EXCALIBUR

TERRA

š Acum aproximativ cinci miliarde de ani, Pământul era o magmă incandescentă de foc, brăzdată de vârtejuri şi de valuri imense de lavă.Trei miliarde şi jumătate de ani i-au trebuit Pământului pentru a-şi forma prima scoarţă şi pentru a se răci la suprafaţă. În acea perioadă, volumul şi masa Protopământului erau ceva mai mici decât cele actuale.

Treptat, datorită unor factori externi şi interni – compactarea gravitaţională, degajarea de căldură datorită proceselor chimice provocate de către elementele radioactive, ciocnirea cu meteoriţi sau cu corpuri cosmice de dimensiuni mai mari -, substanţa protopământului a început să se încălzească, ajungând până la temperaturi de zeci de mii de grade, ceea ce a determinat un proces accelerat de topire.

Unii savanţi sunt de părere că, în acea perioadă, substanţa Protopământului nu a atins peste tot punctul de topire, în timp ce alţii sunt înclinaţi să creadă că numai anumite porţiuni au atins stadiul de topire. Oricum, majoritatea specialiştilor împărtăşesc ideea că miezul interior al substanţei protopământului a suferit un proces accelerat de topire, în timp ce părţile exterioare s-au comprimat datorită răcirii progresive. În acea perioadă, datorită centrării elementelor grele spre miezul protopământului, s-au format principalele părţi componente: nucleul şi mantaua.

Îmediat după formarea sa, globul terestru prezenta caracteristici asemănătoare Lunii actuale. Un şes de culoare cenuşie, cu puţine încreţituri, lovit deseori de metoriţi gigantici şi de praful stelar, pârjolit ziua de un soare incandescent, îngheţat noaptea de frigul cosmic – aşa se prezenta pământul în timpul formării primei sale cruste. De fapt, pe atunci, nici nu putea fi vorba despre o crustă în adevăratul sens al cuvântului; în acea perioadă nu era nimic complet solidificat.

În interiorul pământului însă, aveau loc procese pregeologice intense. Treptat, datorită procesului de topire ce avea loc în interior, s-a produs încălzirea treptată a suprafeţei. Acest proces a avut loc în mod neuniform, zonal, cu variaţii de intensitate. Acum 3,5-4 miliarde de ani, sub acţiunea topirii şi a încălzirii tot mai accentuate a planetei, a început să se formeze învelişul bazaltic al scoarţei terestre, iar suprafaţa pământului a început să fie brăzdată de structuri inelare vulcano-plutonice, umplute cu lavă bazaltică. (10)

Concomitent cu topirea învelişului bazaltic, s-a produs degazarea substanţei ce forma mantaua. Componenţii gazoşi, degajaţi de scoarţa terestră aflată în formare, s-au acumulat în spaţiul circumterestru, datorită forţei gravitaţionale. Spre deosebire de Pământ, care are o forţă gravitaţională mai mare, Marte şi celelalte planete n-au putut reţine pe orbita lor gravitaţională gazele emise în procesul degajării compuşilor chimici, ceea ce a determinat lipsa unei atmosfere.

Luna s-a format – după estimările cele mai generale – acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, în urma ciocnirii pământului cu un corp ceresc de mărimea planetei Marte.

Atmosfera primară a pământului de acum 3,5 miliarde de ani era compusă în special din metan şi din amoniac. Hidrogenul, vaporii de apă, oxidul şi bioxidul de carbon se găseau într-o proporţie redusă. Oxigenul lipsea cu desăvârşire. Condensarea vaporilor de apă a dus la formarea unor imense bazine cu apă. La finele etapei “lunare”, suprafaţa pământului era deja acoperită cu o pânză continuă de apă – denunită “oceanul planetar” -, care avea o adâncime de până la doi kilometri.

Pe suprafaţa oceanului planetar, ce se întindea pe întreaga suprafaţă a globului terestru, au început să apară zone de uscat, insule sau arhipelaguri – cele mai multe de origine vulcanică. Treptat, oceanul planetar a început să fie presărat de tot mai multe forme de relief de origine vulcanică – munţi foarte înalţi.

