale Americii de nord şi nu numai, înecând animalele.

Totuşi, unii savanţi sunt de părere că vegetalele nu au suferit dispariţii atât de masive la graniţa K-T, iar dinozaurii nu au dispărut brusc, ci treptat. De altfel, dinozaurii au început să dispară cu mult timp înainte de sfârşitul cretacicului şi de graniţa K-T. De aceea, această categorie de savanţi nu atribuie schimbările produse la graniţa K-T impactului cu un meteorit, ci altor cauze, printre care cea mai semnificativă ar fi o activitate vulcanică extrem de intensă, care a fost însoţită de emiterea, în cantităţi uriaşe, a unor gaze nocive de dioxid de carbon. Oricum, nu există depozite mari de fosile de dinozauri din acea perioadă. Ultimii dinozauri au dispărut cam la o sută de mii de ani după acel eveniment. (16)

O dată cu această catastrofă planetară a început a treia eră geologică, era cenozoică. Era cenozoică a fost împărţită de savanţi în două perioade: terţiar, care a durat 62 milioane ani şi cuaternar, care a început acum aproximativ un milion de ani.

În perioada terţiară, prima perioadă a cenozoicului, peisajul pământului a revenit uimitor de repede la viaţă. Deşi peste 75 % dintre speciile marilor reptile ale cretacicului au dispărut, mamiferele au cunoscut o mare dezvoltare şi diversitate. Dintre plante, angispermele (plantele cu flori), de la micile ierburi la copacii uriaşi, au renăscut la fel de uimitor, acaparând mare parte a ecosistemului terestru. O perioadă de timp ce se întinde pe aproape 100 de milioane de ani, mamiferele au fost contemporane cu dinozaurii.

De fapt, mamiferele (animale cu sânge cald) şi dinozaurii (animale cu sânge rece) au apărut cam în acelaşi timp, prin transformări succesive ale synapsidelor care au trăit la începutul triasicului, dar în timp ce dinozaurii au evoluat şi au crescut în dimensiuni, mamiferele au rămas mici.

Până la începutul terţiarului, mamiferele nu depăşeau talia unui câine. Beneficiind de sânge cald, mamiferele ieşeau la vânătoare din vizuini doar atunci când venea noaptea şi dinozaurii mergeau la culcare. Dinozaurii erau obligaţi să meargă seara devreme la culcare datorită faptului că aveau sângele rece, astfel că la lăsarea întunericului nu mai beneficiau de razele soarelui şi intrau într-un fel de hibernare nocturnă. Astfel, cel puţin o sută de milioane de ani, micile mamifere de mărimea unui câine sau a unei veveriţe, care se hrăneau adesea cu insecte, au supravieţuit doar prin faptul că puteau vâna pe timpul nopţii, când în lumea dinozaurilor era linişte deplină.

În prima parte a existenţei lor, mamiferele depuneau ouă, la fel ca dinozaurii; dar, spre deosebire de dinozauri, mamiferele îşi hrăneau puii cu lapte. După o lungă perioadă, prin transformări succesive, au apărut mamiferele capabile să nască pui. După naştere, puii stăteau într-o cavitate a stomacului mamei lor, numită marsupiu – precum marsupialele de astăzi, care trăiesc în Australia. În perioada cât stăteau în marsupiu, puii se hrăneau cu lapte de la mameloanele mamei. După o altă perioadă de timp, prin transformări succesive, au apărut animalele placentare – animalele care îşi păstrau puii în interiorul corpului până ce aceştia erau suficient de dezvoltaţi pentru a putea supravieţui singuri. Înainte de a se naşte, puii primeau hrana prin intermediul placentei, iar după naştere se hrăneau cu laptele produs de mameloanele mamei. Animalele placentare s-au adaptat cel mai bine la mediu, astfel că au supravieţuit o lungă perioadă de timp – în ziua de astăzi, majoritatea animalelor fac parte din această categorie.

Cu aproape 30 de milioane de ani în urmă, mamiferele placentare s-au răspândit pe toată suprafaţa pământului şi s-au diversificat într-o mare varietate: carnivore, ierbivore etc. Un grup de mamifere, denumite primate, nu mai mari ca veveriţele, s-au deprins cu căţăratul în copaci şi cu viaţa arboricolă. Unele dintre ele semănau cu lemurienii şi cu cimpanzeii de azi. Prin transformări evolutive, unora dintre mamiferele căţărătoare le-au crescut aripi sau membrane de piele de la piciorul din spate la cel din faţă; aceştia au fost strămoşii liliecilor. Alte mamifere s-au mutat în oceane şi mări. În urma schimbării de habitat, trupurile acestora s-au modificat. Astfel au apărut balenele, focile şi delfinii de astăzi. (17)