În milioanele de ani ce au urmat, munţii au fost afectaţi de eroziunea atmosferei şi a hidrosferei. Eroziunea accentuată a formaţiunilor vulcanice, paralel cu mişcările verticale la care era supusă scoarţa, a determinat formarea unor imense depozite sedimentare, care, în timp, au suferit un proces de compactare; astfel s-au format complexe de roci metamorfice de mare adâncime, denumite gnaise. Formarea unor complexe compactate de gnaise a determinat, de-a lungul altor milioane de ani de frământări tectonice, suprapunerea, peste învelişul bazaltic preexistent, a unui nou înveliş, cel granitic. Procesul de granitizare al scoarţei s-a produs într-un timp îndelungat, încheindu-se cu formarea unei cruste continentale. (11)

Acum 3,5 miliarde de ani, s-a încheiat procesul de formare a scoarţei continentale primare, a cărei grosime nu depăşea 30-40 de kilometri. Desigur, scoarţa actuală a pământului nu este cea de la începuturi, ea formându-se mult mai târziu. Cele mai vechi elemente ale scoarţei terestre, care încă se găsesc la suprafaţa pământului, cum sunt de exemplu rocile stâncoase găsite în Groenlanda, nu depăşesc “modesta” vârstă de 3,5 milarde de ani. Spre comparaţie, rocile recoltate pe Lună au o vechime de 4,5 milarde de ani, deci au o vârstă destul de apropiată de cea a meteoriţilor. Actuala structură a scoarţei terestre nu depăşeşte două miliarde de ani, ceea ce înseamnă că este vorba despre o structură nouă.

Apariţia vieţii şi, implicit, a primelor organisme a avut loc în oceanul ce înconjura pământul, acum aproape 3,2 miliarde de ani. Savanţii sunt de părere că la baza apariţiei vieţii în adâncurile oceanului primar, au stat anumite reacţii chimice între elementele organice. Formarea primelor combinaţii organice s-a produs lent, datorită, se pare, unor factori exogeni: descărcări electrice, acţiunea razelor ultaraviolete. Datorită absenţei stratului de ozon, razele ultraviolete au putut fecunda nestingherite amestecul gazos de metan, amoniac, hidrogen şi vapori de apă. Tot razele ultraviolete ale soarelui fierbinte au declanşat producerea unor aminoacizi. Noile ingrediente au îmbogăţit substanţial compoziţia oceanului primar, prin apariţia unor sisteme complexe pluricelulare, transformate rapid în “picături concervatice”, adică în mici aglomerări moleculare. În acest mod, de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, oceanul planetar a devenit un fel de supă primară.

Aglomerările sau concervatele moleculare s-au separat treptat de supa primară, sub forma unor picături, păstrând capacitatea de a interacţiona cu mediul, de a se autoconserva şi de a se dezvolta. Aglomeratele moleculare complexe denumite protobioniţi, rezistente la acţiunile mediului, capabile de a avea o anumită stabilitate chimică, au evoluat treptat, formând sisteme plurimoleculare prebiologice. Şi acestea, la rândul lor, au evoluat, formând acidul dezoxiribonucleic – ADN-ul.

Structurile de ADN, printre alte caracteristici, au calitatea extrem de importantă de a conserva sistemul viu. Mai mult decât atât, ADN-ul, care este format din elemente separate numite nucleotide, a determinat fixarea structurii intermoleculare, asigurând ereditatea compuşilor.

ADN-ul a stat la baza apariţiei, într-un răstimp extrem de îndelungat, a celulelor. Apariţia celulei, de fapt a nucleului celular, capabil, datorită ADN-ului, să aibă funcţiile vitale de regenerare, reproducere şi de transmitere a informaţiei ereditare s-a produs în urma unor combinări şi recombinări nesfârşite, iar în acest proces hazardul a avut un cuvânt greu de spus. Trecerea de la structurile protobioniţilor la apariţia celulelor a necesitat un alt răstimp îndelungat, de aproximativ 1,5 miliarde de ani.

O dată cu formarea primului ADN a apărut viaţa, iar cea de-a doua parte a filmului evoluţiei aproape s-a scurs. S-au scurs deja 140 de minute ale celei de-a doua părţi a filmului, iar spectatorii aşteaptă nerăbdători ultimele 10 minute în care vor avea prilejul să urmărească marile transformări geologice ale planetei, modificările scoarţei de-a lungul erelor geologice, formarea rocilor sedimentare, apariţia primelor forme complexe de viaţă, marile transformări evolutive ale speciilor, transformarea peştilor în amfibii, ale amfibiilor în reptile, ale reptilelor în păsări şi în mamifere, sfârşitul dinozaurilor la graniţa KT, apariţia primatelor şi lungul proces evolutiv al transformării antropoidelor în oameni.

Abia în ultimele secunde ale filmului spectatorii vor avea ocazia să urmărească apariţia lui homo sapiens pe scena lumii, iar în a 200-a parte a ultimei secunde, vor avea ocazia să observe formarea primelor vetre de civilizaţie şi istoria recentă a lumii.

Fireşte, pentru a observa în detaliu ceea ce s-a petrecut de-a lungul celei de-a 200-a părţi din ultima secundă a filmului, spectatorii s-au înţeles cu proiecţionistul, care s-a angajat să deruleze filmul cu încetinitorul, în schimbul unui bonus.