Acum aproape 50 de milioane de ani au apărut primii strămoşi direcţi ai animalelor de astăzi. Unii strămoşi ai animalelor de astăzi aveau talii medii, dar existau şi animale cu un gabarit foarte mare, precum erbivorul denumit indricotherium, care avea cam 8 metri înălţimne şi cântărea cât patru elefanţi de astăzi. Acesta a fost, de altfel, cel mai mare mamifer care a trăit vreodată pe pământ. Tot în acea perioadă au apărut primii cai, care pe atunci aveau înălţimea unui câine. Dacă în ziua de astăzi, caii nu au nici o problemă în a pune la punct o găină, acum aproximativ 50 de milioane de ani, găinile erau cele care îi alergau pe micuţii ponei. Acesta a fost cazul unei păsări gigantice, care avea cam 2 metri înălţime şi care semăna cu un cocoş gigantic, denumită diatryma, care îi vâna pe bieţii strămoşi ai cailor actuali, care pe atunci aveau mărimea unui câine. În decursul timpului, caii de mărimea unui câine au evoluat şi s-au transformat. Caii actuali, cu un singur deget învelit în copită (tipul Equus), au apărut acum aproximativ cinci milioane de ani. Primii strămoşi ai elefanţilor au apărut acum 40 de milioane de ani; aveau un corp porcin, fiind lipsiţi de trompă. Savanţii sunt de părere că elefanţii au evoluat treptat de-a lungul milioanelor de ani, prin transformări succesive. Devenind din ce în ce mai înalţi şi mai greoi, din necesitatea hrănirii de la o asemenea înălţime, nasul şi buza superioară s-au alungit formându-se trompa de astăzi. Acum aproape 2 milioane de ani a apărut o specie de elefanţi gigantici, mamuţii, care atingeau uneori înălţimea de 4 metri.

Un impact deosebit asupra evoluţiei animalelor l-au avut glaciaţiunile (au existat patru mari glaciaţiuni: Gunz, Mindel, Riss şi Wurm). Ultima glaciaţiune a început acum aproximativ 100000 de ani şi s-a încheiat acum 10000 ani. În răstimpul glaciaţiunii Wurm, habitatul a suferit transformări dramatice. Suprafeţe întinse din emisfera nordică au fost acoperite cu gheţuri, astfel încât multe animale au coborât în zonele mai calde din apropierea Ecuatorului, iar cele rămase în teritoriile cu gheaţă au fost obligate să se adapteze mediului. Animalelor din zonele îngheţate le-au crescut blănuri groase. Printre acestea se numără mamutul, rinocerul lânos, boul moscat etc.

Acum 10000 de ani, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, în urma modificărilor de climă, mare parte dintre animalele preistorice au dispărut. Cele din partea de nord a globului, precum mamuţii, au murit brusc prin îngheţare, probabil datorită modificării rapide a climei. Trupurile lor au fost descoperite de savanţi, fiind foarte bine conservate sub gheţarii ţinuturilor nordice.

O evoluţie extrem de spectaculoasă a avut-o grupul select de mamifere denumite primate. Se pare că primele primate au apărut, ca specie, acum mai bine de 60 de milioane de ani. Primele grupe de primate erau cam de mărimea unei veveriţe.

Treptat, de-a lungul câtorva zeci de milioane de ani, primatele au cunoscut un proces evolutiv accelerat, radical diferit de celelalte mamifere. În locul ghearelor, primatelor au început să li se dezvolte degete la toate cele patru membre, cu care se puteau deplasa cu mare abilitate prin copaci. Vederea primatelor a devenit treptat tridimensională, indispensabilă în aprecierea distanţelor în spaţiu, ceea ce le-a permis deplasarea cu mare viteză de la o creangă la alta. Creierul s-a dezvoltat pe măsură ce sintetiza imaginile tridimensionale şi pe măsură ce au început să îndeplinească operaţiuni şi activităţi dificile.

Un rol important în transformarea accelerată a primatelor l-a constituit viaţa în grupuri mari, în care a apărut o oarecare specializare a activităţilor. Primele primate aveau boturi lungi cu care adulmecau hrana şi dinţi ascuţiţi. De-a lungul timpului, datorită faptului că văzul a dobândit o importanţă mai mare în detrimentul mirosului, boturile au devenit din ce în ce mai mici, iar dinţii mai scurţi.

Pasul decisiv al evoluţiei a constat însă în dezvoltarea, din grupul primatelor, a primelor antropoide, precum gorilele, care erau capabile să se caţere în copaci şi să ducă o viaţă arboricolă, acolo unde se găsea suficientă hrană, dar şi să se deplaseze pe sol. Tocmai deplasările pe sol pe distanţe mai lungi, au permis antropoidelor experimentarea, din când în când, a mersului biped, precum şi folosirea mâinilor rămase libere în scopul cărării hranei. Totuşi, antropoidele nu erau capabile să stea prea mult timp în poziţie bipedă.